miercuri, 29 martie 2017

Școala Altfel sau liceul după patru ani

Deși facultatea mea e la două stații distanță de liceul unde mi-am petrecut patru ani din viață, nu am ajuns niciodată dincolo de poartă. Am trecut de câteva ori pe lângă clădire, am văzut că s-a mai modificat ceva, dar am prins doar liniște - asta se întâmpla în vacanță, sau poate într-o oră.
Astăzi am intrat în liceul după patru ani. Prin intrarea din față, pe unde ca elevă nu prea am umblat; mai departe de cancelarie nu am pășit în anii mei de școală și a fost oarecum ciudat să intru așa, nu pe la intrarea elevilor și nu cu sacoul ”albastru de Moisil” pe mine (și ecusonul, pe care nu voiam să-l port).
Nu mă așteptam să fiu nostalgică. De când am terminat eu liceul, s-a schimbat gardul, a crescut o anexă pe care eu am prins-o sub forma unei gropi pline de materiale de contrucție; până și câinii din zonă sunt alții. Dar, de undeva de după bustul lui Grigore C. Moisil a ieșit un dulău negru, pe care l-am cunoscut. Îi ziceam ”mâncare” pe atunci și mi-l amintesc bine; într-o zi un coleg de-al meu își pierduse fesul, ca mai apoi să-l descopere pe capul câinelui, căci cineva din gimnaziu se gândise că îi este frig cățelului...
Evident, câinele nu m-a recunoscut. Dar a venit la mângâiat. Și pentru o fracțiune de secundă aveam din nou 16 ani și umblam prin blana lățoasă a patrupedului. Dar clipa a trecut și am revenit în ziua de azi. 
Fiind Școala Altfel, nu s-a auzit nici liniște, dar nici zumzetul unor săli de clasă în plină oră. Se auzea muzică și râsete din curtea din spate. Am parcurs drumul invers celuia de pe vremurile când eram elevul de serviciu: cancelarie-hol-curtea interioară... și m-am trezit într-un loc cunoscut, dar plin de oameni străini. Nu am mai văzut nicio față pe care să o țin minte, sau poate că piticii din clasa a 5-a sunt deja liceeni și cum să-i recunosc, dacă în a 12-a eram atentă doar la bac?
Un lucru care m-a uimit a fost faptul că m-au recunoscut profesori pe care i-am întâlnit, chiar dacă am făcut doar un an cu ei vreo materie; mi s-a părut tot timpul extraordinară memoria unor profesori de a ține minte nu doar elevul, ci și numele lui. M-am simțit flatată, recunosc; se pare că ființa mea e încă prinsă în torentele de memorii ce se perindează prin clădirea liceului...
Cu ce ocazie am ajuns aici? Ei bine, cu ocazia Școala Altfel, unde am participat la un eveniment interesant organizat de profele de limbă română: mi s-a luat un interviu. Cât am fost în liceu am luat destule interviuri la baluri și evenimente, însă până azi am fost doar în postura de reporter, nu și intervievat. Toate au un început...
Despre ce am vorbit? Despre scris și despre cum e să ai un blog. Sau mai multe. Nu sunt atotștiutoare în acest domeniu, dar mi-a plăcut mult să vorbesc despre pasiunea mea pentru scris, argumentat și citit. Am împărtășit cunoștințele mele unor elevi de clasa a 10-a și mă gândeam în acel moment oare cum sunt văzută de ei? Îmi amintesc cum am avut ocazia să vorbesc cu studenți când eram eu în liceu și vedeam persoana din față ca pe un om mare, realizat... și acum eu sunt acel om mare...
Evenimentul a luat sfârșit, dar în mintea mea încă roiesc gândurile. Nostalgia după liceu, pe care niciodată nu credeam că o voi experimenta; interviul, pe care mi-a plăcut să îl dau; revederea cu profesori din liceu dar într-o altă lumină; întâlnirea cu o doamnă profesor (care deși are doctoratul, nu e încântată când i se zice ”doamna doctor” :p), care pentru mine e ceva mai mult decât profa din liceu. Și faptul că după ce am terminat liceul i-am zis doamnei A. că ”de azi înainte vă pot tutui”. Dar uite că anii au trecut și eu nu pot trece peste dumneavoastră, căci pentru mine un profesor va rămâne profesor...
Dacă stau să mă gândesc, mai am un regret: că Școala Altfel pe vremea mea era un concept nou și o săptămână în care nu făceam nimic altfel, cu pur și simplu... nu făceam. Uneori mă supără faptul că în anumite situații parcă m-am născut între două epoci, între două etape și că mi-ar place să mă aflu fie în cea din urmă, fie n cea din viitor...  și mai am regretul că nu am făcut mai multe. Că nu m-am implicat mai mult în diferite activități, căci pe vremea aceea aveam atâta timp liber; dar nu mai am ce face, așa că scriu această postare să rămână pe blog, o (oarecum) filă de jurmal despre revederea mea cu adolescența.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu