Ce vin îți place?

De când mă țin minte, vinul a fost o băutură mereu prezentă în casa mea, dar nu tot timpul îndrăgită. În copilărie nu lipsea de pe mesele festive, dar reprezenta un element tabu pentru cei mici și o sursă inepuizabilă de pete pentru fețele de masă albe, imaculate, care de fiecare dată pentreceau câteva ore în înălbitor după fiecare sindrofie.

În adolescență, vinul mai apărea uneori prin grupul meu de prieteni, când era cool să mergi cu gașca să bei pe ascuns ceva, undeva. Evident, nu era un vin extraordinar, așa că nu m-am simțit atrasă de această băutură. Pe la sfârșitul liceului însă, am avut ocazia să gust un rose (de-aș ști ce rose era!) și de atunci vinul s-a mutat din lista cu băuturi neplăcute în aia cu băuturi suportabile, unele chiar savurabile (desigur, depinde mult de vin).

Relativ recent am descoperit încă un mod în care-mi place vinul: în friptură. Un vin roșu, demisec, merge de minune ca ingredient la fripturile făcute la cuptor sau la ceaun, căci această licoare a lui Bacchus face carnea fragedă, suculentă și foarte aromată - o plăcere să o consumi!

Ca preferințe, vinul pentru mine de obicei se împarte în două categorii: ori îmi place, ori nu, deși recunosc că vinul alb îmi place cel mai puțin, iar pe cel roșu îl prefer dulce. De obicei când cumpăr un vin nu sunt foarte atentă la detalii precum anul recoltei sau denumirea soiurilor; nu am cunoștințe în acest domeniu și sincer, nici nu mă tentează să mă informez de ce un vin e mai bun decât altul. Pentru mine e destul să știu că e tipul care-mi place și locul de proveniență - tind să cumpăr un vin autohton, pentru că îmi amintesc copilăria plină de peisaje de viță-de-vie ce se întinde pe dealurile natale. Dacă am ocazia să gust un vin de import nu zic nu, dar parcă tot cel al nostru mă atrage...

Încă un lucru legat de vinuri ce nu mă interesează în mod special este denumirea, deși tare aș vrea să aflu cum îl chema pe rose-ul ăla imposibil de uitat din perioada liceului. Și totuși, când merg să iau un vin observ mai ușor (duh!) cele cu nume cunoscute, dar îmi place să mă mai uit pe raft, ce mai este interesant. Despre vinul Beciul Domnesc de la Vincon am auzit, ba l-am și văzut în meniul cu vinuri din mai multe restaurante, dar nu îmi amintesc să-l fi gustat sau cumpărat vreodată. Aș fi curioasă însă dacă găsesc un sortiment pe placul meu.

În concluzie, la întrebarea ”Elena, ce vin îți place?” nu aș putea răspunde pe loc și cu siguranță nu aș putea da vreun nume, dar dacă întrebarea ar fi urmată de un pahar pentru degustare... lucrurile ar sta altfel :)

Recenzie literară: Magicianul de John Fowles (1965)

Să scriu despre un roman semnat de Fowles îmi este la fel de greu ca în cazul lui Murakami; lucrările acestor scriitori sunt atât de complexe și-mi trezesc o mulțime de sentimente și gânduri, astfel încât nu îmi doresc să umbresc, prin interemediul cuvintelor mele simple, fascinația și magia care se desfășoară între coperți. Dar pentru că tot nu am cui să-i destăinui gândurile mele despre Magicianul, mi-am zis să o fac aici, pe blog, cu riscul de a nu mă exprima clar. 

 Nicholas Urfe este un tânăr absolvent al Oxfordului și un poet în devenire. Plictisit de Anglia și tot ce înseamnă viața sa de zi cu zi, acesta acceptă un post de profesor de engleză într-o școală din Phraxos, o insulă mică din Grecia. Cu ceva timp înainte de a afla despre acest post, Nicholas face cunoștință cu Allison Kelly, o tânără originară din Australia; cei doi sunt prinși într-o relație amoroasă complicată, care se sfârșește în momentul în care tânărul decide să plece. 

Odată ajuns în Grecia, Nicholas se plictisește foarte repede de școală, elevi, insula mică și prea puțin interesantă. Totuși, undeva la distanță de sat se află casa unui domn misterios, Maurice Conchis, care în scurt timp îl invită pe noul venit la o cafea. Conchis este un om foarte bogat, dar a cărui viață este învăluită de mister, iar prin sat se zvonește că acesta ar fi ajutat naziștii în timpul războiului. Nicholas devine un vizitator permanent în conacul lui Conchis, unde observă că au loc niște evenimente ciudate, care-l pun pe gânduri; faptul că Maurice locuiește singur, după spusele sale, dar apar multe indicii ce duc la descoperirea unei prezențe feminine în casă; poveștile din viața stăpânului, care sut plasate undeva la limita dintre mit și realitate; numeroasele taine pe care le ascunde casa și locuitorii acesteia. Treptat, misterele încep să se destrame, iar Nicholas descoperă că femeia din conac este Lily (sau Rose?), o rudă a lui Conchis care suferă (și nu suferă) de o boală mintală. Fără să-și da seama, Nicholas Urfe este prins într-o poveste-labirint, plină de mister, elemente de șoc și o dragoste care începe să se infiripe pentru o femeie demult moartă...

Romanul de față este prima operă scrisă de către Fowles, dar cronologic, e a treia care a apărut pe lume. Am căutat câteva informații despre Magicianul și am găsit câteva idei interesante din spatele acestei lucrări - faptul că insula Phraxos a fost conturată pe seama amintirilor lui John Fowles despre Spetses, când acesta a predat limba engleză pentru doi ani într-o școală locală. Titlul inițial - The Godgame - a fost intens criticat, iar romanul în sine a apărut pentru prima dată în 1965 și în ciuda succesului pe care l-a avut (și încă se bucură de acesta), autorul nu a fost mulțumit și a lucrat la el încă 12 ani, până când opera a fost definitivată în 1977.

Am citit acest roman, sau mai bine zis, l-am început într-o călătorie. Prima jumătate m-a ținut cu sufletul al gură, pentru că tot misterul ce învăluia personajele și locurile din carte nu mă lăsa în pace, ci mai mult mă îndemna să citesc mai departe. A doua jumătate a romanului mi s-a părut ca o întorsătură bruscă, într-o direcție pe care eu nu o prevăzusem. Totul a început să se întâmple atât de repede și într-o formă ciudată, plină de imagini de tot felul, încât m-am trezit abia la final, un final la care mă așteptam; nu pentru că l-aș fi intuit, ci pentru că gustasem din felul în care Fowles pune punct. Citisem cu ceva timp în urmă Iubita locotenentului francez și finalul acestei cărți m-a dus cu gândul că aceasta este semnătura autorului, că astfel John Fowles termină o poveste. 

Mie personal mi-a plăcut cum s-a terminat Magicianul, un final deschis, ambiguu, și care multor fani nu le-a fost pe plac; s-au scris multe scrisori către Fowles, însă acesta a refuzat să dea vreo explicație. Din punctul meu de vedere, un final deschis este mult mai savuros decât un happy end sau un final unde se zice mură-n gură ce se întâmplă. Îmi dă un subiect de gândire și timp să mă detașez de roman... sau să îmi tipăresc mai bine în minte anumite momente...

Magicianul face parte din categoria cărților care nu se uită, a cărților care sunt dinamice, intense, care devorează cititorul, ca abia la final (sau nu) să îl arunce înapoi în lumea reală. Pentru mine, romanul a fost o călătorie plină de culoare și senzații și mi-aș dori tare mult să mai pot citi asemenea cărți; cărți pline de viață și... magie :)