Nu ne săturasem unul de altul, ci de conversații ușoare. Eram uniți de palme, de urmele de pași pe care le făceam în nisipul ud și de tăcere.
Până la urmă nu asta e fericirea? O sumă de clipe în care te simți împlinit. Ce rămâne după ele? O adunătură de momente de gol, de abis. Ai noroc dacă printre ele își fac loc și mici bucurii.
Iubirea e discretă, e acasă. Nu e vedetă pe scenă, care își suge seva din aplauze.
Există ceva măreț în durere. Intensitatea sentimentelor, avalanșa de trăiri, multitudinea lor și îngrămădeala lor contradictorie, teama de a fi la marginea prăpastiei sau poate deja în ea, frica de un viitor diferit și neprevăzut, tristețe simplă, dezamăgire pură, regret. Toatea creează un mix profund uman. Poate durerea este dovada palpabilă a umanității noastre, este umanul la superlativ. Iar din sentimente de o asemenea intensitate se pot naște minuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu