Bilanț literar: Ianuarie 2026

 Salutare!

Luna literară a fost... intensă, a început în forță și a continuat tot așa :) A început în forță prin prisma cărților pe care le-am abandonat - pentru că da, am început anul cu lecturi ce nu mi s-au potrivit.

Forever Never de Lucy Score este un romance cu trope-urile small town + second chances și e cartea lunii ianuarie la bookclubul la care particip. Recunosc, am fost sceptică în momentul în care am început cartea - nu m-a atras premisa, dar am zis să-i dau o șansă, și nu a fost să fie. Am abandonat-o după două capitole pentru că nu mi-a plăcut stilul de scriere, interacțiunea între personaje a fost ciudățică și nu mi-a trezit deloc interesul marele mister care a avut loc și i-a făcut pe cei doi să se despartă în trecut.

Sezonul spinilor de Kiera Azar este primul volum dintr-o trilogie YA și cred că relația mea cu genul acesta s-a schimbat considerabil față de anul trecut. Îmi e din ce în ce mai greu să empatizez cu o protagonistă care e puternică (fizic sau cu ajutorul magiei) la șaptesprezece ani, cu o „experiență” de douăzeci și. Primul capitol nu m-a convins deloc, trăirile personajului principal m-au lăsat rece, așa că am decis să nu continui lectura.

Nuntașii de Alison Espach e un roman care mi-a atras atenția încă de pe vremea când a apărut, dar am evitat să-l lecturez imediat, am vrut să văd dacă interesul meu pentru carte va persista și după ce trece valul de hype. Urmărim o femeie, un profesor universitar, care vrea să se sinucidă și care ajunge la un hotel de lux, descoperind că hotelul este aproape în totalitate rezervat pentru invitații unei nunți. Protagonista ajunge cu mireasa în lift și-i spune nonșalant că vrea să se sinucidă. Cam aici m-am oprit, pentru că, deși știam care e premisa cărții și în teorie e ceva ce m-ar captiva, în practică nu m-am înțeles cu stilul autoarei. Gândurile protagonistei despre soțul ei sunt lungite, amintiri din trecut apar cam la nimereală, și scriitura mi s-a părut haotică. Drept urmare, nu am mai continuat.

Povestiri cu rost. Antologie de texte basarabene este un volum de povestiri pentru copii, semnate de autori basarabeni, povestiri ce apar pentru prima dată în grafia latină, acestea fiind publicate, de-a lungul secolului trecut, în grafie chirilică. Am regăsit câteva povestiri ce-mi erau deja cunoscute (cum ar fi Păpușa cu inimă de piatră), probabil că le-am citit copil fiind sau chiar le-am avut în programa școlară. Mi-a plăcut faptul că am redescoperit expresii, cuvinte sau exprimări ce se folosesc în Moldova și nu (mai) sunt actuale în limba română vorbită de această parte a Prutului, a fost ca o călătorie în locurile copilăriei mele, dar cu ajutorul poveștilor. Per total e un volum care în sine spune o poveste - despre cum era viața pe vremuri și care erau lucrurile considerate normale și firești pentru un copil în societatea din a doua jumătate a secolului XX.

Fata de la nord de ziuă de Alexandru Voicescu a fost o lectură... interesantă. Gerard, un profesor universitar ce și-a pierdut soția într-un accident și e în plin proces de doliu, se refugiază în nordul Norvegiei, unde cade de pe stânci și e salvat de o Fată, care-l aduce într-un loc ciudat, denumit Colegiu. Aici nu există ferestre, lumina albă e peste tot și aprinsă că e zi, că e noapte, profesorii - toți bărbați - conduc o școală de prestigiu, unde învață doar fete, adolescente, toate fiind cu un aspect fizic perfect și instruite aici pentru a ajunge să defileze pe cele mai cunoscute podiumuri de prezentare a modei. Gerard începe să se obișnuiască cu acest loc ciudat, dar la un moment dat încearcă să plece și... nu poate. Și aici realizează că trebuie să o găsească pe Fată pentru a putea înțelege ce, mai exact, se petrece.

Volumul are o premisă promițătoare și mi-a plăcut mult scriitura, mai ales în prima jumătate a cărții. Totuși, romanul pare a fi o contopire a două povești cu aceleași personaje, dar care se petrec în două perioade diferite, tranziția între acestea fiind una cam stângace în opinia mea. Mi-ar fi plăcut să se fi explicat mai multe lucruri despre Colegiu și despre de ce funcționează așa cum îl descoperă Gerard și aș fi apreciat mai mult dacă antagoniștii din volum ar fi avut mai multe trăsături de caracter definitorii, pentru că mi s-au părut unidimensionali. Mai e un aspect ce nu mi-a plăcut, și anume diferența de vârstă între protagoniști. Dacă în contextul începutului anilor 1900 e ceva normal ca tânăra să fie o adolescentă de 15-16 ani și tânărul să aibă peste 20, în contextul prezentului această diferență e în cel mai bun caz suspectă. Plus că atașamentul se întâmplă brusc, relația celor doi sare de la doi străini care abia se cunosc la un cuplu în toată regula doar pentru că ceva se întâmplă în trecut - nicidecum în prezent.

Cum să le vorbim copiilor când nu vor să asculte de Joanna Faber și Julie King e o carte de parenting pe care am început-o cu rețineri, pentru că în general nu mă înțeleg cu astfel de cărți, însă am fost plăcut surprinsă. Abordarea autoarelor e una destul de simplă - și logică - și cu siguranță voi încerca să aplic anumite „tactici” cu al meu copil. Puncte-cheie: recunoaște sentimentele copilului, oferă-i prin fantezie ce nu-i poți oferi în realitate, fii blând dar ferm, oferă-i opțiuni, pedeapsa nu este eficientă pe termen lung, nu ironiza sau bagateliza problemele copilului, nu îi spune că ceea ce simte e irelevant. Sunt multe situații cotidiene, unde părinții apelează la autoare cu o problemă și încearcă să implementeze tacticile propuse și apoi revin cu rezultatele obținute. E o carte ce mi se pare ceva mai potrivită pentru părinții cu copii mai mărișori, nu tocmai bebeluși, dar e o lectură ce consider că oferă niște resurse ce merg implementate pe termen lung.

Cu Sera vrăjită de la Sarah Beth Durst nu m-am înțeles, deși a început promițător și, în teorie, ar fi trebuit să-mi placă. Cozy fantasy, o seră vrăjită, o pisică zburătoare, o plantă vorbitoare, o bibliotecară transformată în statuie pentru o vrajă interzisă și care e trezită de cel ce are grijă de seră - elemente care, în mod normal, sunt foarte pe gustul meu. Dar am tras de mine un sfert de carte și nu am simțit deloc magia, ci mai degrabă, aceeași poveste din Prăvălia cu vrăji, doar că personajele au alte nume. Nu am fost în starea de spirit necesară să recitesc aceeași carte, dar cu câteva elemente modificate.

Anul trecut am citit Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci și a fost o carte intensă, plină de emoție, o viață de om pe care am trăit-o prin intermediul paginilor. Plîng, iubite prinț de Cristina Tacoi e un volum scris după moartea fiului autoarei, și e prezentat ca un fel de saga de familie, un omagiu adus lui Cătălin, dar eu nu am reușit să citesc mai mult de 50 de pagini. E o serie de scrisori, prin care mai greu refaci firul evenimentelor, și cel mai important, e neclar despre cine se vorbește, cine și în ce relație de rudenie se află cu cine, dar mai ales, ce legături au avut persoanele respective cu Cătălin. Am impresia că această carte a fost publicată doar pentru că atât autoarea, cât și soțul acestuia, erau persoane publice cu notorietate în lumea teatrului la acea vreme. Scriitura lui Cătălin Bursaci a fost mult mai pe sufletul meu, mai profundă, mai matură, mai cu sens.

Nightshade de Autumn Woods e un volum ce m-a ținut captivă pe tot parcursul lecturii. O întâlnim pe Ophelia, părinții căreia au murit într-un accident aviatic, dar urma acestui eveniment este ștearsă de peste tot de către cel care deține compania, miliardarul Corbeau-Green. Opheliei i se oferă ocazia să devină studentă la misterioasa universitate Sorrowsong, acolo unde părinții ei lucrau. Dornică să afle ce s-a întâmplat - și să-l defăimeze pe cel care e responsabil de moartea părinților ei, Ophelia acceptă să se înscrie la facultate. Aici, însă, din prima zi dă de Alex Corbeau-Green, fiul miliardarului și cel mai mare dușman al ei, Ophelia fiind sigură că acesta nu e cu nimic mai bun decât tatăl lui. Dar pe parcurs, când o serie de evenimente sinistre încep să se întâmple la Sorrowsong, Ophelia are de ales între a lupta singură - și a pierde - și a colabora cu Alex, care se adeverește a fi un om diferit de ce și-a imaginat ea.

Volumul este un romance dark academia, cu accent pe partea de dark - se întâmplă multe lucruri făcute cu sânge rece, dispariții, familii bogate ce nu ezită să facă sau să acopere fărădelegi. Totodată, elementul de dark e oferit și de lumea interioară a personajelor - mi-a plăcut mult de tot cum a construit autoarea suferința Opheliei, doliul și modul în care acesta a remodelat-o ca persoană, dar și pe Alex - care aparent e un tip hot, musculos, cu tatuaje, pus pe glume și cam atât. 

Deși pe alocuri cartea mi s-a părut haotică și unele elemente au fost cam din topor (niște aspecte de-a dreptul puerile sau evenimente care nu erau credibile), Nightshade m-a ținut în priză prin prisma zbuciumului interior pe care-l trăiesc cele două personaje principale, iar partea de romance, cu câteva mici excepții, a fost foarte antrenantă și credibilă. Abia aștept să citesc continuarea.

În teorie, Zile nefaste de Genoveva Dimova ar fi trebuit să fie exact pe gustul meu. O protagonistă care e vrăjitoare, ce e nevoită să-și dea la schimb umbra, cea mai importantă posesie a sa, pentru a se salva și, implicit, pentru a salva orașul iubit. Magie cât cuprinde, monștri inspirați din mitologia slavă, o protagonistă ce nu e nici panseluță, nici cea mai tare din parcare. În practică, Kosara mi-a fost antipatică încă de la început și nu am putut să o urmăresc cu interes, așa că după două capitole am abandonat lectura. Kosara e o vrăjitoare slabă, care ia o decizie importantă fără să o gândească prea bine, iar motivul de ce trebuie să renunțe la umbra ei mi s-a părut insuficient pentru a lua o astfel de decizie. Mi-ar fi plăcut să fie o lectură pe gustul meu, dar n-a fost să fie.

Naufragii de Akira Yoshimura este o carte scurtă, dar dură, în care este portretizată cu lux de amănunte lupta omului împotriva naturii. Vedem cum funcționează un sat japonez izolat prin ochii lui Isaku, un băiat ce trebuie să se maturizeze mult prea repede. Viața în sat e extrem de grea, iar fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire - pământul e sterp, iar pentru a putea trăi, oamenii se ocupă cu pescuitul și cu făcutul sării, pentru a face apoi troc cu satul vecin. Atunci când fac sare, aprind focuri mari pe plajă, în speranța de a atrage o-fune-sama - vapoare comerciale. Sătenii speră că focul îi va induce în eroare pe cei aflați la bord, nava va eșua, iar tot ce e la bord - orez, sake, haine, obiecte de valoare - va putea fi capturat și va hrăni satul pentru o vreme. 

Îl urmărim pe Isaku fascinat de ideea de o-fune-sama, dorința lui de a prinde măcar unul, să vadă cum e viața când nu e doar o luptă continuî, și tot prin intermediul personajelor vedem mai bine care e pulsul comunității din care face parte. Acțiunea se întinde pe mai mulți ani, și avem ocazia să-l vedem pe Isaku maturizându-se, să observăm dramele ce au loc în sat și să înțelegem mai bine cât de fragilă este existența din inima unei comunități izolate.

Mi-a plăcut mult scriitura, ritmul poveștii, intensitatea crescândă a evenimentelor ce modelează comunitatea, realismul crunt. Vă recomand volumul dacă subiectul luptei omului versus naturii vă e de interes.

Societatea londoneză de spiritism este a doua carte pe care o citesc de la Sarah Penner, și pot să spun că mi-a plăcut chiar mai mult decât Apotecara pierdută. Aici, o urmărim pe Lenna, o tânără din epoca victoriană ce e foarte rațională și nu crede în stafii sau puteri supranaturale, cum o face sora ei mai mică. Dar atunci când sora ei este găsită moartă, iar poliția nu vrea să ancheteze mai amănunțit, Lenna pleacă din Anglia și ajunge să o cunoască pe Vaudeline. Aceasta este o spiritistă foarte cunoscută, ce, din motive neclare, a părăsit Londra, dar la scurt timp după ce Lenna ajunge să lucreze cu aceasta, vice-președintele societății londoneze de spiritism o roagă să revină în țară și să țină o ședință de spiritism pentru a-l invoca pe șeful societății, care a murit în aceeași noapte în care a murit sora Lennei. Protagonista simte că există o legătură între societate și moartea surorii ei, așa că o urmează pe Vaudeline în capitala Angliei.
Romanul m-a surprins din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, mă așteptam la o altfel de poveste, unde se explorează mult mai mult partea de lumea spiritelor, în schimb am primit un roman polițist, cu foarte multe elemente ce conturează societatea victoriană și construcția acesteia. Apoi, romanul explorează subiectul de sexualitate, cum e văzută și percepută aceasta de către englezii vremii, iar elementele de LGBT+ ancorate în roman nu întârzie să apară. Asta i-a oferit o notă aparte și chiar mi-a plăcut modul în care autoarea a introdus acest subiect, fără a „fura” din poveste, ci potențând-o. Societatea londoneză de spiritism e un roman ce se parcurge rapid, te ține în priză, are multe elemente de mister, iar subiectele precum politica, conduita în societate și sexualitatea în epoca victoriană sunt explorate într-un mod armonios prin intermediul experiențelor personajelor. 

The Emotional Lives of Animals de Mark Bekoff a fost o lectură informativă, unde autorul prezintă studii ce demonstrează că animalele simt tot felul de emoții și trec prin nenumărate stări. Totodată, dezbate subiecte precum dacă omul (biologic vorbind, un animal și el) este singura specie care poate simți ură, furie, bucurie, frustrare, etc., dacă tindem să umanizăm doar anumite animale (câini și pisici, în principal) și să ignorăm trăirile altora, și cum tratăm, în general, animalele din jurul nostru. Autorul pune mare accent și pe faptul că ar trebui să îmbunătățim tot ceea ce înseamnă condițiile în care trăiesc animalele în captivitate (că e vorba de grădini zoologice, ferme sau laboratoare) și să tratăm animalele cu mai mult respect. Sunt multe aspecte din volum ce nu mai sunt actuale (de exemplu, condițiile în care sunt crescute animalele de fermă în Uniunea Europeană vs. în SUA) și o parte dintre informațiile prezentate sunt infirmate la momentul actual (volumul a fost publicat în 2007), dar per total, modul de abordare a subiectelor de bunăstare și de atitudine a omului față de animale a fost unul cu care eu, una, rezonez în multe privințe.

Cireșul trist și toate lucrurile invizibile de Teodora Gheorghe este un volum pe care Loredana (@bookinista08) l-a menționat acum ceva timp în vlogurile ei și mi-a trezit interesul - sunt mereu în căutare de cărți semnate de autori români contemporani, așa că l-am pus pe listă. Am primit cartea de Crăciun și nu am amânat prea mult lectura, care a fost o adevărată aventură.
Îl urmărim pe Egor, un bărbat oarecare, ce se trezește dintr-o dată cu un cireș ce-i crește din umăr. Când acest lucru se întâmplă, oamenii din jur își schimbă radical atitudinea față de el, și Egor se simte nefericit și marginalizat. Dar atunci când apare Eva Nor, o tânără ce vrea să publice o carte la editura la care lucrează Egor, bărbatul se îndrăgostește de ea nebunește, și din una în alta, ajunge să cunoască un bătrân misterios, Amos, care-i propune să facă niște călătorii ciudate în alte lumi.
Așa cum se menționează și în descrierea cărții, universul din Cireșul trist și toate lucrurile invizibile este construit în stilul lui Boris Vian (de la care am citit Spuma zilelor și mi-a plăcut), dar Teodora Gheorghe îi oferă un farmec aparte, și mi-a plăcut enorm să descopăr viziunea autoarei. Stilul de scriere a Teodorei e foarte pe gustul meu, un limbaj colorat și încărcat de emoție, fără a deveni clișeic sau prea dulceag.

Povestea e un carusel de evenimente, de lumi pe care autoarea le clădește complex în cuvinte puține, dar care au greutate și imersează cititorul în atmosferă. Mi-ar plăcea să văd o animație făcută după acest micro-roman și cu siguranță voi mai căuta să citesc texte semnate de autoare.

Amurgul marinarului de Yukio Mishima este un volum scurt, dar foarte dur, și cât se poate de actual, deși cartea e scrisă în 1963. Îl urmărim pe Noboru, un tânăr de 13 ani, care locuiește cu mama sa, ce se ocupă de un magazin de obiecte de lux. Tatăl lui Noboru a murit cu câțiva ani în urmă, iar băiatul crește cumva de capul lui, la capitolul educație masculină, până când în viața familiei nu apare Ryuji, un ofițer de marină. Noboru e fascinat de tot ceea ce înseamnă marea, corăbiile, viața departe de uscat, și la început, îl idolatrizează pe Ryuji, dar lucrul acesta se schimbă atunci când despre marinar află prietenii lui Noboru. Sunt un grup de băieți de 12-14 ani, din familii bune, cu note stelare la școală, „tocilarii”, dar care atunci când se întâlnesc, vorbesc despre cât de deșartă este viața, cât de ipocriți și buni de nimic sunt adulții, cât de murdare le sunt sufletele, și cât de sentimentali și buni de nimic sunt bărbații, în general. Așa că atunci când Ryuji decide să lase marea de dragul mamei lui Noboru, băiatul, împreună cu gașca de prieteni, decide că viața ofițerului de marină și-a pierdut sensul și rostul.

Amurgul marinarului e un roman foarte scurt, dar care explorează ce se întâmplă în sufletul unui băiat ce se află la granița între copilărie și adolescență și care, în absența unei figuri paterne, își poate forma niște idei absolut ireale despre lumea din jur. Cruzimea de care dă dovadă Noboru este una ce te face să reflectezi cât de important este să-i oferi casă, masă, o educație bună și o viață fără lipsuri copilului tău, dar cât de puțin înseamnă acestea dacă nu petreci timp cu copilul tău, nu discuți cu el, nu-i cunoști anturajul, nu știi ce valori are, de fapt.

Acestea au fost cărțile din prima lună a lui 2026. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Decembrie 2025

Salutare și bine v-am regăsit în noul an! Să aveți un 2026 așa cum vă doriți, cu sănătate, împliniri și multe cărți minunate!

A fost o lună plină - și mi s-a pus pata, din nou, pe formatul audio. Mi-am făcut abonament la Voxa - aparent aveam cont făcut în 2022, dar nu îmi aminteam acest eveniment :) Cert este că mi s-a reaprins dorul de cărți audio și a fost și cel mai prietenos format pentru mine în decembrie. Dar să le iau pe rând.

Glasul pădurii de Liz Moore este un roman pe care l-am citit jumătate fizic, jumătate l-am ascultat. A început bine, și chiar dinamic, dar dacă nu aș fi avut la dispoziție varianta audio, nu știu dacă l-aș fi dus până la capăt. E vorba despre o tabără de vară din America anului 1975, de unde dispare fiica familiei fondatoare a taberei și a rezervației unde se află tabăra. E un lucru și mai sinistru, având în vedere că Barbara Van Laar nu este singura din familia ei care dispare. Primul copil al familiei, Bear, a dispărut din rezervație înainte de nașterea Barbarei, și deși a fost găsit vinovat un criminal, corpul băiatului nu a fost găsit niciodată. Volumul este mai mult o saga de familie, unde totul se învârte în jurul dispariției celor doi copii, planul narativ urmărind atât dispariția Barbarei din prezent, cât și evenimentele ce au dus la dispariția lui Bear. Sunt foarte multe voci și perspective, iar acțiunea se mișcă extrem de lent de la un punct încolo. Glasul pădurii e o carte atmosferică, dar am simțit că unele evenimente au fost lălăite exagerat și fără noimă, iar perspectiva unor personaje secundare, ba chiar terțiare, ar fi putut fi sărită complet. Per total, deși e un volum în care am empatizat mult cu anumite personaje, și în care se pune accent pe secrete de familie, pe inegalitate socială, pe felul în care era văzută femeia, indiferent de statut social, în America din anii 50-80, mi s-a părut prea lungit, iar asta a diminuat destul de mult din plăcerea lecturii.

Rusalka. Femeia din adâncuri de Natașa Alina Culea a fost o lectură plină de mister. Îl urmărim pe Alexandru, un jurnalist căruia îi cam place să bea, ce decide să-și ia concediu și să meargă la mătușa lui, Tudosia, în inima Deltei. Aici, printre ape, legendele locale și miturile ce scaldă malurile așezărilor izolate încep să iasă la suprafață, iar Alexandru o vede pe Rusalka, o creatură temută și despre care localnicii nu au cuvinte de bine. Volumul este mai mult atmosferă și mai puțin poveste, și pe alocuri mi-a creat impresia că citesc mai multe povești în paralel - o evocare a liniștii și a naturii din Deltă, povestea Tudosiei și a lumii ei interioare, și povestea lui Alexandru, lupta lui nu tocmai crâncenă cu vinul. Per total, mi-a plăcut stilul de scriere, miturile și legendele românești împletite abil în firul narativ, dar nu am rezonat cu finalul - din punctul meu de vedere, epilogul mai mult a încurcat ițele decât a adus un plus la povestea Rusalkăi.

Exposed este a patra carte din seria VIP de Kristen Callihan, iar aici îl urmărim pe basistul trupei, pe Rye, și pe Brenna, publicista trupei Kill John. Pe cei doi îi întâlnim deseori în celelalte trei cărți din serie, și eram tare curioasă de cum se va încheia „războiul” pe care Rye și Brenna îl duceau pe plan secundar. A fost un romance drăguț, fără prea multe traume sau întorsături de situație forțate, și mi-a plăcut faptul că autoarea a pus accent pe aspecte precum țelul suprem în viață, relațiile complicate de familie și importanța libertății personale și profesionale. Toată seria a fost o călătorie pe cinste, am urmărit ce se întâmplă în inima unei trupe rock, prin ce trec membrii acesteia, și cine sunt oamenii din spatele Kill John. Dacă vă plac romance-urile cu personaje ce se învârt în lumea muzicii, recomand seria în întregime.

Zbuciumul somnului de Clara Kumagai urmărește felul în care omenirea este afectată de un eveniment straniu: după un cutremur devastator în Japonia, despre care se spune că a fost provocat de o făptură mitică, un Somn, pe teritoriul țării apar zone în care timpul curge diferit. Drept urmare, sunt niște zone în care accesul este limitat și deseori interzis, iar oamenii trebuie să învețe să trăiască cu pierderea, pentru că acel cutremur inițial a luat cu el o bună parte din populație. O urmărim pe Sora, o tânără pe jumătate canadiancă, pe jumătate japoneză, care și-a pierdut mama în cutremur și refuză să accepte faptul că aceasta este moartă. Drept urmare, se aventurează în zonele interzise, și dintr-un motiv neînțeles, nu e afectată de curgerea diferită a timpului în acestea așa cum sunt majoritatea oamenilor. Volumul este unul YA, explorând teme precum familia, încrederea, capacitatea de a merge mai departe după o mare pierdere, identitatea unei persoane care e „hafu” (în cazul Sorei, tatăl ei e canadian și mama e japoneză) dar și prima dragoste sau sexualitatea. Cea din urmă temă mi s-a părut destul de forțată în toată povestea și transformarea/realizarea Sorei a fost așa, ca nuca în perete. Mi-a creat impresia că tot acel fir narativ a fost introdus doar pentru a bifa o temă pentru a fi actuală. Nici romanul în sine nu m-a dat pe spate, cred că dacă nu optam pentru varianta audio, aș fi abandonat cartea. Mereu e o senzație că povestea se îndreaptă undeva, că urmează să primim răspunsuri, dar când ar trebui să fie punctul culminant, firul narativ se despică sau o ia pe o altă cale, și am fost permanent într-o stare de așteptare, de anticipare a ceva ce nu a venit niciodată. Nu pot să spun că mi-a plăcut de Sora - lăsând la o parte lucrurile prin care trece și durerea legată de pierderea mamei, per total mi s-a părut o persoană deloc agreabilă, iar relația ei cu tata, deseori tensionată, i se datora în mare parte și ei. În concluzie, nu a fost o carte pentru mine și nu voi mai căuta să citesc altceva semnat de autoare, pentru că nici stilul nu m-a prins decât pe alocuri. E un volum cu o premisă interesantă, dar din punctul meu de vedere pe alocuri povestea e trasă de păr și mi s-a creat impresia că nici autoarea nu știa exact încotro a vrut să aducă totul.

Cu Îngerul decăzut, Yukio Mishima își încheie tetralogia Marea fertilității și viața - în dimineața în care termină manuscrisul, se sinucide, și am simțit cumva prin prisma poveștii că totul a fost decis până la ultimul detaliu. În acest volum îl urmărim pe Honda, care aici e deja un bătrân octogenar, cum își trăiește liniștit anii rămași, până în clipa în care-l cunoaște pe Toru. Băiatul are șaisprezece ani, lucrează la un far dintr-un port de provincie și are trei alunițe pe corp aliniate exact cum le avea Kiyoaki, și mai târizu Isao și Ying Chan - reîncarnările lui Kiyoaki. Convins că Toru este următoarea reîncarnare a prietenului său din tinerețe, Honda decide să-l adopte, dar cu timpul, răul din cei doi oameni, atât de diferiți, dar care sunt capabili să vadă ce e în sufletul celuilalt, iese la suprafață, lupta dintre Honda și Toru luând o formă grotească. Yukio Mishima creionează niște personaje foarte ciudate, cu o mentalitate neobișnuită, deciziile acestora fiind mânate de motive în care protagoniștii cred cu tot sufletul, dar care sunt, indubitabil, crude. Îngerul decăzut s-a simțit pe alocuri ca un vis febril, cu ceva filozofie foarte îndepărtată de compasul moralității unui om obișnuit, iar parcursul lui Honda de-a lungul celor patru volume aici a suferit o transformare previzibilă încă de la volumul Templul zorilor. Autorul a pus accent nu doar pe decăderea personajelor sale, ci și pe a Japoniei de după Cel De-al Doilea Război Mondial, și de foarte multe ori s-a simțit în text că lucrurile pe care le spun/gândesc personajele nu le aparțin doar acestora. În concluzie, a fost o tetralogie interesantă, dar care, cu fiecare volum, m-a făcut să îl simpatizez din ce în ce mai puțin pe protagonist, pe Honda, care se pretinde personaj secundar, dar e, la finele zilei, observatorul ce se implică de prea multe ori în povestea lui Kiyoaki, Isao, Ying Chan și Toru.

Am parcurs cam o treime din La drum cu mătușa-mea de Graham Greene înainte să decid să o abandonez. Premisa a fost interesantă - un bărbat trecut de 50 de ani își înmormântează mama și la ceremonie apare mătușa lui, o femeie ciudată și pe care familia a cam renegat-o. Mătușa nu e tocmai o bătrânică inofensivă și pasionată de croșetat, iar protagonistul, deși e trecut de jumătatea vieții, are aproape zero experiență în ceea ce privește călătoriile și aventurile în general. Povestea a început promițător, dar m-am plictisit foarte repede odată ce în peisaj au apărut niște personaje secundare, iar mătușa o dădea dintr-o tâmpenie în alta. Romanul a fost ecranizat și cred că îl voi urmări, mi se pare o poveste mai bine spusă prin intermediul imaginii decât a cuvântului.

New Yorkul de altădată de Edith Wharton este un volum format din patru povestiri despre viața din înalta societate a New Yorkului din anii 1800, fiecare povestire axându-se pe alte personaje și pe alte probleme - scandaluri legate de viața amoroasă, de copii, de situația cu banii, de relațiile din familie. Mi-au plăcut toate povestirile, autoarea oferind o imagine amplă a societății, a sufletului uman și a problemelor actuale pentru acea perioadă. Cu toate acestea, pe alocuri simțeam că mintea-mi zboară în altă parte, pentru că narațiunea se axa pe fire narative secundare ce pentru mine nu erau de interes.

Where The Light No Longer Follows de Wendy Heiss este o nuveletă despre un Înger al Morții (Reaper), Silene, care a avut o viață îngrozitoare și în moarte, a intrat în slujba Zeului Morții pentru cinci sute de ani, și despre Zeul Vieții, Gabriel, care îi tot dă târcoale. Cele două personaje se cunosc de sute de ani, dar Silene, atingerea căreia omoară orice e viu, nu înțelege de ce Gabriel se ține după ea și îi vorbește criptic. Povestea urmărește apropierea - imposibilă din toate punctele de vedere - a celor doi, și autoarea a creat foarte frumos și credibil senzația de tânjeală, de gol în suflet, de dorința de a fi alături de cel căruia inima ta vrea să se dăruiască, fără a ține cont de mintea ta. Mi-a plăcut enorm povestea, elementele de fantastic, dialogurile pline de glumițe și tachinări între cei doi, dar și vulnerabilitatea fiecăruia și chimia între Silene și Gabriel. Pe final, unele lucruri mi s-au părut grăbite și altele neexplicate, dar nu suficient cât să fie deranjante sau să altereze atmosfera poveștii. Finalul a fost foarte pe placul meu - complet logic - și tragico-romantic - pentru parcursul personajelor.

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor de Gary Chapman și Ross Campbell este o variantă adaptată pentru părinți a volumului original, Cele cinci limbaje ale iubirii. Nu am perceput-o neapărat ca pe o carte de parenting - nu rezonez în general cu acest gen - ci mai degrabă ca pe un ghid psihologic. Autorii explorează cum un părinte poate să umple rezervorul iubirii copilului său, aflând forma de iubire pe care copilul o percepe cel mai bine. Lăsând la o parte aspectele religioase, care mi s-au părut finuț introduse, dar irelevante pentru mine, volumul e informativ și oferă variante de a-i arăta copilului, pe limba lui, adică în limbajul iubirii sale, dragostea pe care i-o poartă părintele său sau oricine din familie care este implicat în viața copilului.

The Strangest Fish de Katherine Arden, ilustrată de Zahra Marwan, este povestea unei fetițe ce cumpără de la un târg un peștișor ciudat, care e un fel de Făt-Frumos - crește foarte repede. E o povestioară simpatică, optimistă, pe care am parcurs-o rapid, fiind o carte pentru copii. Și ilustrațiile mi-au plăcut tare:)

De la Shea Ernshaw am citit The Wicked Deep, în 2019 și tot atunci am pus pe wishlist Winterwood, dar abia acum am ajuns la titlu. Volumul o urmărește pe Nora Walker, o adolescentă ce provine dintr-o familie de vrăjitoare, locuiește în creierii munților și știe cum să se apropie de Pădurea plină de mistere întunecate. În zonă există o tabără pentru băieți, iar pe timp de iarnă, toată localitatea este izolată de restul lumii, așadar, oamenii sunt blocați în același loc, și se întâmplă lucruri nu tocmai curate. Din tabără dispar doi băieți, iar după două săptămâni, Nora îl întâlnește pe Oliver, unul dintre băieții dispăruți, în Pădure, viu și nevătămat, iar de la această întâlnire, lucrurile în munți se precipită. Winterwood e un YA cu elemente de mister și thriller, cu evenimente ușor previzibile, dacă sunteți familiarizați cu genul și ați citit suficiente cărți YA. Mi-a plăcut partea legată de folclor și de magie, de cum funcționează Pădurea, de ce doar cei din familia Walker știu calea prin aceasta, partea de romance a fost drăguță, deloc forțată. În schimb, partea de thriller a fost cam cringe pe alocuri, unele acțiuni ale personajelor m-au făcut să mă întreb cum de au ajuns la vârsta pe care o aveau cu așa mod de a gândi. Recomand volumul dacă vă doriți un roman pentru adolescenți unde acțiunea are loc în miez de iarnă, un mister străvechi plutește asupra unei comunități, iar o fată-vrăjitoare trebuie să-și găsească locul într-o lume care o respinge.

Hearts That Cut de Kika Hatzopoulou este a doua carte din duologia Threads That Bind și a fost cu siguranță o lectură foarte alertă - și care m-a ținut în priză și m-a trecut prin foarte multe stări. Aici, o urmărim pe Io, sora care poate vedea și tăia firele sorții, trebuie să facă față profeției și să lupte pentru a-și salva prietenii și familia. Fiind al doilea volum din serie, nu dau prea multe detalii, dar atât vă zic: dacă vă place genul YA cu o lume fantastică, bazată pe mitologia greacă, eroinele complexe, relațiile variate și credibile între personaje (nu insta-love sau insta-hate), ritmul alert al acțiunii, asta e duologia pe care să puneți mâna în anul ce vine :) Mi-ar place enorm dacă s-ar traduce și la noi, lore-ul e complex, personajele deseori trebuie să ia decizii aflate la limita între bine și rău, iar partea de romance e așa de duios scrisă, că nu o să vă lase indiferenți.

Acestea au fost cărțile din ultima lună a lui 2025. Voi cu ce lecturi ați încheiat anul?

Bilanț literar: Noiembrie 2025

 Salutare!

Am început luna în formă - cu trei cărți la activ, una începută în octombrie, două pe întâi, dar m-am lămurit repede care-i treaba cu un anumit titlu. Adică am început luna cu un abandon, dar asta e, mergem mai departe :)

The Lies We Steal de Monty Jay este prima carte din seria The Hollow Boys și este un dark romance. Eu nu mă dau în vânt după acest subgen, dar titlul a ieșit cartea lunii noiembrie la bookclubul la care particip și am zis să-i dau o șansă - o șansă care a ținut fix două capitole. Am citit cartea în engleză, deci nu pot da vina pe traducere pentru tonul absolut ridicol pe care-l abordează personajul masculin. E un adolescent, dar vorbește de parcă ar fi un bărbat trecut de 30 de ani din 1950. Fiind dark romance, personajele principale sunt criminali - romaticizați, de altfel, și adevărul e că nu (mai) sunt atrasă de astfel de povești. Mi se pare și o combinație ciudată rău între ya, pentru că personajele sunt elevi la un liceu, și romance, unde apar și scene picante. Nu a apărut nicio astfel de scenă în primele capitole, dar direcția în care se îndreaptă povestea clar nu e una care să mă facă să vreau să îmi consum timpul cu acest volum.

Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, pe atât de dezamăgită am fost de această carte. Regatele sfărâmate de N.K. Jemisin urmărește o tânără oarbă, care are un talent aparte la pictură. Evenimentele au loc la zece ani după ce se întâmplă în Cele O Sută de Mii de Regate și autoarea pune accent pe cum se schimbă lumea, în special cea a muritorilor, după finalul primei cărți. Deși partea de fantasy e cea care m-a împins să ajung până la 39% din carte, din păcate pentru mine nu a fost suficientă, pentru că partea de romance primează aici, și într-un mod absolut neinteresant pentru mine. Protagonista, Oree, e oarbă, dar vede magia din jur, și asta a fost cea mai faină parte până unde m-am oprit. Oree este, din motive absolut necunoscute, atractivă pentru toți cei din jur, deși ea ca personaj e plictisitoare rău, până la pagina 148, unde m-am oprit, a leșinat de cel puțin patru ori. Nici faptul că apare un triunghi amoros (și cred că nu va fi singurul) nu a fost de ajutor, pentru că nu îmi place deloc acest trope.  Oree e foarte #notlikeothergirls și poate că acum câțiva ani nu m-ar fi deranjat asta, dar după ce am citit mai multe cărți în același registru, pentru mine a devenit cam obositor. Drept urmare, nu voi continua nici acest volum, nici seria - deși sistemul magic, relațiile dintre zei și urmașii lor, politica din univers sunt interesante, dar partea de romance - și protagonista din acest volum - strică toată experiența.

Xingu de Edith Wharton este o povestire scurtă, dar atât de inteligent și amuzant scrisă, încât s-a simțit cât un roman. Pe scurt, pe la începutul anilor 1900, un grup de doamne din înalta societate au un club literar, unde se discută doar cărți simandicoase - una dintre participante e luată la doi păzește de organizatoarea clubului când spune că „nu am citit cartea lunii, am citit altceva, de distracție”. Pentru doamnele acestea, să citești de distracție era efectiv sfârșitul lumii, iar autoarea descrie scena foarte amuzant. La una dintre ședințe, este invitată o autoare foarte populară, și din una în alta, discuția ajunge la Xingu, doar că... niciuna dintre doamnele de la club nu-și amintesc să fi citit cartea, ba nici nu știu ce înseamnă cartea, dar nu au de gând să pară picate din copac, așa că... discuția despre Xingu se adevrește a fi o aventură. Edith Wharton descrie foarte bine înalta societate a vremii (ea însuși făcând parte din aceasta), aerele de superioritate și frica de a nu pica de incult, atmosfera din inima unui club de carte, unde totuși există o ierarhie foarte rigidă. E o povestire alertă și amuzantă, perfectă pentru fanii autoarei, cum sunt eu, sau pentru cititorii care vor să facă cunoștință cu scriitura lui Edith Wharton.

Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie e cartea lunii decembrie la bookclubul la care particip, dar cum nu m-am înțeles cu cartea lunii noiembrie, vezi mai sus, am decis să mă apuc de asta. E o poveste construită după rețeta clasică a autoarei: un grup foarte mare de personaje, relații de familii complicate plus cel puțin un secret murdar, un spațiu restrâns, o crimă odioasă, un detectiv cu un spirit de observație excelent, Hercule Poirot. Aici avem un bătrân bogat, avar și cam răutăcios, care-și ține în frâu copiii, iar de Crăciun decide să-și invite nu doar niște rude îndepărtate, ci și pe copiii adulți pe care ori i-a renegat, ori i-a îndepărtat prin comportamentul său. În ajunul Crăciunului bătrânul este ucis în propria casă, plină de oameni, ziua în amiaza mare, și aici intră în scenă Poirot, gata să-l ajute pe omul legii care se ocupă de caz. Fiecare personaj e suspect, rufăria murdară începe să fie scoasă la suprafață, iar Poirot trebuie să afle cine și de ce l-a omorât pe bătrân. Mi s-a părut un volum standard pentru Christie, mie mi-a plăcut, nu am mai citit demult ceva semnat de autoare, dacă vă place „rețeta” autoarei, cu siguranță e o carte potrivită pentru perioada sărbătorilor.

You`ve Reached Sam de Dustin Thao este un YA care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de acest gen, pentru că e o poveste scrisă exact ca acele cărți pe care le citeam acum mai bine de cinci ani, când YA nu era preponderent despre frământările hormonale ale personajelor. Premisa e cât se poate de sumbră - Julie e o adolescentă de șaptesprezece ani ce tocmai iși pierde iubitul, pe Sam, într-un accident rutier. Nu e gata să-și ia adio, se izolează de lume și simte că totul în jurul ei se năruie. Într-un moment de disperare, îl sună, știind foarte bine că e inutil, dar spre surpriza ei, Sam îi răspunde. Romanul explorează impactul pe care-l are moartea lui Sam asupra lui Julie, dar și asupra familiei, prietenilor, a colegilor de școală și a comunității. Dustin Thao conturează într-un fel duios modul în care Julie încearcă să facă față pierderii, să se împace cu asta, iar legătura pe care o are cu Sam e una specială, și chiar dacă pe Sam îl cunoaștem doar din perspectiva lui Julie și a oamenilor ce l-au cunoscut, este evident că a fost genul acela de om ce e prea bun pentru lumea asta și pleacă prea devreme. Mi-a plăcut foarte mult povestea, chiar dacă a fost pe alocuri previzibilă. Personajele sunt realiste, se comportă și gândesc ca niște adolescenți, iar toate acele mici momente despre care-și amintește Julie sau despre care discută cu Sam sunt absolut înduioșătoare. Și procesul de doliu, cu toate etapele sale, mi s-a părut reușit portretizat. Singurul minus, pentru mine, a fost felul în care toți cei din jurul protagonistei cumva încearcă să-i grăbească procesul de a trece peste, inclusiv familia lui Sam, ceea ce mi s-a părut un pic cam forțat - din partea lor. Din acest motiv, am scăzut o stea - nu mi se pare normal să-i spui cuiva care tocmai a pierdut un om drag hai, treci peste, viața merge înainte.

Ce dor mi-a fost de un roman detectiv old school, iar Wilkie Collins cu a sa Piatra lunii nu m-a dezamăgit. Ca atmosferă de mister, aș compara cartea cu un alt volum citit luna asta, Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie. Dacă în romanul Agathei Christie avem de-a face cu o crimă, în Piatra lunii e vorba despre un furt, într-o casă respectabilă, unde sunt foarte mulți oameni, nobili și slujitori deopotrivă. Aici, narațiunea are loc pe o perioadă mai lungă de timp, urmărim firul narativ din mai multe perspective, astfel autorul oferind o imagine amplă despre eveniment - dispariția unei pietre prețioase din sertarul deținătoarei. Avem o anchetă foarte întortocheată, multe necunoscute, multe bârfe și acuzații, câteva drame și chiar tragedii, totul acoperit de o alură de mister și de tăcerea personajelor-cheie din această situație. Mi-a plăcut foarte mult să mă reîntorc la Wilkie Collins, la poveștile pe care le țese cu atâta măiestrie și fler. Aveam volumul de mult timp pe listă și mă bucur că în sfârșit am ajuns la e.

Femeia-Demon. 4000 de ani de mituri, seducție și mister de Sarah Clegg a fost o lectură captivantă despre parcursul demonilor de sex feminin de-a lungul istoriei. De la Lamashtu, zeița-demon la care apelau femeile rugându-se pentru o sarcină fără complicații, o naștere ușoară și protecție pentru copiii lor, la Lamia, văzută drept un monstru ce mănâncă copii în antichitate, la Lilith, presupusa primă soție a lui Adam, izgonită din Eden pentru că a vrut să fie egala bărbatului său, în scrierile biblice, la sirene, văzute de către victorieni drept opusul idealului feminin, la imaginea de vampă din filmele mute de la începutul secolului trecut, la viziunea actuală asupra acestui demon feminin, atât de schimbat și modificat, iubit și urât de-a lungul timpului. Volumul mi-a plăcut mult datorită atât documentării ample și a explicațiilor de ce, și cum, și în ce fel o zeitate „a migrat” dintr-o porțiune geografică în alta, obținând sau pierzând anumite trăsături/puteri, dar și datorită modului absolut revoltător, exemplificat cu lux de amănunte, în care femeia frumoasă, puternică, ce știe ce vrea, a fost demonizată, la propriu și figurat, de către bărbat - în special de către fețele bisericești și de către societatea victoriană, ceva mai recent - secole și secole la rând. Cu siguranță este un volum interesant atât din punct de vedere antropologic, cât și mitologic, pe care-l recomand dacă subiectul vă captează atenția.

Cartea orașelor este un volum colectiv de povestiri scurte, unde șaisprezece autori români contemporani au fost invitați să scrie o povestire despre orașul lor/care are loc în orașul lor de baștină. Unele povestiri mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin, câteva au fost plictisitoare de-a binelea și unele m-au făcut curioasă de alte texte semnate de autorii respectivi. E o antologie pe care o recomand dacă vreți să descoperiți voci noi în literatura română contemporană și dacă vreți să citiți despre orașul vostru natal văzut prin ochii altcuiva.

Quicksand de Nella Larsen urmărește viața Helgăi Crane, o tânără care nu reușește să-și găsească locul în societatea americană din anii 1920. Fiica unei mame albe, imigrantă din Danemarca, și a unui tată negru, care a dispărut din peisaj și nu i-a fost alături, Helga predă la o școală pentru negri din Sud, dar simte că nu se integrează în peisaj. Decide să plece în Nord și să-și găsească rostul, ulterior ajungând în Harlem, și mai târziu, în Danemarca. Romanul urmărește felul în care protagonista încearcă să se adapteze, să-și găsească locul într-o lume unde ea nu este nici albă, nici afro-americancă și prin ochii Helgăi observăm cum este percepută de către comunitatea din Harlem, dar și cum o văd danezii. E un roman puternic influențat de autobiografia autoarei și a fost interesant de urmărit modul în care o persoană cu sânge amestecat e percepută de societatea americană și cea daneză din anii 1920. Protagonista, ca persoană, nu mi-a plăcut în multe instanțe, dar mi s-a părut credibilă, iar zbuciumul ei sufletesc a fost bine conturat.

Ultima lectură terminată pe luna asta a fost The Ghost Stories of Edith Wharton - mereu e o plăcere să mă reîntâlnesc cu autoarea. Titlul cuprinde opt povestiri horror, cu/despre fantome, acțiunea având loc în perioada victoriană sau edwardiană. Chiar dacă nu toate mi-au plăcut în egală măsură, m-am delectat cu stilul lui Edith Wharton de a creiona personaje și de a crea o atmosferă acaparatoare - de data asta, una întunecată și misterioasă. Preferatele mele au fost The Triumph of Night și Bewitched.

Nu m-am putut liniști până nu m-am asigurat că termin luna cu dnf-s :D Better Than the Movies de Lynn Painter e un ya despre prima dragoste și despre cum nu tot ce zboară se și mănâncă, iar ceea ce-ți dorești, de fapt, deseori se poate afla chiar sub nasul tău. Am rezistat doar două capitole - nu știu dacă e stilul de scriere, sau efectiv nu mai rezonez cu literatura ya de acest tip, dar protagonista nu mi-a trezit niciun interes și mi-a fost evident cine urmează să fie marea iubire și care va fi marea dezamăgire pe parcursul cărții. Sau poate că am citit atât de multe cărți din acest gen, încât povestea e foarte previzibilă și sincer nu am niciun chef să citesc o carte ce seamănă cu multe altele pe care le-am lecturat.

The King of Elfland`s Daughter de Lord Dunsany era pe lista mea de foarte mult timp, dar am putut asculta până la capitolul 3, mai departe am știut că nu are sens să insist. E un old school fantasy, dar scris într-un fel atât de plictisitor și pretențios, încât nici varianta audio, care la mine e ultima încercare în a citi un titlu, dacă nu merge pe hârtie sau format ebook, nu a funcționat. Asta e, nu toate poveștile fantasy scrise în secolul trecut sunt la nivelul lui Tolkien.

Acestea au fost lecturile lui noiembrie. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Octombrie 2025

 Salutare și bine v-am (re)găsit pe blog!

Ne apropiem cu pași rapizi de sfârșitul toamnei, dar până atunci, haideți să vă povestesc un pic despre ce am citit în octombrie - o lună care s-a adeverit, literar vorbind, destul de încărcată emoțional.

Pădurea umbrelor de Anca Manole a fost o lectură sumbră, plină de durere, iar autoarea a reușit absolut minunat să transmită trăirile personajului principal. Narațiunea are loc din perspectiva Anei, o femeie ce tocmai află că e însărcinată. Ar vrea să-i spună imediat soțului ei, Tudor, dar acesta este atât de înrădăcinat într-un proiect, încât nici nu observă că femeia de lângă el se schimbă. Cei doi urmează să plece într-un sat uitat de lume, aflat la marginea unei păduri, și să filmeze un documentar despre credința omului de la țară în Iele. Dar, atunci când ajung la fața locului, Ana începe să simtă că pădurea o cheamă, iar tot ceea ce urmează să se întâmple e învăluit de ceață, mister și groază. 

Tare mult mi-a plăcut această carte - atmosfera creată, limbajul, dar mai ales, trăirile Anei. Anca Manole transformă cititorul în jurnalul tinerei, căruia Ana i se destăinuie fără pic de reținere, și intrăm în mintea, dar mai ales în sufletul acestei femei. Romanul abordează teme precum maternitatea, căsnicia, destinul, singurătatea, nevoia de a fi văzut și uneori, poate, doar îmbrățișat, fără prea multe cuvinte. Pădurea umbrelor e un thriller psihologic cu elemente din mitologia română și o urmărim atât pe Ana și gândurile acesteia, cât și viața unei comunități restrânse, ce reacționează într-un anumit fel atunci când „oamenii de la oraș” vin pentru a tulbura apele. Mi-a plăcut felul în care se împletesc misterul și cotidianul, supranaturalul și realitatea, sentimentele și gândurile Anei în antiteză cu felul în care privește Tudor lumea. Pădurea umbrelor nu e doar despre o pădure, în care, conform sătenilor, sălășluiesc Ielele, Frumoasele, ci e un roman și despre pădurea sufletului unui om, despre umbrele pe care cei din jur nu le observă.

Deși e o carte relativ scurtă, te ține în priză, e plină de povești dureroase, despre oameni și despre destine, despre curgerea lentă a timpului și despre felul în care cel de lângă tine poate să-ți transforme viața, despre credințe vechi și despre dorințe străvechi, ce sunt parte din firea omului încă de la începutul lumii.

Milo prin lumina bucuriei și valea tristeții  semnat de Monica Mereuță și ilustrat de Theodora Morărescu este o carte scrisă pentru copii, dar și ca adult, ai ce învăța din ea. Un arici simpatic trece prin mai multe stări, și încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește, doar că uneori soarele parcă nu mai strălucește ca altă dată, merele coapte nu au același gust dulce, iar viața pare să se transforme într-un drum lung și întunecat. E un volum deloc stufos, dar care ajută un copil - și un adult, de ce nu - să înțeleagă de ce uneori o dăm dintr-o extremă în alta și de ce nu poți fi bucuros tot timpul, chiar dacă, aparent, nu s-a schimbat nimic.

Sofia vrea să fie păpușă este un volum pe care am pus ochii încă de când autoarea, Loredana Voicilă, și-a anunțat debutul și ca autoare, ea fiind traducător literar. Tare mi-a plăcut această poveste simpatică, ilustrată de Miruna Prunache, despre cum o fetiță visează să devină păpușă, pentru a nu face lucrurile plictisitoare pe care trebuie să le facă, doar că... și păpușile au problemele lor, iar Sofia urmează să afle asta pe propria piele. O poveste despre dorințe, despre urmările deciziilor pe care le luăm, și despre prieteniile pe care le legăm în cele mai bizare împrejurări.

Nu mai știu când a fost ultima lună în care nu am abandonat nicio carte, dar octombrie nu se poate lăuda cu așa ceva :) The Kiss Curse de Erin Sterling este o poveste numai bună de citit în octombrie, când toamna e la ea acasă, când poveștile cu și despre fantome ies din cele mai întunecate cotloane, când vrei să te lași învăluit de misterele dintr-un orășel mic din munți, unde vrăjitoarele trăiesc printre muritori, fără a renunța la esența lor, fără a se da de gol (poate doar un pic). Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, The Ex Hex, pe atât de mult m-a plictisit acesta. Deși poveștile din cele trei cărți din serie sunt standalone, aici protagonista este un personaj ce mi-a plăcut mult în prima carte, dar care a fost acolo un personaj secundar. Ei bine, nu-mi place de ea aici, dar deloc. Relația ei cu masculul alfa - pardon, interesul romantic, nu pare să se bazeze pe nimic decât „vai ce bine arată”. Am citit un sfert din carte și nu s-a întâmplat nimic relevant, personajele se detestă reciproc dar totodată ar vrea să se trezească în același pat, elementul de magie e prezent, dar parcă împrăștiat în toate colțurile, iar atmosfera generală e una de așteptare. Cartea asta încearcă să fie de toate - și small town romance, și cozy mistery, dar în opinia mea, eșuează la ambele capitole.

Întreabă de Andrea de Noelle W. Ihli este un volum ce a fost ales cartea lunii la bookclubul Oanei, și ca să fiu sinceră, altfel nu aș fi ajuns să citesc cartea de față. Este un thriller - și eu tind să evit genul, pentru că atunci când nu pot empatiza cu personajele principale (și în thrillere de obicei acestea nu sunt tocmai niște persoane de treabă), abandonez cartea. Noelle W. Ihli are o abordare diferită în Întreabă de Andrea - urmărim perspectiva a trei femei, toate trei fiind victimele unui individ dubios. Toate trei sunt moarte, și le observăm trăirile pe parcursul „vieții de apoi”, doar că ele sunt încă prinse între lumi și participă, neputincioase, la evenimentele ce au loc. Nu au cum să-l oprească pe răufăcător - oare? - și la început le urmărim pe fiecare în parte. Pe parcurs, cele trei fire narative se întâlnesc, iar de aici încolo, povestea zboară. Mi-a plăcut foarte mult narațiunea, evenimentele, felul în care autoarea portretizează firea umană. Am apreciat cum a pus accent pe faptul că orice femeie, indiferent de statut social, vârstă sau experiență de viață, poate fi victima unui individ ce-și maschează cu iscusință adevărata natură. Elementul de online dating e realist ancorat în poveste, iar experiențele celor trei victime, înainte de a fi ucise, portretizează foarte bine cât de ușor poate o femeie să devină o victimă, chiar dacă-și ia toate măsurile să evite Răul, chiar dacă face totul cum trebuie pentru a evita astfel de finaluri. Violența împotriva femeilor, femicidul, lipsa unui sistem care să le apere - sunt teme dureros de detaliate în Întreabă de Andrea, expunând un sistem și o societate ce nu sunt (încă) pregătite să-și apere femeile. E o carte ce mi-a dat de gândit și sper că inițiativele precum Întreabă de Andrea vor fi din ce în ce mai multe și mediatizate.

Povești cu scriitoare și copii, o antologie coordonată de Alina Purcaru, e o carte pe care nu plănuiam să o citesc - nici nu auzisem de ea, până când mi-a apărut pe pagina principală de pe Vinted (de unde mi-am tot luat cărți în ultima perioadă). Nici nu am citit descrierea, rămăsesem cu ideea că e o antologie unde fiecare povestire e scrisă de o autoare împreună cu un copil, dar cât de mult puteam să mă înșel! Cu toate acestea, e un volum care parcă a venit în viața mea exact la momentul potrivit. E, de fapt, o invitație a Alinei Purcaru, adresată altor scriitoare, de a-și împărtăși experiența despre cum s-a schimbat scriitoarea din aceste femei odată ce au devenit mame. Cum s-au schimbat tabieturile, dacă scrisul a avut de suferit, dacă s-a schimbat ceva - și ce răspunsuri viscerale au venit!

Scriitoarea din mine s-a înfipt în aceste texte, pentru că, adevărul este următorul: nu cunosc personal nicio scriitoare care să fie și mamă, și cum relația mea cu scrisul s-a schimbat drastic, aveam nevoie de perspectiva cuiva aflat în aceeași situație. Și, chiar dacă multe dintre autoarele din acest volum au oferit și o rază de speranță în textele foarte intime, de altfel, pe care le-au împărtășit, realitatea este una relativ sumbră. Ca să scrii, ai nevoie de liniște, de timp, de susținerea familiei, de un loc al tău, și sunt n factori ce duc la dificultatea de a crea un astfel de „habitat”. Mi-a plăcut mult să văd cum unele scriitoare au avut parte de ajutor, la începutul drumului de mămiciție, și au putut să se concentreze, fie și pentru o oră pe zi, pe scris. Altele au sacrificat porțiuni importante din relațiile lor cu familia, sau chiar copilul, pentru a ajunge să poată scrie. Altele au abandonat scrisul în totalitate, unele autoare au reluat scrisul când copiii au mai crescut, iar o mică parte nu s-au oprit niciodată (cele ale căror copii au fost niște bebeluși și toddleri foarte înțelegători). Povești cu scriitoare și copii este un volum compus din file de jurnal, ce nu e menit să te învețe ceva, ci să împărtășească experiențele a diferitor mame, ce au în sânge scrisul și care au jonglat, fiecare cum au putut, cu maternitatea și scriitura. Nu cred că e o carte de interes pentru publicul larg, dar pentru mine clar a fost ceea ce trebuie. 

Frunze de dor de Ion Druță urmărește viața dintr-un sat moldovenesc de la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, unde găsim case pline de femei, copii și bătrâni, unde băieții mici visează să devină soldați, adolescenții la iubire, iar adulții - la ce să pună pe masă. Îl urmărim pe Gheorghe, flăcău rămas fără tată, pentru care grija și iubirea cea mare este pământul, dar când dă cu ochii de Rusanda, o copilă gingașă, simte cum vine primăvara în sufletul lui. O urmărim pe Rusanda, singurul copil, cum îi înflorește sufletul atunci când îl vede pe Gheorghe, și cum visează această copilă la un viitor în care soarele nu apune niciodată. O urmărim pe Domnica, fiica mijlocie dintr-o familie mai nevoiașă, ce simte că se află mereu în umbra celei mai bune prietene ale sale, Rusanda. Trofimaș, fratele mai mic a Domnicăi, visează la cadourile pe care o să i le aducă fratele lor mai mare, aflat pe front, și vede lumea în culorile în care numai un copil o poate face. Și-l urmărim și pe Scridon, un tânăr ce știe deja ce vrea de la viață, dând dovadă de o șiretenie periculoasă. Frunze de dor nu e o carte stufoasă, dar e plină de emoție și sapă adânc în viața unei comunități rurale, cu grijile, bârfele, iubirile, dezlegările sale. Scriitura e lirică și ajunge pînă la suflet, nu am fost nici măcar o clipă indiferentă la ce se întâmplă cu personajele pe parcursul lecturii.

Eu nu sunt genul care să plângă la cărți - ultima dată asta s-a întâmplat la o carte în care se dezbotea relația protagonistei cu mama, am citit-o proaspăt postpartum, poate că hormonii erau de vină, poate textul în sine. Dar ca să revin - pe tot parcursul Frunze de dor îmi venea să vărs lacrimi. De nostalgie, de durere pentru personaje, de dor după o copilărie îndepărtată. E un volum absolut minunat și cred că-l voi reciti cândva în viitor.

Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, de la epoca fanariotă până la domniile pământene de Constantin Gane este al doilea volum din seria Trecute vieți de doamne și domnițe și, ceva mai stufos decât primul (din ediția citită de mine), m-a ținut ancorată în filele istoriei. Fiind o non-ficțiune, relatează viețile femeilor de la curte - așa cum a binevoit istoria să le păstreze. E lucru mare să poți găsi informații despre doamnele și domnițele voievozilor din secolul XVIII-XIX, dar Constantin Gane reușește, și le transpune într-un mod atât de fascinant, încăt ficțiunile precum același Game of Thrones pălesc la capitolul intrigi de la palat, războaiele dintre familii, lupta pentru avere și faimă. Consider că este o lucrare ce arată în detaliu viața de la curte, istoriile familiilor, motivele care i-au împins pe anumiți domnitori să ia o decizie sau alta, dar e și o carte prin intermediul căreia vedem cum era tratată femeia pe vremuri, ce rol avea, pe lângă cel de mamă, și ce influență a avut o Doamnă sau o Domniță în destinul țării pe vremea domniei soțului sau tatălui ei.

Hunt, Gather, Parent: What Ancient Cultures Can Teach Us About the Lost Art of Raising Happy, Helpful Little Humans de Michaeleen Doucleff este o carte de parenting, dar eu am perceput-o mai mult drept un studiu antropologic. Autoarea, mama unei fetițe extrem de „sălbatice”, Rosy,  a călătorit împreună cu aceasta și a locuit în inima a trei comunități ce secole la rând au fost nomade și/sau sunt vânători/culegători. Scopul a fost să vadă cum aceste culturi, departe de a fi „vestice”, își cresc copiii, și cât de mult diferă abordarea lor față de a noastră. Fără a încerca să ofere sfaturi despre cum să crești copii (ceea ce mie nu-mi place absolut la cărțile de parenting, de asta și le evit), autoarea povestește despre ce observă în inima acestor comunități, despre dinamica dintre adulți și copii, despre cum aplică ea anumite lucruri și cum răspunde copilul ei la acestea. Tare mi-a plăcut volumul datorită imaginii de ansamblu pe care o oferă autoarea despre cum sunt crescuți copiii în zone izolate din lume, și datorită explicațiilor privind anumite aspecte normalizate în societatea noastră. Cum am ajuns să fim izolate în perioada de maternitate, când sute de ani femeile nu și-au crescut singure copiii și mereu au avut un sat lângă, făcând parte din acesta? De ce copiii stau atât de prost la capitolul somn, de ce există certuri înainte de culcare, de ce trebuie să doarmă n ore, între ora x și ora y? Sunt doar câteva aspecte pe care le acoperă autoarea, susținută evident de cercetările unor profesori universitari, ce se documentează foarte bine, săpând în trecutul nostru, a oamenilor. Într-un fel, cartea asta a fost și un pic deprimantă - pentru că am rezonat cu multe aspecte din viața noastră, a societății, ce au fost eliminate sau pierdute de-a lungul timpului, în numele progresului sau din interesul cuiva complet neavizat, dar care a avut notorietate. Drept urmare, strict istoric vorbind, este absolut clar că în ziua de azi e mai greu să crești un copil decât a fost vreodată. La capitolul cercetare, autoarea aduce în discuție multe studii care să-i susțină afirmațiile, ceea ce am apreciat enorm, iar la capitolul descriere a propriei experiențe ca mamă am apreciat că și-a expus vulnerabilitatea, fără a încerca să ascundă sub preș sau să minimizeze dificultățile pe care le-a avut cu propriul copil.

Acestea au fost lecturile lui octombrie. Voi ce ați mai citit?