Recenzie literară: Zborul albinelor de Sofia Segovia (2015)

Zborul albinelor de Sofia Segovia este o lectură domoală, o poveste despre Revoluția mexicană și gripa spaniolă din 1918, despre reforma agrară, despre schimbare și despre lupta tradiției cu progresul. Simonopio, copilul minune pentru unii, copilul sărutat de diavol, pentru alții, este un personaj-enigmă, care urmărește tăcut ce se întâmplă în familia Morales - viețile lor puse la punct, munca dificilă pe care o duce tatăl, având grijă de pământurile care au aparținut familiei timp de generații întregi, iubirea și dăruirea de care dă dovadă mama, visurile și aspirațiile copiilor. Fiind un băiat cu totul și cu totul neobișnuit, Simonopio e mereu urmărit de albinele sale, acestea făcând parte din ființa lui, făcându-l să vadă lumea mult mai clar.

Am apreciat stilul autoarei - cursiv, liric, emoționant. Descrierile au fost mereu pitorești, construind lumea în care se desfășoară acțiunea, iar modul autoarei de a creiona personajele este unul gradual, astfel încât cititorul descoperă personajul puțin câte puțin, urmărindu-l cum crește, visează, se maturizează, luptă pentru idealuri.

Recenzie literară: Veranda cu frangipani de Mia Couto (1996)

Nu-mi arde de sărbători, de muzică și de tobe. În plus, eroul e ca un sfânt. Nimeni nu-l iubește cu adevărat. E amintit doar în cazuri de urgență personală și în năpaste naționale. N-am fost iubit în viață. Nu-mi trebuia acum această mascaradă. 

Tăcerea făurește ferestre prin care lumea devine transparentă. Nu scrie, pune jos caietul. Poartă-te ca apa de pe sticlă. Cine e picătură se prelinge, cine e brumă se evaporă. 

Astăzi știu: Africa ne răpește ființa. Și ne golește în mod invers: umplându-ne de suflet. De aceea și astăzi simt dorința să incendiez câmpia. Ca să-și piardă eternitatea. Să nu mă mai obsedeze.

Gândeam așa pentru că aici oamenii se pierd, murind atât de lent, încât nu ne dăm seama. Ce este bătrânețea dacă nu moartea adăstând în trupul nostru? Sub mireasma dulce a arborelui de frangipani, invidiam marea, care, deși e infinită, așteaptă mereu altă apă s-o completeze. Stăteam de vorbă cu mine însumi. Când ești bătrân, tot timpul e pentru conversație. Cu glas tare, îi ceream lui Dumnezeu să retragă din viață ziua aceea.

Dar eram cuprins de o fericire calmă, nu mă atingea nici o durere. Nu eram însă îndrituit să mor. Pieptul meu asculta de mișcarea valurilor, de parcă și-ar fi amintit de o vreme care nu există decât în afara timpului, acolo unde vântul își desfășoară imensa coadă de păun.