Bilanț literar: Aprilie 2026

 Salutare!

Aprilie a fost o lună plină de lecturi variate, am terminat câteva serii, am abandonat câteva volume, am descoperit povești care au rămas cu mine - o lună bună. Am citit și multe cărți ușurele, pentru că în prima jumătate a lunii doar acestea au mers strună. Dar să le iau pe rând.

You`ve Found Oliver de Dustin Thao este a doua carte din seria You`ve Reached Sam, iar aici îl urmărim pe Oliver, cel mai bun prieten a lui Sam. Oliver e student la facultatea locală, se înțelege bine cu Julie, iubita lui Sam, dar simte că viața stă pe loc. Julie pleacă să studieze în Europa, Oliver trece printr-o despărțire nu tocmai plăcută, fiind nevoit să se intersecteze cu fostul lui în campus, și continuă, în secret, să-i trimită mesaje lui Sam. A trecut un an de la evenimentele din primul volum și Oliver încă nu poate accepta că Sam nu mai este, iar mesajele sunt ca un pansament (nu tocmai eficient) pe rană. La un moment dat, sună din greșeală, iar la capătul celălalt îi răspunde o voce: nu e Sam, dar e Ben, care are numărul lui Sam de ceva timp, toate mesajele lui Oliver ajungând la el. De aici, între cei doi se stabilește o legătură, dar în curând ambii descoperă că timpul le joacă feste și că se întâmplă ceva ciudat.

Mi-a plăcut volumul - e plin de duioșie, urmărind felul în care un om trece peste o mare pierdere și cum învață să trăiască mai departe. Legătura între Oliver și Ben e una plină de compasiune, înțelegere, acceptare și descoperire, mi-a plăcut enorm ritmul în care s-au desfășurat evenimentele și traseul pe care l-au parcurs cei doi. Cartea intră la categoria YA, dar nu s-a simțit deloc ușoară (ca subiect) sau puerilă (aici mă refer la personaje). Cu siguranță e genul de YA care încă îmi mai place și care m-a făcut să empatizez mult cu trăirile personajelor, deși eu nu mai sunt demult publicul-țintă pentru acest gen literar.

Am continuat seria Victorian Rebels - pentru că mi-a rămas gândul la un anumit personaj - și am citit The Hunter de Kerrigan Byrne. În acest volum, îl urmărim pe Christopher Argent, misteriosul hitman din primul volum, care mi-a trezit curiozitatea. Argent nu dă niciodată greș și mereu își duce misiunile la bun sfârșit, fiind considerat un om fără emoții, pentru care viețile omenești nu valorează nimic. Dar totul se schimbă atunci când cineva îl angajează pentru a o elimina pe Millie LeCour, cea mai iubită actriță din Londra, iar Argent, pus în fața faptului, nu e capabil să o ucidă. De aici, urmărim ce se întâmplă cu cei doi, cine o vrea moartă pe Millie și de ce, iar secrete adânc îngropate din trecutul celor doi protagoniști încep să iasă la suprafață. E un historical romance cu multe scene picante, care mi s-au părut foarte bine scrise și integrate în acțiune. Partea de romance dintre cele două personaje e credibilă și mi-a plăcut parcursul lui Argent, schimbările prin care trece, și felul în care se dezvoltă atașamentul lui pentru Millie. Protagonista nu a fost neapărat un personaj feminin care să mă intrige, dar mi-a plăcut modul în care e construită. Volumul a fost alert, romantic, cu multă acțiune și foarte multă dezvoltare a personajelor, a fost exact pe gustul meu.

Nu m-am putut abține și am început imediat și al treilea volum din seria Victorian Rebels, The Highlander de Kerrigan Byrne. În această poveste, o întâlnim pe Philomena, o femeie nobilă pe care o cunoaștem pentru prima dată în The Hunter, unde e un personaj secundar, dar important pentru o scenă-cheie, și mi-a stârnit de pe atunci curiozitatea. Philomena e genul de femeie ce ajunge, în perioada în care soțiile erau considerate o proprietate, în mâinile bărbatului nepotrivit, și suferă foarte multe abuzuri. E închisă într-un azil pentru că soțul ei, din anumite motive, o vrea dispărută din societate și vrea ca vocea ei să nu se mai audă în veci, dar cu ajutorul personajelor din volumele anterioare, scapă din acel loc infernal și are ocazia să-și refacă viața sub un nume fals, în Scoția. Astfel, ajunge să fie guvernantă în casa marchizului colonel Liam MacKenzie, unde trebuie să se asigure că cei doi copii aproape adulți a văduvului capătă educația necesară pentru a ieși în public și a se integra în societatea nobililor. Doar că Philomena nu se așteaptă să întâlnească un bărbat tânăr, care să-i facă inima să bată iregulat.

The Highlander e volumul cel mai complex, din punct de vedere a lumii interioare a personajelor, din seria Victorian Rebels, în opinia mea. Atât Philomena cât și Liam au niște traume severe și au trecut prin evenimente oribile, iar secretele pe care le păstrează sunt cât se poate de întunecate. La asta se adaugă și identitatea pe care Philomena și-o asumă, făcând-o să aibă tot felul de gânduri cu privire la propriile principii morale. Romance-ul a fost unul tare gentil și sensibil, am apreciat cum personajele și-au scos la iveală cele mai fragile părți ale sufletului și câtă încredere au căpătat unul în celălalt. E un historical romance cu intrigi politice alambicate și antrenante, iar scenele picante nu au lipsit. Îmi place felul în care autoarea reușește să le îmbine cu acțiunea în fiecare volum, așa a fost cazul și aici. Nu s-a simțit de parcă scenele au fost acolo doar de dragul de a bifa categoria 18+, ci au ajutat la construcția relației și la dezvoltarea personajelor.

Nu voi mai citi celelalte cărți din serie pentru că nu mă intrigă personajele ce devin protagoniști în următoarele cărți, dar dacă sunteți în căutarea unui historical romance cu personaje masculine negative (în ochii societății), care ar face orice pentru femeia iubită, vă recomand Victorian Rebels.

Animals in Translation. Using the Mysteries of Autism to Decode Animal Behavior de Temple Grandin și Catherine Johnson e una dintre cele mai interesante cărți legate de etologia animală pe care le-am citit până acum. Temple Grandin este în prezent profesor universitar și are scrise mai bine de 60 de lucrări științifice pe tema bunăstării animalelor de rentă. Diagnosticată cu autism la doi ani, Temple Grandin a avut din copilărie o relație aparte cu animalele și a observat lucruri pe care oamenii neurotipici pur și simplu nu le vedeau. În timp, autoarea a devenit specialistă în ceea ce privește bunăstarea animalelor de rentă și e una dintre cele mai căutate persoane în domeniu atunci când într-o unitate de creștere a animalelor apare o problemă. Foarte multe aspecte din unitățile industriale privind unde, cum și când să aduci/hrănești/mulgi/sacrifici animalele au fost corectate și implementate de Temple Grandin, astfel încât au devenit literă de lege - și anumite puncte se aplică și în fermele din Europa.

Aici e partea tehnică, de interes pentru un medic veterinar, iar mie mi-a plăcut enorm să învăț despre cum a ajuns autoarea la anumite concluzii și cum asta a îmbunătățit calitatea vieții animalelor de rentă. Cum eu am lucrat preponderent cu animale de companie, au fost suficiente informații despre vaci sau porci care m-au surprins și pe care mi le-am fixat pentru viitor.

Dar Animals in Translation nu e doar o carte pentru oamenii care lucrează cu animale de rentă sau în domeniul agriculturii, ci e o adevărată sursă de informații privind modul în care mintea unui om cu autism percepe diferit anumite aspecte, cum oamenii neurodivergenți și neurotipici sunt construiți astfel, încât unii să observe anumite lucruri și creierul celorlalți să le ignore. Deși autoarea, în prezent profesor la universitatea din Colorado, vorbește mult despre vaci, cai și porci, oferă enorm de multe informații - într-un fel accesibil unui cititor ce nu are treabă cu domeniul agriculturii sau a creșterii animalelor - despre inteligența și conștiința necuvântătoarelor. Temple Grandin vorbește despre cum a crescut, despre cum percepe ea lumea, despre cum observă lucruri legate de viața animalelor pe care oamenii de rând nu au cum - pentru că au creierul format diferit de al ei și a altor persoane cu autism - să le remarce. În cartea asta se discută despre conștiința animalelor, despre cum putem oferi o viață mai bună atât animalelor de companie, cât și animalelor de rentă, și care este impactul uman asupra unor aspecte precum creșterea agresivității în rândul anumitor rase de câini sau de ce o vacă s-ar apropia de tine dacă ai sta lungit în iarbă, dar nu și dacă te-ar vedea cu un aparat foto îndreptat spre ea. Animals in Translation e o carte pe care o recomand tuturor cititorilor interesați de subiectul cum funcționează mintea unui om cu autism - și unde sunt diferențele în percepere a lumii față de un om neurotipic - și cititorilor care vor să afle lucruri interesante despre comportamentul și conștiința animalelor. Clar o recomand oamenilor ce lucrează cu animale - medici și tehnicieni veterinari, îngrijitori sau fermieri. Am găsit niște informații de genul „aha!” pe care nu ți le predă nimeni la facultate și mi-am notat și câteva aspecte de care să țin cont când interacționez cu un animal anxios sau nou. Pentru mine, ca medic veterinar, a fost o carte interesantă de parcurs atât pentru cultura mea generală, cât și pentru formarea mea continuă în domeniu.

The City in Glass de Nghi Vo a fost un volum de fantasy scurt, dar foarte poetic și filosofic și cu o premisă aparte. Vitrine e un demon puternic, capricios și nemuritor, fiind patroana autointitulată a orașului Azril, asupra căruia veghează de secole, urmărind felul în care orașul s-a format, a crescut, s-a dezvoltat. Îi știe pe toți oamenii care au trăit și murit aici și cunoaște toate secretele orașului, mândrindu-se cu un Azril prosper, strălucitor și plin de promisiuni. Dar într-o zi, îngerii ard orașul, transformându-l într-un teren plat, iar Vitrine rămâne cu o sete feroce de răzbunare, o carte în care sunt trecute numele tuturor oamenilor pe care i-a „crescut” și cu dorința de a reconstrui Azrilul și de a-i readuce măreția de altă dată. În ura ei împotriva îngerilor, l-a blestemat pe unul dintre cei veniți să distrugă orașul, legându-l pentru totdeauna de acest pământ. În The City in Glass urmărim felul în care Azrilul renaște din cenușă, cum oamenii ce se nasc, vin sau pleacă și mor ajung sub patronajul lui Vitrine și cum relația demonului și a îngerului se schimbă treptat, pe parcursul sutelor de ani, fluctuând în funcție de trăirile orașului. Mi-a plăcut mult cartea, e scurtă dar cu foarte multă acțiune menită să portretizeze viața unui oraș pe parcursul a mai multor sute de ani, iar personajele sunt bine construite și se simte că sunt creaturi nemuritoare și care percep trecerea timpului și emoțiile umane diferite față de un muritor.

A Theory of Dreaming de Ava Reid este continuarea poveștii din A Study in Drowning/Povești spuse pe limba apei, care inițial a fost gândită ca o poveste stand-alone și, în opinia mea, ar fi trebuit să rămână așa. Citisem o declarație dată de autoare, în care spunea că mulți cititori au rămas nemulțumiți/ nu au înțeles ce a fost cu finalul primei cărți, astfel justificând nevoia de a mai scrie o carte, o continuare. După doar un capitol, m-am plictisit teribil, pentru că o urmărim pe Effy cum se înscrie la facultatea de litere, acolo unde accesul, și așa limitat a femeilor în viața academică, era interzis. Primul capitol o urmărim cum stă în sala de clasă și se uită în jur cum toți băieții o privesc ca pe un animal ciudat. Efectiv am simțit că-mi mor neuronii de plictiseală, vocea interioară a lui Effy e tare enervantă și eu personal nu văd de ce a fost nevoie de continuare la primul volum, când finalul, deși deschis, e destul de clar în ceea ce privește încotro se îndreaptă lucrurile în lume și viețile personajelor.

The Demon World de Sally Green este a doua carte din seria Hoții de fum și primul volum a fost absolut minunat, l-am citit în câteva zile, chiar dacă are peste 500 de pagini sau pe acolo. Cu toate acestea, cred că problema a fost distanța între cele două cărți, pentru că nu am reușit să mă reconectez cu personajele și nici să empatizez cu trăirile acestora. Deci e o situație când problema am fost eu, nu cartea.

The Suit de Lulu Moore este a doua carte din The Tuesday Club și se axează pe povestea lui Rafe, fratele mijlociu, și pe inamica lui nr. 1 din facultate, Beulah. Ambii sunt avocați și în facultate, mereu au fost într-o rivalitate soră cu ura, și povestea îi urmărește pe cei doi când se reîntâlnesc la șapte ani după ce termină facultatea. Ambii sunt avocați cu renume și se întâlnesc aflându-se la poli opuși într-un caz notoriu. Asta nu e prima carte semnată de autoare pe care o citesc și tot ce am citit până acum de la Lulu Moore mi-a plăcut mult, primul volum din The Tuesday Club fiind unul din preferatele mele la capitolul modern romance. Dar The Suit... nu am parcurs mai mult de 6% din el pentru că e absolut oribil. Să detaliez - urmează spoilere:

Cartea începe cu Rafe intrând în sala de ședințe, unde dă de Beulah, care începe să „urle și țipe isteric” explicând ceva despre cazul în care sunt implicați ambii. Rafe lucrează la o firmă foarte mare de avocatură, prestigiu, etc., etc. Ce face băiatul nostru? Intră în sala de ședințe cu dopuri în urechi, nu aude nimic din ce „țipă” Beulah (despre un caz serios la care lucrează ambii, da?). Când tipa termină de zis ce are de zis, Rafe își scoate dopurile, rânjește, și spune ceva de genul „când o să ai un caz solid, atunci să-mi vorbești”. Într-o sală de ședințe unde sunt prezente ambele echipe de avocați, nu doar el și Beulah.

Rafe iese de acolo, mare cocoș, mândru de sine, și se duce în biroul fratelui său mai mare (protagonistul din primul volum), unde ajunge și fratele cel mai mic. Rafe își amintește cum avea în facultate un poster cu fața lui Beulah și cum arunca darts la țintă în acesta când îl enerva tipa. Frații lui râd și ce cadou îi oferă pentru că s-a dus cu dopuri în urechi la o ședință importantă, zic eu? Desigur, o tablă de darts cu fața lui Beulah. Oameni mari, serioși, cu un nume în domeniu, aleg drept cadou pentru fratele lor ce se ocupă de un caz important o tablă de darts cu fața unei tipe pe care Rafe o ura în facultate... după șapte ani de la absolvire.

Efectiv nu înțeleg cum autoarea a putut să masacreze atât de mult personajele din prima carte, și cât de infantil și lipsit de profesionalism este portretizat Rafe. Nu am ajuns la capitolul cu perspectiva lui Beulah, dar mi-a fost de ajuns acest intro. Sunt tare dezamăgită de poveste și nu voi continua seria, deși avea potențial și chiar îmi place cum scrie autoarea. Dar cartea asta e un enemies-to-lovers tare ciudat, forțat, infantil și crud fără un motiv concret.

Așa a arătat aprilie literar pentru mine. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Martie 2026

 Salutare!

Martie e o lună plină de încercări, an de an, așa că nu știu niciodată cum va fi din punct de vedere literar. Tot ce pot spune e că: am citit. Și de pe lista mea de TBR, și titluri pe care nu le aveam în plan, iar faptul că m-am ținut de acest hobby e suficient.

Dire Bound de Sable Sorensen e cartea lunii martie la clubul Oanei și, dacă nu ar fi fost aleasă, nici că aș fi auzit sau ajuns la acest titlu. Pe scurt, e Fourth Wing dar cu lupi, dar mie mi-a plăcut mult mai mult decât Fourth Wing, și imediat detaliez. Aici, o urmărim pe Meryn, o tânără dintr-o familie unde tatăl e mort, mama e bolnavă, iar sora mai mică are nevoie de o viață ceva mai bună decât cea pe care o are Meryn. Așa că protagonista își câștigă traiul luându-se la bătaie cu inși mai puternici, care au impresia că dacă e femeie, e o pradă ușoră. Totul se schimbă atunci când sora ei mai mică dispare, iar Meryn decide să se înroleze în armată pentru a pleca pe front și pentru a lupta cu regatul vecin, locuit de vampiri - cei care răpesc copii umani pentru a-și prelungi viața. Doar că, fără să știe, Meryn ajunge să participe la Proba Legământului, în urma căruia cei ce reușesc ajung să creeze un legământ cu lupi uriași și să devină luptători de elită a regatului.

Dire Bound e un volum ce cuprinde foarte multe elemente la modă din romantasy-ul actual, cu toate acestea, mi-a plăcut enorm povestea cu o singură excepție. Avem o școală militară, o societate împărțită în două - oamenii de rând, ce plătesc prețul războiului și sunt împotmoliți în sărăcie, și elitele de la palat, ducând un trai luxos și sunt complet deconectați de suferința poporului. Proba Legământului mi-a plăcut foarte mult, cruzimea, crimele și vârsarea de sânge din Dire Bound mi s-au părut și justificate, și naturale în contextul poveștii, au avut sens. Avem și un triunghi amoros - ceea ce pentru mine e mereu un mare minus, și ăsta a fost elementul ce mi-a cam tăiat din elan. Deși este clar că personajul A nu urmează să rămână cu Meryn, au fost mult prea multe scene - explicite - între cei doi, și am avut impresia că sunt acolo doar pentru a bifa smut-ul, fără a crea de fapt o conexiune adevărată între personaje. Construcția tensiunii cu personajul B a fost la înălțime și abia aștept să aflu cu ce se continuă seria. Deși cartea se termină relativ clișeic, am prevăzut multe întorsături de situație și intuiesc ce urmează să se întâmple, vreau să continui povestea pentru că-mi place mult cum sunt construite personajele, dar mai ales, universul în care are loc acțiunea.

Librăria lampagiului de Sophie Austin o urmărește pe Evelyn, o tânără ce descoperă că tatăl ei a pierdut conacul și toată averea lor la jocuri de noroc și e nevoită, împreună cu mama sa, să se mute la o rudă îndepărtată în York. Aici, Evelyn decide să-și ia destinul în propriile mâini și se angajează în secret la o librărie, ceea ce pentru înalta societate din Anglia de la finalul secolului 19 nu e tocmai un lucru bine privit sau măcar obișnuit. Doar că apare o problemă: tânăra nu e singura candidată pentru postul de asistent în librărie și se trezește față-n față cu William, un scriitor tânăr, care ascunde propriile secrete. Librăria lampagiului e un volum ce se parcurge ușor și care ne oferă o fereastră spre societatea englezească victoriană din provincie, urmărind atât personaje din nobilime - cum e Evelyn sau lady Violet, antagonista din volum, cât și personaje cu origini modeste - William, ce a plecat la Londra pentru a-și publica manuscrisul și apoi a revenit în York, prietenul acestuia, Jack, sau Naomi, o tânără spălătoreasă. 

Povestea curge firesc, personajele se comportă potrivit statutului, mi-au plăcut mult de tot mătușa lui Evelyn, Clara, dar și Naomi și Jack, oameni cu sufletul cu adevărat mare. M-a cam sâcâit mama lui Evelyn, dar într-un final a avut sens de ce a luat anumite decizii. Protagoniștii au propria evoluție - credibilă, undeva înduioșătoare, și mi-a plăcut de ei separat. Partea de romance a fost forțată, în opinia mea - nu am simțit deloc atracția între cei doi, doar cuvintele autoarei ce spuneau, nu arătau ce se întâmplă între Evelyn și William. Câteva evenimente au fost caricaturale și asupra mea nu au avut impactul dorit (cred) de către autoare. Per total, Librăria lampagiului e un volum ușor de parcurs, cu o acțiune deloc solicitantă și cu personaje simpatice.

Montana de Alexandru Popescu este povestea unui adult care a copilărit într-un spațiu aproape mitic, rupt de realitate. Mai exact, Ivan Josan, în prezent reporter la un post de televiziune englezesc, a crescut într-un vagon de tren, ca mulți alții, într-un spațiu delimitat de un zid înalt de beton. „Baza” este lumea copilului Ion - cu prietenii de aceeași vârstă, cu adulții ce muncesc la calea ferată, cu realitățile istorice din Benderul din anii 1990, când s-a destrămat un imperiu și „Baza” a devenit doar un element de pe teritoriul Transnistriei, o țară ce nu există pe hartă și care nu este recunoscută de majoritatea mapamondului. Volumul ne poartă atât prin prezent, când adultul trăiește cu urmările evenimentelor din copilărie, cât și prin trecut, cititorul observând o copilărie în vremuri tulburi, dar fericită, pentru Ivan de altă dată.

Mi-a plăcut mult de tot vocea narativă și felul în care este prezentată viața oamenilor din Transnistria, poate pentru că, deși sunt mai tânără decât autorul, am copilărit și eu în această „țară”-fantomă, ce-i drept, fără să trăiesc atrocitățile din războiul din 1992, dar rămășițele acestuia și urmările mi-au afectat familia și, retrospectiv, și pe copiii de vârsta mea. Montana e o imagine amplă a unui loc despre care, dacă nu ai avut ocazia să călătorești într-acolo, nu știi mare lucru, decât faptul că e un teritoriu aflat sub influența și controlul Rusiei. Dar e și un roman despre viața omului muncit, a omului simplu, care se trezește de pe o zi pe alta cu un alt steag fluturând peste oraș, și în această harababură, trebuie cumva să supraviețuiască și să nu-și piardă mințile. Titlul romanului semnat de Alexandru Popescu e de impact și atunci când a avut sens în roman, am apreciat enorm toate etapele ce au dus la punctul în care Montana devine nu un cuvânt, ci o poveste complexă, un punct de cotitură într-un destin.

The Highwayman de Kerrigan Byrne este primul volum din seria Victorian Rebels, fiecare poveste urmărind alt cuplu. Aici o descoperim pe Farrah, o tânără văduvă ce lucrează la Scotland Yard, văzându-și de viața ei și jelind moartea în condiții tragice a singurului om pe care l-a iubit. Când în peisaj apare Dorian Blackwell, un interlop notoriu și un bărbat cu inima neagră, viața lui Farrah se transformă peste noapte. Este răpită și dusă undeva departe, iar Dorian îi aduce la cunoștință faptul că doar un târg încheiat cu el o va salva de la moarte. Dacă acceptă să se căsătorească cu el, Farrah nu doar că va putea dezgropa un secret uriaș, ci-l va putea ajuta pe Dorian să se răzbune pe cei care i-au greșit. Propunerea, oricât de scandaloasă, e totuși singura șansă a femeii la viață...

The Highwayman e un roman previzibil, cu o multitudine de clișee și cu o acțiune pe care am mai întâlnit-o în alte cărți, dar e și genul de comfort read, când vrei să citești o poveste unde personajele suferă, dar o scot la capăt și știi că totul va fi bine. Cu siguranță e un volum perfect între două cărți mai grele sau când vrei să te pierzi într-o poveste de dragoste deloc pretențioasă din Anglia victoriană.

Al patrulea volum din seria Coroanele Nyaxiei de Carissa Broadbent intră direct în pâine. Mi-a plăcut faptul că acțiunea e alertă, că reîntâlnim personaje din primele două cărți, că aflăm lucruri noi despre zei și despre relația dintre aceștia, și că ne apropiem și mai mult de Nyaxia, un personaj pe care autoarea îl dezvăluie câte puțin în fiecare volum. Din păcate, The Fallen and The Kiss of Dusk a avut, pentru mine, aceeași problemă ca și volumul anterior. Pentru început, acțiunea e alertă și ceva mai variată, ca peisaj, decât în primul volum din duologie, dar tot mi s-a părut repetitivă și chiar obositoare de multe ori. Partea de romance... mi-ar fi plăcut o abordare puțin diferită. Am simțit că anumite scene 18+ sunt acolo nu pentru a crea conexiunea dintre protagoniști, ci pentru a bifa că există smut în carte. Sunt în continuare curioasă de universul creat de autoare și abia aștept să văd cu ce se continuă povestea în următoarea duologie din serie.

Champions of the Fox de Kevin Sands este ultima carte din trilogia Hoții din umbră și a fost o carte ce m-a ținut cu sufletul la gură. Aici, aflăm foarte multe lucruri despre zeități, despre legătura dintre acestea și artefactele recuperate de gașcă din volumele anterioare, despre antagoniștii universului, dar și despre trecutul personajelor principale. Fiind al treilea volum din serie, nu pot da prea multe detalii, cert este că personajele se dezvoltă foarte frumos, lucrurile se leagă, iar felul în care gașca pune la cale tot felul de planuri nebunești - și cum le duce la bun sfârșit - e unul tare captivant. E o serie middle grade, dar e potrivită și un public mai în vârstă, nu e deloc puerilă și construcția sistemului magic e complexă.

Wild Thing de Michelle Hercules este a doua carte din seria Blueblood Vampires și aici o urmărește pe Aurora, fiica vrăjitoarei supreme, și pe Saxon, un vampir ce face parte din anturajul lui Luca, prințul din primul volum. Aurora și Saxon se trezesc într-o situație complicată: după o seară petrecută împreună, descoperă că sunt sortiți unul altuia, iar asta e ceva tabu penru societatea din care fac parte. O vrăjitoare nu are ce căuta cu un vampir, iar situația devine și mai neplăcută atunci când ies la iveală niște secrete legate de primii vampiri și de niște artefacte ale vrăjitoarelor. Volumul urmărește și povestea de dragoste dintre protagoniști, și povestea generală a universului creat de autoare. Se citește ușor și rapid, se întâmplă lucruri, dar chiar dacă sunt întunecate și amenință omenirea (vampirimea, vrăjitorimea, etc.), știi că totul va fi bine. Aș fi preferat ceva mai puține scene 18+, uneori simțeam că tergiversează acțiunea și nu aduceau nimic nou relației dintre protagoniști, dar ăsta s-ar putea să fie doar un aspect ce ține de gusturile mele.

Forgotten Heir de Michelle Hercules este al treilea volum din seria Blueblood Vampires și aici o urmărim pe Miranda, sora mai mică a Aurorei, și pe Rikkon, fratele mai mare a lui Vivi, protagonista din primul volum. Rikkon se adeverește a fi cineva diferit față de cum îl cunoaștem în primul volum (e spoiler, așa că nu zic mai multe), și în acest volum urmărim povestea și parcursul lui. Partea de dezvoltare a universului, de descoperire a intrigilor, a motivelor din spatele războaielor ce au loc între specii, a fost punctul forte a cărții. Pe partea de romance, pentru mine a fost cea mai slabă carte de până acum din serie. Miranda e o protagonistă foarte simpatică, e bine conturată, e matură pentru vârsta ei, și pare în general o persoană plăcută. Rikkon e altă poveste. Conjunctura e de așa natură, încât Rikkon deseori se află în situații în care el e cel aflat în dezavantaj, dar îl auzim toată cartea spunându-i Mirandei „te voi proteja/te voi salva/voi avea grijă de tine”, și doar din cum e situația lui în momentul respectiv e clar pentru toată lumea că nu are cum să se țină de cuvânt. Tipul ăsta de replică e repetitiv și la un moment dat mă întrebam ce vede Miranda în Rikkon. Ce am apreciat totuși e cât de treptat evoluează lucrurile dintre cei doi, că nu avem parte de nșpe scene mature care să fie acolo doar pentru a fi. În continuare sunt intrigată de povestea principală; nu mă interesează în mod special cuplul ce urmează să fie protagoniști în volumul următor, dar voi continua seria.

Premiul pentru cea mai frustrantă lectură din această lună merge spre A Steeping of Blood de Hafsah Faizal, a doua carte din duologia Sânge și ceai. Povestea a început atât de promițător, dar pe parcurs am simțit deseori nevoia să iau o pauză, să oftez și să clatin din cap. Să încep cu punctele forte - autoarea conturează foarte visceral ideea de colonizator, de stat ce acaparează alte state, ce ia cu forța resurse și nenorocește milioane de oameni. Rasismul și ura față de „cei care nu sunt ca noi” sunt și ele bine conturate. Construcția lui Jin și felul în care acesta face pace cu noua sa identitate, parcursul lui Flick, și felul în care se dezvoltă relația între ei mi s-a părut sensibil, plin de duioșie și de completare reciprocă. Cam aici, din păcate, se termină punctele pozitive, pentru mine.

Ce nu mi-a plăcut: voi începe cu Arthie și relațiile ei romantice. Fără să dau prea multe spoilere, în primul volum se construiește tensiunea între protagonistă și personajul A, e foarte volatil totul, există atracție, există neîncredere, există ură, există de detoate. Ca în volumul doi, protagonista brusc, în opinia mea, să se deconecteze de tot ce s-a întâmplat cu personajul A și să construiască ceva cu personajul B - care e și acesta prezent în primul volum, dar e conturat ca un personaj relevant pentru poveste, nu pentru protagonistă. Din acest motiv, nu am simțit chimia dintre Arthie și personajul B, deși autoarea tot a inclus scene (intime, dar nu 18+).

Nu mi-a plăcut felul în care e construit antagonistul și mare dezvăluire de la final, multe lucruri păreau să fie acolo doar pentru a ocupa pagini. Mai e un personaj relevant, important chiar, din primul volum, pe care îl reîntâlnim pe la 80% în poveste și tot ce face e să alerge de colo-colo, s-a simțit de parcă autoarea ar fi uitat de el complet și când l-a readus în poveste, era doar de fundal. Mai e un moment: autoarea a decis să introducă o scenă șocantă, unde un personaj trebuie să ia o decizie ce schimbă totul, și motivația de ce personajul procedează în așa fel a fost una seacă, lipsită de sens, pentru că scena ar fi putut fi de impact și fără ca personajul respectiv să participe în modul în care a făcut-o. Bucata respectivă din poveste mi s-a părut că e acolo doar pentru a șoca și de a aduce un strop de dramă, dar pe mine una doar m-a iritat. 

În concluzie, am fost dezamăgită de poveste și de cum s-a terminat. Nu cred că voi mai citi altceva semnat de autoare, cu toate că mi-au plăcut primele trei cărți semnate de ea.

Luna asta nu s-a lăsat fără cărți abandonate. Spiritul slujitor de Leigh Bardugo ar fi trebuit, în teorie, să fie exact pe gustul meu: realism magic, o premisă intrigantă, o protagonistă interesantă. Dar am tras de mine câteva capitole până să decid că nu are sens. Luzia mi s-a părut foarte apatică, iar stilul autoarei greoi - nu în sensul de complex, ci plictisitor rău. E prima mea întâlnire cu Leigh Bardugo și cred că și ultima, pur și simplu nu e pe gustul meu.

You Killed Me First e un thriller semnat de John Marrs, carte aleasă pentru luna aprilie la bookclubul la care particip. Recunosc că nu am început romanul cu așteptări - eu și thrillerele în general nu ne înțelegem, asta pentru că eu sunt genul de cititor ce trebuie să empatizeze măcar cu un personaj pentru a fi investit în poveste. Aici urmărim două femei, vecine, fiecare cu problemele și secretele sale, cum fac cunoștință cu o a treia femeie, ce se mută în cartier. Am parcurs cam o treime de carte înainte să mă opresc. Niciuna dintre cele trei nu e o persoană bună, nu am putut empatiza cu niciuna, iar acțiunea mi s-a părut foarte lentă și simțeam că povestea stagnează doar de dragul de a fi lungită.

Acestea au fost lecturile lui martie pentru mine. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Februarie 2026

 Bine v-am găsit din nou!

Februarie a fost o lună bună, cu multe cărți audio și mă bucur că am reușit să ajung la suficient de multe titluri ce se aflau pe lista mea de ani buni.

Orașul mascat de Genevieve Cogman este al doilea volum din seria Biblioteca invizibilă și, de data asta, acțiunea se desfășoară preponderent într-o Veneție alternativă, afectată puternic de Haos. Kai este răpit de către reprezentanții Neamului Frumos, iar Irene știe că, dacă nu reușește să-l salveze, războiul dintre Neamul Frumos și Dragoni e garantat. Povestea e foarte dinamică și mereu se întâmplă ceva, Irene dă dovadă de ingeniozitate, întâlnește prieteni noi și dușmani vechi, iar descrierea Veneției e absolut superbă. Cu toate acestea, am simțit că ceva i-a lipsit acestui volum, nu m-a încântat în aceeași măsură precum Biblioteca invizibilă.

Pasărea cântătoare și inima împietrită de Carissa Broadbent este volumul numărul trei din seria Coroanele Nyaxiei și primul din duetul Născuților din Umbră. Aici, o urmărim pe Mische, cum este capturată de vampirii ce țin de Casa Umbrei și este sortită morții din cauza faptului că le-a omorât prințul moștenitor. Dar în ultima clipă, apare în peisaj Asar, prințul-bastard, care are o misiune pentru ea. Trebuie să coboare împreună în Infern pentru a reînvia un zeu, iar Asar are nevoie de magia lui Mische pentru asta. 

Cartea e alertă rău și plină de evenimente, care pentru mine deveniseră la un moment repetitive și chiar obositoare. Deseori mă gândeam că scena curentă e aproape identică cu precedenta, și doar sunt modificate câteva elemente din decor. Deși călătoria personajelor principale până la țintă durează câteva luni, acest lucru nu s-a simțit, drept urmare, firul narativ romantic a părut, pe alocuri, forțat, iar sentimentele celor doi protagoniști dădeau senzația că au apărut de nicăieri. Cu toate acestea, mi-a plăcut tare mult partea în care Mische își explorează trecutul și credința. Autoarea prezintă foarte bine o situație de fanatism religios, prezentând modul în care un acolit poate fi orbit de conceptul în care crede, fără a vedea de-a binelea aspectele negative ce se desfășoară în cadrul religiei pe care o practică.

Nu m-am putut abține și am continuat seria Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman cu Cărți în flăcări, care din păcate a fost volumul ce mi-a plăcut cel mai puțin. Aici, Irene se trezește la un moment dat că nu poate pătrunde în Bibliotecă pe ușile uzuale, care iau foc, și în curând veștile că alți bibliotecari au trecut prin aceeași neplăcere se răspândesc. Ba mai mult, Alberich, bibliotecarul ce s-a infectat cu Haos, vrea să distrugă Biblioteca. Irene trebuie să ia multe decizii grele și pe parcurs, planurile ei sunt deconspirate, ceea ce înseamnă un singur lucru: cineva apropiat ei a trădat-o.

Deși avansează povestea principală a seriei, Cărți în flăcări a fost volumul care mi-a plăcut cel mai puțin. Acțiunea pare deseori fragmentată, Irene se trezește în niște situații bizare la fiecare pas, nu are o clipă de răgaz, iar felul în care se termină povestea m-a pus pe gânduri. Voi continua seria, sper ca următoarele volume să fie mai pe placul meu.

Baba Iaga a făcut un ou de Dubravka Ugresic este un volum mai ciudățel, împărțit în trei părți, fiecare reprezentând o altă poveste (deși toate sunt legate între ele). În prima, observăm cum o femeie adultă încearcă să aibă grijă de mama ei bolnavă și în etate, descriindu-se relația dintre cele două. A doua poveste urmărește trei femeie în vârstă, Pupa, Beba și Kukla, cum merg la un centru de wellness și ce evenimente au loc acolo. A treia parte e mai mult o lucrare științifică despre cine este Baba Iaga și ce rol are acest personaj în folclorul și cultura multor țări slave. Cel mai mult mi-a plăcut a doua parte, evenimentele sunt ancorate în realitate, dar cu un iz de fantastic, grotesc de amuzant, mitul Babei Iaga fiind inclus în realitatea celor trei femei. Volumul e aletr prin limbaj și replicile pe care și le dau personajele și m-a distrat mult. Dacă vă pasionează folclorul slav și Baba Iaga e un personaj ce vă trezește interes, vă recomand să acordați o șansă acestei cărți.

Gri după întunric este a doua carte pe care o citesc de la Noelle W. Ihli și m-a acaparat într-un fel diferit față de Întreabă de Andrea. Aici, o urmărim pe Miley, o tânără ce și-a pierdut mama într-un accident și nu poate scăpa de vină, iar asta o face să nu se poată concentra foarte bine la antrenamente. Miley urmează să participe la proba de biatlon din cadrul Jocurilor Olimpice, și pentru a se putea întreține, se angajează la o cabană aflată în inima sălbăticiei, în rezervația naturală Frank Church. În timpul liber, aleargă prin pădure, dar totul se schimbă când este răpită de doi bărbați dubioși, care cred în sfârșitul lumii și trăiesc izolați în pădure, departe de civilizație. Pentru a supraviețui, Miley trebuie să dea dovadă de stoicism și să găsească o cale de scăpare dintr-o situație ce pare a fi imposibilă. În același timp, partenerul ei de biatlon, Brent, este înștiințat despre dispariția - și probabil moartea - lui Miley, dar el refuză să creadă așa ceva, drept urmare decide să pornească personal în căutarea tinerei.

Ideea volumului pornește de la un eveniment real, cazul Kari Swenson, ceea ce face lectura și mai înfiorătoare. Autoarea construiește propria poveste, iar felul în care setează atmosfera și creionează personajele este unul fascinant, în sensul morbid. Lucrurile care se întâmplă sunt oribile și se explorează cruzimea umană și limitele - sau mai bine zis, lipsa - acesteia, dar și reziliența de care poate da dovadă cineva aflat într-o situație în care are de pierdut totul dacă nu face ceva. 

Au fost două aspecte ce mi s-au părut trase de păr - ambele fiind legate de medicină - dar am putut trece cu vederea peste acestea. Mi-a plăcut perspectiva lui Miley și relația pe care o construiește cu Mary, iar perspectiva lui Brant a potențat atmosfera de sălbăticie, de izolare și de puterea naturii asupra omului. Volumul e foarte alert și greu de digerat pe alocuri, dar e captivant și-ți dă de gândit despre natura umană.

The Complete Book of the Flower Fairies de Cicely Mary Barker este o carte ce cuprinde volume de poezii și ilustrații despre zânele florilor, așa cum și le-a imaginat autoarea. Este un volum absolut superb prin ilustrațiile pe care le oferă Cicely Mary Barker cititorilor, iar povestirea de la final e foarte simpatică. Fețele zânelor sunt inspirate din fețele copiilor ce frecventau șocoala deschisă de sora autoarei și asta mi se pare foarte înduioșător. Cu siguranță e un volum perfect de oferit drept cadou cuiva care apreciază acest tip de carte-album.

Simplicity Parenting de Kim John Payne este o carte-monolog despre viziunea autorului despre cum să faci parentingul să fie mai ușor. Răspunsul scurt - simplifică totul, de la numărul și tipul de jucării din camera copilului, la numărul de activități la care îl înscrii, la felurile de mâncare pe care i le propui. Autorul accentuează ideea de joacă liberă și de oferă-i copilului spațiu să respire și să se plictisească, și atunci totul va fi mai simplu pentru toată lumea. Am rezonat cu anumite puncte de vedere, altele nu se aplică în cazul familiei mele, și per total, nu a fost o lectură foarte informativă pentru mine. Dar cred că e un volum ușor de parcurs și potrivit unui părinte ce simte că e suprastimulat de un ritm mult prea alert al vieții.

Wild Reverence de Rebecca Ross este un volum acțiunea căruia are loc în universul duologiei Rivali Divini, dar poate fi citit individual de serie, deoarece evenimentele ce au loc se întâmplă cu mult timp înainte de povestea lui Iris și a lui Roman. Aici, o urmărim pe Matilda, fiica a doi zei ce n-ar fi trebuit să se întâlnească vreodată. Puterea Matildei este cea de mesager, ea fiind singura ce poate duce mesaje de pe un tărâm pe altul, fie că e vorba despre lumea zeilor de Sus, a celor de Jos sau de lumea muritorilor. Un lucru ciudat se înâmplă în viața ei atunci când ajunge să comunice cu un muritor, Vincent, prin intermediul visurilor acestuia, fapt ce declanșează o serie de evenimente ce duc la multiple schimbări vitale în lumea zeilor și cea a muritorilor.

Wild Reverence e un volum stufos, cu foarte multă acțiune, dar totodată te face să te oprești ocazional și să observi decorul în care se mișcă, respiră, suferă protagoniștii. Scriitura Rebeccăi Ross e lirică, m-a făcut să simt ceea ce simt personajele, tristețea, disperarea, supărarea, fericirea, încântarea sau dragostea lor, iar felul în care autoarea conturează universul acțiunii a fost absolut fascinant pentru mine. Urmărim zeii și ce puteri au aceștia, comploturile de la curtea de Jos și cea de Sus, dar și evenimentele ce structurează destinul lui Vincent, un muritor viața căruia se împletește strâns cu destinul Matildei.

Mi-a plăcut enorm povestea și mai ales, felul în care sunt construite personajele. Nu doar protagoniștii, ci și antagoniștii sau personajele terțiare. Nimeni nu e acolo doar de dragul de a fi, toți au un rol, un scop, nu sunt doar un decor. Pe Matilda o urmărim de când se naște până când e adultă, iar autoarea construiește realist personajul, se simte maturizarea acestuia. Relațiile pe care le construiește, felul în care iese din încurcături, modul în care plătește pentru greșelile sau erorile sale - toate m-au făcut să mă atașez de Matilda, să fiu mereu curioasă de ce urmează să se întâmple. Relația ei cu Vincent se construiește într-un mod înduioșător, deloc forțat, iar Rebecca Ross e o maestră în a crea ceva magic între două personaje.

Acest roman se numără printre cărțile mele preferate citite în acest an - și printre preferatele din toate timpurile. Scriitura este emoționantă, înduioșătoare, lirică, povestea - complexă, romantismul - deloc forțat. Pentru mine, e etalonul unui fantasy împletit cu o poveste de dragoste ce transcende timpul și soarta.

După un divorț ce o aruncă în derivă, Aurora decide să se întoarcă în orășelul în care a crescut. Aici, în mijlocul sălbăticiei, Aurora a pierdut-o pe mama ei, iar viața tinerei a luat o întorsătură cu urmări pe termen lung. La 32 de ani, Aurora nu are o carieră, oamenii pe care i-a considerat familia ei timp de 14 ani au trădat-o, iar tânăra decide să o ia de la capăt. Dar când ajunge la apartamentul pe care are de gând să-l închirieze, e întâmpinată de Tobias Rhodes, proprietarul doemniului, care îi spune că nu are ce căuta acolo. După ce se stabilește că e o neînțelegere, Aurora rămâne în orășel, decisă să-și ia viața de la capăt, să se bucure de micile reușite și să meargă în drumeții pe traseurile despre care a scris mama ei într-un jurnal. Iar Rhodes, un tată singur și un bărbat foarte taciturn, o observă pe noua lui chiriașă și este suspicios la fiecare pas.

All Rhodes Lead Here de Mariana Zapata este un romance slow-burn, cu personaje foarte bine definite și cu o poveste plină de momente frumoase și înduioșătoare, dar și cu o reprezentare complexă a traumei. Aurora e plină de viață și mereu încearcă să vadă partea plină a paharului, dar lucrurile care i s-au întâmplat în trecut și felul în care a fost tratată de cei mai importanți oameni din viața ei o fac un personaj puternic, pentru că nu oricine ar putea să treacă peste nedreptățile cărora a fost supusă tânăra și să-și trăiască viața frumos. Am iubit mult de tot felul în care Aurora se reîndrăgostește de orașul copilăriei ei, de felul în care își face noi prieteni, i-am iubit vulnerabilitatea și puterea de a încerca din nou, capacitatea de a-și admite greșelile și de a încerca să repare răul făcut. Relația Aurorei cu Rhodes se constriește treptat și pe alocuri chinuitor de lent, dar acest aspect oferă un farmec aparte cărții. Îmi place enorm cum autoarea își construiește personajele și cum le explorează vulnerabilitățile, cum aduce două persoane împreună fără a forța nota și cum relația de dragoste înflorește într-un fel aparte pe parcursul poveștii. Dacă vă e dor de un romance cu personaje realiste, un slow-burn ca la carte și dacă vă plac poveștile unde acțiunea se desfășoară într-un orășel mic, vă recomand cu drag acest roman.

Heartless Hunter de Kristen Ciccarelli e un fantasy pe care voiam să îl citesc de ceva timp, iar Simona mi-a oferit imboldul necesar să încep cartea luna asta, și ce aventură a fost! O urmărim pe Rune, o tânără vrăjitoare, ce trăiește într-un regat unde vrăjitoarele sunt vânate și ucise. Nevoită să se ascundă în spatele imaginii unei tinere aristocrate ce știe doar să meargă pe la baluri și să flirteze, Rune de fapt salvează alte vrăjitoare și se asigură că acestea părăsesc regatul în siguranță. Această identitate, pe care o cunosc doar câțiva oameni, este cunoscută în rândurile vânătorilor de vrăjitoare drept Molia Stacojie, iar Gideon, unul dintre cei mai buni vânători, e decis să o demaște. 

Heartless Hunter e un fantasy unde personajele se joacă de-a șoarecele și pisica, și mi-a plăcut enorm dinamica dintre cei doi protagoniști. Sistemul magic e interesant construit și am apreciat cum e structurată politica regatului, cum sunt percepute cele două tabere - vrăjitoarele și vânătorii de vrăjitoare, cum se aduce în atenția cititorului faptul că nici unii, nici ceilalți nu sunt sfinți. E un volum ce deseori e comparat cu Șarpe și porumbel, dar în afară de dinamica vânător-pradă, eu una nu am văzut o asemănare chiar atât de evidentă. Deși mi-a plăcut povestea și m-a ținut în priză, au fost două momente ce mi s-au părut ridicole. Pentru început, personajele sunt foarte tinere, au până în 20 de ani, dar au experiențe de viață/poziții sociale și/sau politice demne de cineva clar trecut de 25, poate chiar 30 de ani. Nu mi s-a părut natural ca o tânără orfană de 17-18 ani să conducă singură afacerile familiei și să nu fie pusă sub tutela cuiva până ajunge să se căsătorească sau pentru un tânăr de 19 ani să devină comandant în armată la nici doi ani după ce se schimbă regimul politic. Dar lucrul care m-a făcut să mă întreb, pe la jumătatea cărții, de ce mai continui povestea asta, e prezența unui triunghi amoros destul de evident. Mie îmi displace cu pasiune acest trope, îl evit, dar până la urmă, cu câteva scârțâituri, în volum se concluzionează niște lucruri care m-au convins să continui seria și să-i dau cărții un rating mai mare spre final.

Rebel Witch de Kristen Ciccarelli urmărește povestea lui Rune, o vrăjitoare ce trăiește într-un regat ce le vânează pe cele din neamul ei, și a lui Gideon, un vânător de vrăjitoare ce trebuie să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale. Nu voi da spoilere, pentru că e o serie absolut superbă datorită tensiunii dintre personaje, a jocurilor deseori meschine ce de obicei se termină într-o capcană pentru celălalt, dar și datorită felului în care autoarea construiește societatea din care fac parte cei doi. Mi-a plăcut ritmul acestui volum - a fost alert și mereu se întâmpla ceva, și chiar dacă unele idei/dinamici sunt repetitive și pe alocuri sunt idei din primul volum ce sunt reciclate aici, acest aspect nu a diminuat din plăcerea lecturii. Personajele sunt foarte bine dezvoltate, iar chimia dintre Rune și Gideon e palpabilă și sunt multe momente emoționante între cei doi. A fost foarte interesant să urmăresc și argumentele celor două tabere - a vrăjitoarelor și a oamenilor ce le detestă - cu privire de ce viziunea lor despre viață, societate și dreptate e cea corectă. Seria Molia Stacojie e un romantasy cu multe răsturnări de situație, cu un sistem magic bine explicat și care are sens în poveste și cu o societate divizată, făcând astfel conflictul politic unul plin de nuanțe. În ceea ce privește partea de romance, am apreciat enorm că personajele au un drum lung de parcurs de la a fi inamici de moarte la a-și deschide sufletul unul în fața celuilalt. Vedem cum se schimbă, cum se maturizează și cum ajung să aibă dubii în ceea ce privește cauza pentru care luptă, dar și cum ajung să se vadă unul pe celălalt, dincolo de ranguri sociale sau măști.

Acestea au fost lecturile lui februarie. Voi ce cărți interesante ați citit?

Bilanț literar: Ianuarie 2026

 Salutare!

Luna literară a fost... intensă, a început în forță și a continuat tot așa :) A început în forță prin prisma cărților pe care le-am abandonat - pentru că da, am început anul cu lecturi ce nu mi s-au potrivit.

Forever Never de Lucy Score este un romance cu trope-urile small town + second chances și e cartea lunii ianuarie la bookclubul la care particip. Recunosc, am fost sceptică în momentul în care am început cartea - nu m-a atras premisa, dar am zis să-i dau o șansă, și nu a fost să fie. Am abandonat-o după două capitole pentru că nu mi-a plăcut stilul de scriere, interacțiunea între personaje a fost ciudățică și nu mi-a trezit deloc interesul marele mister care a avut loc și i-a făcut pe cei doi să se despartă în trecut.

Sezonul spinilor de Kiera Azar este primul volum dintr-o trilogie YA și cred că relația mea cu genul acesta s-a schimbat considerabil față de anul trecut. Îmi e din ce în ce mai greu să empatizez cu o protagonistă care e puternică (fizic sau cu ajutorul magiei) la șaptesprezece ani, cu o „experiență” de douăzeci și. Primul capitol nu m-a convins deloc, trăirile personajului principal m-au lăsat rece, așa că am decis să nu continui lectura.

Nuntașii de Alison Espach e un roman care mi-a atras atenția încă de pe vremea când a apărut, dar am evitat să-l lecturez imediat, am vrut să văd dacă interesul meu pentru carte va persista și după ce trece valul de hype. Urmărim o femeie, un profesor universitar, care vrea să se sinucidă și care ajunge la un hotel de lux, descoperind că hotelul este aproape în totalitate rezervat pentru invitații unei nunți. Protagonista ajunge cu mireasa în lift și-i spune nonșalant că vrea să se sinucidă. Cam aici m-am oprit, pentru că, deși știam care e premisa cărții și în teorie e ceva ce m-ar captiva, în practică nu m-am înțeles cu stilul autoarei. Gândurile protagonistei despre soțul ei sunt lungite, amintiri din trecut apar cam la nimereală, și scriitura mi s-a părut haotică. Drept urmare, nu am mai continuat.

Povestiri cu rost. Antologie de texte basarabene este un volum de povestiri pentru copii, semnate de autori basarabeni, povestiri ce apar pentru prima dată în grafia latină, acestea fiind publicate, de-a lungul secolului trecut, în grafie chirilică. Am regăsit câteva povestiri ce-mi erau deja cunoscute (cum ar fi Păpușa cu inimă de piatră), probabil că le-am citit copil fiind sau chiar le-am avut în programa școlară. Mi-a plăcut faptul că am redescoperit expresii, cuvinte sau exprimări ce se folosesc în Moldova și nu (mai) sunt actuale în limba română vorbită de această parte a Prutului, a fost ca o călătorie în locurile copilăriei mele, dar cu ajutorul poveștilor. Per total e un volum care în sine spune o poveste - despre cum era viața pe vremuri și care erau lucrurile considerate normale și firești pentru un copil în societatea din a doua jumătate a secolului XX.

Fata de la nord de ziuă de Alexandru Voicescu a fost o lectură... interesantă. Gerard, un profesor universitar ce și-a pierdut soția într-un accident și e în plin proces de doliu, se refugiază în nordul Norvegiei, unde cade de pe stânci și e salvat de o Fată, care-l aduce într-un loc ciudat, denumit Colegiu. Aici nu există ferestre, lumina albă e peste tot și aprinsă că e zi, că e noapte, profesorii - toți bărbați - conduc o școală de prestigiu, unde învață doar fete, adolescente, toate fiind cu un aspect fizic perfect și instruite aici pentru a ajunge să defileze pe cele mai cunoscute podiumuri de prezentare a modei. Gerard începe să se obișnuiască cu acest loc ciudat, dar la un moment dat încearcă să plece și... nu poate. Și aici realizează că trebuie să o găsească pe Fată pentru a putea înțelege ce, mai exact, se petrece.

Volumul are o premisă promițătoare și mi-a plăcut mult scriitura, mai ales în prima jumătate a cărții. Totuși, romanul pare a fi o contopire a două povești cu aceleași personaje, dar care se petrec în două perioade diferite, tranziția între acestea fiind una cam stângace în opinia mea. Mi-ar fi plăcut să se fi explicat mai multe lucruri despre Colegiu și despre de ce funcționează așa cum îl descoperă Gerard și aș fi apreciat mai mult dacă antagoniștii din volum ar fi avut mai multe trăsături de caracter definitorii, pentru că mi s-au părut unidimensionali. Mai e un aspect ce nu mi-a plăcut, și anume diferența de vârstă între protagoniști. Dacă în contextul începutului anilor 1900 e ceva normal ca tânăra să fie o adolescentă de 15-16 ani și tânărul să aibă peste 20, în contextul prezentului această diferență e în cel mai bun caz suspectă. Plus că atașamentul se întâmplă brusc, relația celor doi sare de la doi străini care abia se cunosc la un cuplu în toată regula doar pentru că ceva se întâmplă în trecut - nicidecum în prezent.

Cum să le vorbim copiilor când nu vor să asculte de Joanna Faber și Julie King e o carte de parenting pe care am început-o cu rețineri, pentru că în general nu mă înțeleg cu astfel de cărți, însă am fost plăcut surprinsă. Abordarea autoarelor e una destul de simplă - și logică - și cu siguranță voi încerca să aplic anumite „tactici” cu al meu copil. Puncte-cheie: recunoaște sentimentele copilului, oferă-i prin fantezie ce nu-i poți oferi în realitate, fii blând dar ferm, oferă-i opțiuni, pedeapsa nu este eficientă pe termen lung, nu ironiza sau bagateliza problemele copilului, nu îi spune că ceea ce simte e irelevant. Sunt multe situații cotidiene, unde părinții apelează la autoare cu o problemă și încearcă să implementeze tacticile propuse și apoi revin cu rezultatele obținute. E o carte ce mi se pare ceva mai potrivită pentru părinții cu copii mai mărișori, nu tocmai bebeluși, dar e o lectură ce consider că oferă niște resurse ce merg implementate pe termen lung.

Cu Sera vrăjită de la Sarah Beth Durst nu m-am înțeles, deși a început promițător și, în teorie, ar fi trebuit să-mi placă. Cozy fantasy, o seră vrăjită, o pisică zburătoare, o plantă vorbitoare, o bibliotecară transformată în statuie pentru o vrajă interzisă și care e trezită de cel ce are grijă de seră - elemente care, în mod normal, sunt foarte pe gustul meu. Dar am tras de mine un sfert de carte și nu am simțit deloc magia, ci mai degrabă, aceeași poveste din Prăvălia cu vrăji, doar că personajele au alte nume. Nu am fost în starea de spirit necesară să recitesc aceeași carte, dar cu câteva elemente modificate.

Anul trecut am citit Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci și a fost o carte intensă, plină de emoție, o viață de om pe care am trăit-o prin intermediul paginilor. Plîng, iubite prinț de Cristina Tacoi e un volum scris după moartea fiului autoarei, și e prezentat ca un fel de saga de familie, un omagiu adus lui Cătălin, dar eu nu am reușit să citesc mai mult de 50 de pagini. E o serie de scrisori, prin care mai greu refaci firul evenimentelor, și cel mai important, e neclar despre cine se vorbește, cine și în ce relație de rudenie se află cu cine, dar mai ales, ce legături au avut persoanele respective cu Cătălin. Am impresia că această carte a fost publicată doar pentru că atât autoarea, cât și soțul acestuia, erau persoane publice cu notorietate în lumea teatrului la acea vreme. Scriitura lui Cătălin Bursaci a fost mult mai pe sufletul meu, mai profundă, mai matură, mai cu sens.

Nightshade de Autumn Woods e un volum ce m-a ținut captivă pe tot parcursul lecturii. O întâlnim pe Ophelia, părinții căreia au murit într-un accident aviatic, dar urma acestui eveniment este ștearsă de peste tot de către cel care deține compania, miliardarul Corbeau-Green. Opheliei i se oferă ocazia să devină studentă la misterioasa universitate Sorrowsong, acolo unde părinții ei lucrau. Dornică să afle ce s-a întâmplat - și să-l defăimeze pe cel care e responsabil de moartea părinților ei, Ophelia acceptă să se înscrie la facultate. Aici, însă, din prima zi dă de Alex Corbeau-Green, fiul miliardarului și cel mai mare dușman al ei, Ophelia fiind sigură că acesta nu e cu nimic mai bun decât tatăl lui. Dar pe parcurs, când o serie de evenimente sinistre încep să se întâmple la Sorrowsong, Ophelia are de ales între a lupta singură - și a pierde - și a colabora cu Alex, care se adeverește a fi un om diferit de ce și-a imaginat ea.

Volumul este un romance dark academia, cu accent pe partea de dark - se întâmplă multe lucruri făcute cu sânge rece, dispariții, familii bogate ce nu ezită să facă sau să acopere fărădelegi. Totodată, elementul de dark e oferit și de lumea interioară a personajelor - mi-a plăcut mult de tot cum a construit autoarea suferința Opheliei, doliul și modul în care acesta a remodelat-o ca persoană, dar și pe Alex - care aparent e un tip hot, musculos, cu tatuaje, pus pe glume și cam atât. 

Deși pe alocuri cartea mi s-a părut haotică și unele elemente au fost cam din topor (niște aspecte de-a dreptul puerile sau evenimente care nu erau credibile), Nightshade m-a ținut în priză prin prisma zbuciumului interior pe care-l trăiesc cele două personaje principale, iar partea de romance, cu câteva mici excepții, a fost foarte antrenantă și credibilă. Abia aștept să citesc continuarea.

În teorie, Zile nefaste de Genoveva Dimova ar fi trebuit să fie exact pe gustul meu. O protagonistă care e vrăjitoare, ce e nevoită să-și dea la schimb umbra, cea mai importantă posesie a sa, pentru a se salva și, implicit, pentru a salva orașul iubit. Magie cât cuprinde, monștri inspirați din mitologia slavă, o protagonistă ce nu e nici panseluță, nici cea mai tare din parcare. În practică, Kosara mi-a fost antipatică încă de la început și nu am putut să o urmăresc cu interes, așa că după două capitole am abandonat lectura. Kosara e o vrăjitoare slabă, care ia o decizie importantă fără să o gândească prea bine, iar motivul de ce trebuie să renunțe la umbra ei mi s-a părut insuficient pentru a lua o astfel de decizie. Mi-ar fi plăcut să fie o lectură pe gustul meu, dar n-a fost să fie.

Naufragii de Akira Yoshimura este o carte scurtă, dar dură, în care este portretizată cu lux de amănunte lupta omului împotriva naturii. Vedem cum funcționează un sat japonez izolat prin ochii lui Isaku, un băiat ce trebuie să se maturizeze mult prea repede. Viața în sat e extrem de grea, iar fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire - pământul e sterp, iar pentru a putea trăi, oamenii se ocupă cu pescuitul și cu făcutul sării, pentru a face apoi troc cu satul vecin. Atunci când fac sare, aprind focuri mari pe plajă, în speranța de a atrage o-fune-sama - vapoare comerciale. Sătenii speră că focul îi va induce în eroare pe cei aflați la bord, nava va eșua, iar tot ce e la bord - orez, sake, haine, obiecte de valoare - va putea fi capturat și va hrăni satul pentru o vreme. 

Îl urmărim pe Isaku fascinat de ideea de o-fune-sama, dorința lui de a prinde măcar unul, să vadă cum e viața când nu e doar o luptă continuî, și tot prin intermediul personajelor vedem mai bine care e pulsul comunității din care face parte. Acțiunea se întinde pe mai mulți ani, și avem ocazia să-l vedem pe Isaku maturizându-se, să observăm dramele ce au loc în sat și să înțelegem mai bine cât de fragilă este existența din inima unei comunități izolate.

Mi-a plăcut mult scriitura, ritmul poveștii, intensitatea crescândă a evenimentelor ce modelează comunitatea, realismul crunt. Vă recomand volumul dacă subiectul luptei omului versus naturii vă e de interes.

Societatea londoneză de spiritism este a doua carte pe care o citesc de la Sarah Penner, și pot să spun că mi-a plăcut chiar mai mult decât Apotecara pierdută. Aici, o urmărim pe Lenna, o tânără din epoca victoriană ce e foarte rațională și nu crede în stafii sau puteri supranaturale, cum o face sora ei mai mică. Dar atunci când sora ei este găsită moartă, iar poliția nu vrea să ancheteze mai amănunțit, Lenna pleacă din Anglia și ajunge să o cunoască pe Vaudeline. Aceasta este o spiritistă foarte cunoscută, ce, din motive neclare, a părăsit Londra, dar la scurt timp după ce Lenna ajunge să lucreze cu aceasta, vice-președintele societății londoneze de spiritism o roagă să revină în țară și să țină o ședință de spiritism pentru a-l invoca pe șeful societății, care a murit în aceeași noapte în care a murit sora Lennei. Protagonista simte că există o legătură între societate și moartea surorii ei, așa că o urmează pe Vaudeline în capitala Angliei.
Romanul m-a surprins din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, mă așteptam la o altfel de poveste, unde se explorează mult mai mult partea de lumea spiritelor, în schimb am primit un roman polițist, cu foarte multe elemente ce conturează societatea victoriană și construcția acesteia. Apoi, romanul explorează subiectul de sexualitate, cum e văzută și percepută aceasta de către englezii vremii, iar elementele de LGBT+ ancorate în roman nu întârzie să apară. Asta i-a oferit o notă aparte și chiar mi-a plăcut modul în care autoarea a introdus acest subiect, fără a „fura” din poveste, ci potențând-o. Societatea londoneză de spiritism e un roman ce se parcurge rapid, te ține în priză, are multe elemente de mister, iar subiectele precum politica, conduita în societate și sexualitatea în epoca victoriană sunt explorate într-un mod armonios prin intermediul experiențelor personajelor. 

The Emotional Lives of Animals de Mark Bekoff a fost o lectură informativă, unde autorul prezintă studii ce demonstrează că animalele simt tot felul de emoții și trec prin nenumărate stări. Totodată, dezbate subiecte precum dacă omul (biologic vorbind, un animal și el) este singura specie care poate simți ură, furie, bucurie, frustrare, etc., dacă tindem să umanizăm doar anumite animale (câini și pisici, în principal) și să ignorăm trăirile altora, și cum tratăm, în general, animalele din jurul nostru. Autorul pune mare accent și pe faptul că ar trebui să îmbunătățim tot ceea ce înseamnă condițiile în care trăiesc animalele în captivitate (că e vorba de grădini zoologice, ferme sau laboratoare) și să tratăm animalele cu mai mult respect. Sunt multe aspecte din volum ce nu mai sunt actuale (de exemplu, condițiile în care sunt crescute animalele de fermă în Uniunea Europeană vs. în SUA) și o parte dintre informațiile prezentate sunt infirmate la momentul actual (volumul a fost publicat în 2007), dar per total, modul de abordare a subiectelor de bunăstare și de atitudine a omului față de animale a fost unul cu care eu, una, rezonez în multe privințe.

Cireșul trist și toate lucrurile invizibile de Teodora Gheorghe este un volum pe care Loredana (@bookinista08) l-a menționat acum ceva timp în vlogurile ei și mi-a trezit interesul - sunt mereu în căutare de cărți semnate de autori români contemporani, așa că l-am pus pe listă. Am primit cartea de Crăciun și nu am amânat prea mult lectura, care a fost o adevărată aventură.
Îl urmărim pe Egor, un bărbat oarecare, ce se trezește dintr-o dată cu un cireș ce-i crește din umăr. Când acest lucru se întâmplă, oamenii din jur își schimbă radical atitudinea față de el, și Egor se simte nefericit și marginalizat. Dar atunci când apare Eva Nor, o tânără ce vrea să publice o carte la editura la care lucrează Egor, bărbatul se îndrăgostește de ea nebunește, și din una în alta, ajunge să cunoască un bătrân misterios, Amos, care-i propune să facă niște călătorii ciudate în alte lumi.
Așa cum se menționează și în descrierea cărții, universul din Cireșul trist și toate lucrurile invizibile este construit în stilul lui Boris Vian (de la care am citit Spuma zilelor și mi-a plăcut), dar Teodora Gheorghe îi oferă un farmec aparte, și mi-a plăcut enorm să descopăr viziunea autoarei. Stilul de scriere a Teodorei e foarte pe gustul meu, un limbaj colorat și încărcat de emoție, fără a deveni clișeic sau prea dulceag.

Povestea e un carusel de evenimente, de lumi pe care autoarea le clădește complex în cuvinte puține, dar care au greutate și imersează cititorul în atmosferă. Mi-ar plăcea să văd o animație făcută după acest micro-roman și cu siguranță voi mai căuta să citesc texte semnate de autoare.

Amurgul marinarului de Yukio Mishima este un volum scurt, dar foarte dur, și cât se poate de actual, deși cartea e scrisă în 1963. Îl urmărim pe Noboru, un tânăr de 13 ani, care locuiește cu mama sa, ce se ocupă de un magazin de obiecte de lux. Tatăl lui Noboru a murit cu câțiva ani în urmă, iar băiatul crește cumva de capul lui, la capitolul educație masculină, până când în viața familiei nu apare Ryuji, un ofițer de marină. Noboru e fascinat de tot ceea ce înseamnă marea, corăbiile, viața departe de uscat, și la început, îl idolatrizează pe Ryuji, dar lucrul acesta se schimbă atunci când despre marinar află prietenii lui Noboru. Sunt un grup de băieți de 12-14 ani, din familii bune, cu note stelare la școală, „tocilarii”, dar care atunci când se întâlnesc, vorbesc despre cât de deșartă este viața, cât de ipocriți și buni de nimic sunt adulții, cât de murdare le sunt sufletele, și cât de sentimentali și buni de nimic sunt bărbații, în general. Așa că atunci când Ryuji decide să lase marea de dragul mamei lui Noboru, băiatul, împreună cu gașca de prieteni, decide că viața ofițerului de marină și-a pierdut sensul și rostul.

Amurgul marinarului e un roman foarte scurt, dar care explorează ce se întâmplă în sufletul unui băiat ce se află la granița între copilărie și adolescență și care, în absența unei figuri paterne, își poate forma niște idei absolut ireale despre lumea din jur. Cruzimea de care dă dovadă Noboru este una ce te face să reflectezi cât de important este să-i oferi casă, masă, o educație bună și o viață fără lipsuri copilului tău, dar cât de puțin înseamnă acestea dacă nu petreci timp cu copilul tău, nu discuți cu el, nu-i cunoști anturajul, nu știi ce valori are, de fapt.

Acestea au fost cărțile din prima lună a lui 2026. Voi ce ați mai citit?