luni, 2 octombrie 2017

Recenzie literară: Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman (2012)

La sfârșitul lunii mai am fost la Bookfest 2017 pentru a-mi lansa cartea. Standul editurii la care am publicat primul meu volum era fix lângă standul țării invitate - Suedia, iar tot ce însemna Suedia, însemna și coperta cărții Un bărbat pe nume Ove. Deși am stat o zi întreagă acolo și imaginea bătrânului întors cu spatele și a pisicii ce se alinta la picioarele acestuia era peste tot, nu am fost tentată să cumpăr cartea. Tentația a venit vara, la târgul Gaudeamus de pe litoral, unde am procurat-o la reducere cu 35 de lei. Nu am fost cuprinsă de febra bătrânului Ove, dar am văzut titlul acesta peste tot, în toate grupurile literare, la o bună parte dintre bloggerii pe care-i urmăresc. Așa că am zis să văd și eu care-i treaba cu volumul de debut al autorului.
Ove este un bătrân ce la momentul acțiunii locuiește singur. O jumătate de an în urmă i-a murit soția, copii sau prieteni nu are și deranjat de lipsa soției în casă, Ove decide să se sinucidă. Doar că un imbecil parchează mașina cu remorcă fix în cutia lui poștală. Se adeverește că imebiclul e noul vecin, care împreună cu mașina pe care nu știe să o conducă, o aduce pe nevastă-sa, Parvaneh, femeie de origine iraniană, mamă a două fete, însărcinată și surprinzător de energică pentru condiția fiziologică în care se află. Parvaneh decide să se împrietenească cu vecinul ursuz, o misiune în jurul căreia se desfășoară firul narativ al cărții.
Contrar părerilor pozitive, mie romanul nu mi-a plăcut mai deloc. Am urmărit-o pe Lorelei, care a postat o recenzie pe YouTube despre Un bărbat pe nume Ove și am fost de acord cu ea în totalitate. Dar să le iau pe toate la rând.
Primele două capitole ale cărții descriu o dimineață obișnuită a bătrânului: acesta se trezește devreme și pornește în inspecție prin cartier. Verifică dacă gunoiul este aruncat în containerul potrivit. Notează numerele mașinilor ce sunt parcate în cartier mai mult de 24 de ore. Trage de ușa garajului ca să verifice dacă e încuiată. De trei ori. Dă câte un șut semnului de stop de pe stradă. De fapt, o face de trei ori. Apoi se duce acasă. Lumea ar spune că e meticulos, eu în schimb îl văd ca pe un om ce suferă de TOC (Tulburare Obsesiv-Convulsivă). E genul ăla de vecin pe care nu-l suporți, pentru că are un set de reguli tâmpite pe care vrea să le respecți și tu. Chiar dacă acestea nu au niciun sens și nu se pupă cu stilul tău de viață/părerile tale.
Următoarele capitole sunt despre copilăria lui Ove, iar cititorul află că acesta era deja moș la vârsta de 16 ani. Îi place să muncească, dar nu se sinchisește să vorbească cu cei din jur. Ajunge într-o situație neplăcută la muncă, unde este învinuit de un furt pe care l-a săvârșit altcineva, însă din principiul „eu nu sunt turnător” nu zice nimic și este concediat. Mi s-a părut că alte principii ale sale, care sunt descoperite anterior de către narator, sunt în contradicție cu situația respectivă.
Apoi, brusc, Ove, care nu avea nicio treabă cu lumea din jur, o vede pe Sonja - viitoarea nevastă  - în gară și se îndrăgostește pe loc. Pur și simplu. Total în contradicție cu personalitatea sa. Dar dragostea nu este un sentiment logic, așa că nemulțumirea mea o las la o parte. Totuși, pe tot parcursul căsniciei lor, lui Ove nu-i convine niciodată nimic din ce vrea/face Sonja, nu o înțelege, dar acceptă mofturile ei. Cu stoicism. Sonja, la rândul său, nu mi s-a părut un personaj credibil - nu a fost problema că a lipsit din acțiune, fiind revocată doar din amintirile lui Ove, ci pentru că imaginea ei, acțiunile și gândurile sale nu mi s-au părut plauzibile. E ideală din toate punctele de vedere, nu am văzut o trăsătură negativă, așa că nu am putut să o percep ca pe un personaj real.
Trecând la prezent, Ove vrea să se sinucidă, dar tentativele sale dau greș de fiecare dată pentru că în peisaj apare vecina gălăgioasă, mereu dorind ceva de la bătrân - repară-mi caloriferul, du-mă cu mașina acolo, fă-mi asta, ai grijă de pisica asta. Parvaneh mi s-a părut extraordinar de enervantă și nesimțită, iar Ove surprinzător de tolerant cu ea.
Mai sunt câteva elemente care nu mi-au plăcut deloc (lăsând la o parte părerea generală). Unul dintre acestea este povestea cu pisica jigărită, care dintr-o maidaneză devine cea mai bună prietenă a lui Ove. Bătrânul o tot alungă de pe gazonul său, o amenință, dar când o găsește Parvaneh aproape moartă în zăpadă, nu se sinchisește să o salveze. Altcineva o readuce la viață, cheamă veterinarul și toate alea, iar Ove se trezește că are un companion, brusc devenind atașat de animal. Care, apropo, nu se comportă absolut deloc ca o pisică. Dacă profesorul meu de etologie ar citi cartea, probabil că și-ar smulge părul din cap. Unde s-a văzut ca o pisică, obișnuită cu viața pe stradă, să accepte să fie „încălțată” cu șosetuțe ca să nu-i fie frig? Unde în lumea asta o pisică își urmărește stăpânul peste tot (atunci când nu îi este foame) și stă/doarme/mănâncă atunci când îi zice omul? Dacă era un câine, înțelegeam perfect. Dar pisică docilă și ascultătoare...
Un alt element ce mi-a displăcut foarte mult a fost portretizarea lui Jimmy, un vecin tânăr și obez. De fiecare dată când apărea în peisaj, naratorul - fie prin intermediul lui Ove, fie prin narațiune - nu pierde ocazia să descrie, în cele mai mici amănunte, stratul de grăsime de pe burta lui Jimmy. Sau cât de mult mănâncă. Sau cum îi stau hainele pe corpul mare. Sau ce mănâncă. La un moment dat mi s-a creat impresia că autorul urăște oamenii grași. Kilogramele în plus ale personajului au apărut de mult prea multe ori în fața cititorului, spre sfârșitul cărții îmi dădeam ochii peste cap involuntar. 
Și un al treilea moment care mi s-a părut cam exagerat a fost pasiunea lui Ove pentru Saab. Și părerea că cei ce nu cumpără o astfel de mașină sunt idioți/tâmpiți/duși cu pluta, etc. Bine, înțeleg. Bărbații au o altă atitudine față de mașini, le tratează cu un respect și chiar devotament de care femeile, de obicei, nu dau dovadă. Dar să nu mai comunici cu un om, să strici o relație de prietenie în totalitate doar pentru că celălalt și-a luat o mașină de o anumită marcă... e absurd. 
Un bărbat pe nume Ove este o carte ridicată în slăvi, considerată amuzantă, iar personajul principal ar trebui să trezească simpatie și să fie pe placul cititorului. Mie Ove nu mi-a plăcut, iar la capitolul amuzant au fost câteva fraze sau situații. În rest, cartea este un lung șir de încercări de sinucidere a bărbatului, vecina enervantă care apare de nicăieri și vrea ceva, amintiri legate de Sonja, alte personaje care apar mai spre sfârșitul romanului și brusc devin o parte importantă din viața lui Ove.
Finalul m-a amuzat prin faptul că a fost foarte happy end-ish, totul s-a întâmplat foarte brusc și în câteva pagini au fost descrise niște evenimente care sigur nu au avut loc în câteva zile. M-a amuzat și faptul că se descoperă, cam în ultima treime a cărții, că Ove are o afecțiune la inimă, despre care bătrânul știa din tinerețe, dar nu s-a interesat niciodată de acest aspect. Mi s-a părut ciudat faptul că un personaj care respectă niște reguli stricte, care are principii de fier și își ridică mașina la rang de persoană, nu s-a ocupat deloc de problema de sănătate despre care știa înainte să o fi cunoscut pe Sonja. 
Drept urmare, mie cartea nu mi-a plăcut. A avut câteva pasaje amuzante, situații care au stârnit un zâmbet, dar în general, Ove m-a enervat cu fixațiile sale, băgăcioasa de Parvaneh, pisica dresată și sfârșitul în stil Disney. I-am dat 2 stele pe Goodreads doar pentru că nu a fost o lectură îngrozitoare. Dialogurile au fost bine construite, situațiile amuzante bine integrate în decor și context, dar cam acestea au fost părțile bune ale romanului. Merită să citești Un bărbat pe nume Ove? Eu zic că nu.
Voi ce părere aveți despre această carte? Ce v-a plăcut și ce nu? De ce?

2 comentarii:

  1. Mie mi s-a părut reală. Cred că ăsta e cuvântul care o descrie cel mai bine. Și suntem atât de tentați să îi categorisim pe oameni că sunt ursuzi și „bătrâni” cum ai spus tu, încă de la vârste fragede. Dar nu avem niciodată răbdare să vedem dacă în spatele atitudinii lor se află și altceva. De la începutul anului am întâlnit tot soiul de oameni și cu cât văd mai mulți, cu atât îmi vine să fug mai tare, undeva departe. Dar prin cărțulia asta am văzut și cealaltă parte. Eu nu aș fi putut să mă pun în papucii lui Ove doar pt a-l înțelege. Nu în viața reală. Dar cu ajutorul cărții...da. Partea cu pisica nu m-a încântat nici pe mine, că deh, sunt iubitoare de animale....dar dacă transpui totul în realitate....constați că toate astea și chiar mai rele, se întâmplă.
    Iar boala lui...sunt mulți oameni care știu că au ceva și totuși nu se duc. Numește-o inconștiență...numește-o prostie. Eu o numesc „fac ce pot, cât pot”. E mult de discutat pe subiectele cuprinse în „Ove”. Dar Ove e real. Și așa cum e, sau poate doar pt că am eu o slăbiciune pt bătrânei, dar am prins drag de el.
    Probabil e genul de carte care fie îți place, fie nu. Undeva la mijloc nu există.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi place mult abordarea ta. Din păcate, eu am întâlnit un astfel de Ove încă din fragedă copilărie și am prins o mare ură pe omul ăla. Așa că sunt destul de subiectivă în ceea ce privește genul acesta de oameni :)

      Ștergere