joi, 30 martie 2017

Recenzie literară: Vițelul de aur de Ilf și Petrov (1931)

 Una dintre cele mai cunoscute cărți din epoca sovietică este Vițelul de aur, care merge mână-n mână cu 12 scaune, ambele romane fiind scrise de către Ilya Ilf  și Yevgeni Petrov. 
 Am o carte ponosită în casă, care a rămas fără coperți. Acest lucru se datorează mamei mele, care recitește cele două romane, incluse într-un singur volum, aproape anual. Când eram mai mică mă tot mira faptul că citește și recitește o carte pe care sigur o știe cap-coadă și când am întrebat-o ce e atât de fascinant în volumul fără coperți mi-a zis să văd singură. Așa că vreo zece ani mai târziu m-am gândit să citesc și eu cartea misterioasă. 
Vițelul de aur este, într-o oarecare măsură, continuarea a 12 scaune, sau mai bine zis, a aventurilor mărețului escroc Ostap Bender. Romanul este deseori inclus ( dar nu de către criticii literari ruși) în categoria de roman picaresc, un gen literar în care eroul principal ( care face parte din pătura de jos a societății) se aventurează în lume, călătorește din loc în loc și vine în contact cu diferiți oameni, din toate cercurile posibile.
Așa este și Ostap Bender, care se proclamă ”Marele escroc” și afirmă că este cunoscătorul a 400 de metode relativ legale de a face omul de rând să se despartă de banii săi. Un ins care se proclamă sensibil, artist, antreprenor și om cu suflet mare, Bender reușește să adune în jurul său diferite personaje care reprezintă uneltele pentru a-și atinge scopul. De data aceasta, scopul este milionul unui
oarecare Koreiko, un individ ce reușește cu iscusință să ducă o viață dublă. 
Bender își întemeiază o echipă formată din trei inși a căror scop este să-i servească visul și atât. Primii doi, sau ”copiii locotenentului Schmidt”, sunt Shura Balaganov, tâlhar nerealizat și Mikhail Panikovsky, un hoț mărunt, bătrân și smiorcăit. Al treilea membru este Adam Kozlevich, tânăr naiv, șoferul unui autoturism care mai târziu este botezat în ”Antilopa Gnu”. Cei patru, în frunte cu Ostap, pleacă pe urmele lui Koreiko, drumul acestora fiind plin de peripeții și situații comice.
Nu cred că am citit foarte multe cărți care pe tot parcursul lecturii să mă facă să chicotesc. De fapt, cred că aș putea să le număr pe degete. E uimitor faptul cum cei doi scriitori conturează personajele, le fac să ducă un dialog amuzant, plin de vorbe de duh, caracterizare a altor personaje, dar și a situației din țară din perioada respectivă. Momentele comice se țin în lanț, planurile dau greș, dar Ostap Bender, un optimist inventiv, reușește să iasă de fiecare dată din încurcătură. 
Deși romanul este o comedie continuă, undeva pe fundal se observă și partea cealaltă a medaliei, dar este ascunsă astfel încât cititorul să o vadă din când în când, dar nu în detaliu. Destul de multe lucruri din roman sunt plasate în perioada comunistă, atât aspectele bune cât și cele negative ale regimului, dar se găsesc undeva în fundal, astfel încât cititorul nu este lipsit și de o doză de realitate.
Finalul romanului, comic și tragic în același timp, mi s-a părut la fel de neașteptat ca și finalul primei cărți, 12 scaune. Neașteptat, dar nu forțat - îmi place să fiu surprinsă de o carte și mai ales de ultimele pagini ale sale. 
Vițelul de aur este un roman colorat, savuros, plin de umor și răsturnări de situații, pe care-l recomand cu mare drag!

miercuri, 29 martie 2017

Școala Altfel sau liceul după patru ani

Deși facultatea mea e la două stații distanță de liceul unde mi-am petrecut patru ani din viață, nu am ajuns niciodată dincolo de poartă. Am trecut de câteva ori pe lângă clădire, am văzut că s-a mai modificat ceva, dar am prins doar liniște - asta se întâmpla în vacanță, sau poate într-o oră.
Astăzi am intrat în liceul după patru ani. Prin intrarea din față, pe unde ca elevă nu prea am umblat; mai departe de cancelarie nu am pășit în anii mei de școală și a fost oarecum ciudat să intru așa, nu pe la intrarea elevilor și nu cu sacoul ”albastru de Moisil” pe mine (și ecusonul, pe care nu voiam să-l port).
Nu mă așteptam să fiu nostalgică. De când am terminat eu liceul, s-a schimbat gardul, a crescut o anexă pe care eu am prins-o sub forma unei gropi pline de materiale de contrucție; până și câinii din zonă sunt alții. Dar, de undeva de după bustul lui Grigore C. Moisil a ieșit un dulău negru, pe care l-am cunoscut. Îi ziceam ”mâncare” pe atunci și mi-l amintesc bine; într-o zi un coleg de-al meu își pierduse fesul, ca mai apoi să-l descopere pe capul câinelui, căci cineva din gimnaziu se gândise că îi este frig cățelului...
Evident, câinele nu m-a recunoscut. Dar a venit la mângâiat. Și pentru o fracțiune de secundă aveam din nou 16 ani și umblam prin blana lățoasă a patrupedului. Dar clipa a trecut și am revenit în ziua de azi.

Fiind Școala Altfel, nu s-a auzit nici liniște, dar nici zumzetul unor săli de clasă în plină oră. Se auzea muzică și râsete din curtea din spate. Am parcurs drumul invers celuia de pe vremurile când eram elevul de serviciu: cancelarie-hol-curtea interioară... și m-am trezit într-un loc cunoscut, dar plin de oameni străini. Nu am mai văzut nicio față pe care să o țin minte, sau poate că piticii din clasa a 5-a sunt deja liceeni și cum să-i recunosc, dacă în a 12-a eram atentă doar la bac?
Un lucru care m-a uimit a fost faptul că m-au recunoscut profesori pe care i-am întâlnit, chiar dacă am făcut doar un an cu ei vreo materie; mi s-a părut tot timpul extraordinară memoria unor profesori de a ține minte nu doar elevul, ci și numele lui. M-am simțit flatată, recunosc; se pare că ființa mea e încă prinsă în torentele de memorii ce se perindează prin clădirea liceului...
Cu ce ocazie am ajuns aici? Ei bine, cu ocazia Școala Altfel, unde am participat la un eveniment interesant organizat de profele de limbă română: mi s-a luat un interviu. Cât am fost în liceu am luat destule interviuri la baluri și evenimente, însă până azi am fost doar în postura de reporter, nu și intervievat. Toate au un început...
Despre ce am vorbit? Despre scris și despre cum e să ai un blog. Sau mai multe. Nu sunt atotștiutoare în acest domeniu, dar mi-a plăcut mult să vorbesc despre pasiunea mea pentru scris, argumentat și citit. Am împărtășit cunoștințele mele unor elevi de clasa a 10-a și mă gândeam în acel moment oare cum sunt văzută de ei? Îmi amintesc cum am avut ocazia să vorbesc cu studenți când eram eu în liceu și vedeam persoana din față ca pe un om mare, realizat... și acum eu sunt acel om mare...
Evenimentul a luat sfârșit, dar în mintea mea încă roiesc gândurile. Nostalgia după liceu, pe care niciodată nu credeam că o voi experimenta; interviul, pe care mi-a plăcut să îl dau; revederea cu profesori din liceu dar într-o altă lumină; întâlnirea cu o doamnă profesor (care deși are doctoratul, nu e încântată când i se zice ”doamna doctor” :p), care pentru mine e ceva mai mult decât profa din liceu. Și faptul că după ce am terminat liceul i-am zis doamnei A. că ”de azi înainte vă pot tutui”. Dar uite că anii au trecut și eu nu pot trece peste dumneavoastră, căci pentru mine un profesor va rămâne profesor...
Dacă stau să mă gândesc, mai am un regret: că Școala Altfel pe vremea mea era un concept nou și o săptămână în care nu făceam nimic altfel, cu pur și simplu... nu făceam. Uneori mă supără faptul că în anumite situații parcă m-am născut între două epoci, între două etape și că mi-ar place să mă aflu fie în cea din urmă, fie n cea din viitor...  și mai am regretul că nu am făcut mai multe. Că nu m-am implicat mai mult în diferite activități, căci pe vremea aceea aveam atâta timp liber; dar nu mai am ce face, așa că scriu această postare să rămână pe blog, o (oarecum) filă de jurmal despre revederea mea cu adolescența.

duminică, 19 martie 2017

De ce este atât de greu să faci lucruri #fărăfrică

Fiecare în viață ne confruntăm cu momente dificile. Fie că este vorba despre viața personală, profesională, emoțională șamd, momentele dificile nu întârzie niciodată să apară, oricât de mult nu ne-am dori ca totul să fie roz. Povestioara pe care o voi relata acum este una simplă, de intensitate foarte-foarte mică, dar reprezintă un moment dificil pentru mine peste care am trecut #fărăfrică.

Până nu demult nu aveam absolut nicio treabă cu gătitul. Era un domeniu vag, pe care-l cunoșteam doar din perspectiva unor ouă ochiuri. A trecut ceva timp și am fost pusă față-n față cu ideea că Elena, ar fi timpul totuși să te apuci, ai o vârstă, bla bla bla. Am început încet-încet, cu rețete simple, citite minuțios de pe diferite bloguri sau ascultate și notate la telefon cu bucătărese de încredere. Nu pot să spun că m-am dus prea departe, dar ceva-ceva progres se vede acolo. Între timp m-am și specializat, oarecum, pe fripturi și am pus ochii pe o rețetă destul de complexă de fritatta, nu atât în ceea ce privește gătitul în sine, ci ingredientele.
Pentru mine, ideea de a face ceva diferit într-un domeniu pe care abia am început să-l stăpânesc mă cam sperie. Dar de data aceasta eram foarte entuziasmată: aveam nevoie de ouă, bacon, vreo patru feluri de brânză... și probabil că entuziasmul a prevalat și frica s-a dus pe planul doi. În rețetă scria o temperatură și nu știu câte minute, dar cuptorul meu nu era de acord cu timpii acordați, așa că am stat și am vegheat și am aproximat cam când ar trebui să fie gata. Frica a revenit în momentul în care am scos fritatta din cuptor, pentru că am făcut-o pentru proima dată și deși arăta frumos, habar nu aveam ce gust are... dar până la urmă, s-a rezolvat: madam fritatta a ieșit delicioasă!
Desigur, prepararea unui fel de mâncare pentru prima dată nu este cel mai dificil moment din viața unui om, dar a contat mult pe moment. Există o mulțime de alte povestioare, mai vesele sau mai triste, dar ce vreau să subliniez este că împlinirea pe care o simt atunci când trec peste un moment dificil fără frică este enormă. 
Voi ce povești aveți? Mi le puteți spune aici, în comentarii, sau le puteți împărtăși pe http://www.prajiturifarafrica.ro, unde Dr. Oetker va dona câte un euro pentru fiecare poveste către SOS Satele Copiilor. Voi posta povestioara mea și pe platformă, pentru a contribui la acest gest frumos. Vă îndemn să faceți la fel :)

Care este temperatura optimă de păstrare a mezelurilor?

Când în familia ta se mănâncă carne la greu, alesul produselor, prepararea și depozitarea lor sunt la ordinea zilei. Pe cât de important este să alegi exact ceea ce-i place unui membru din familie, pe atât de important este să te informezi în ceea ce privește produsul, ce conține, termenul de valabilitate și nu în ultimul rând, temperatura de păstrare. Din punctul meu de vedere, acest aspect este deseori neglijat și drept urmare, consumatorul nu se bucură de acel produs; e nevoit să-l arunce pentru că i s-a modificat gustul/mirosul/culoarea și nu mai are acel aspect apetisant care a determinat procurarea acestuia.

Totodată, e destul de dificil să verifici la sânge temperatura la care este depozitat produsul. În frigider avem nu doar mezeluri sau produse din carne, dar și fructe, legume, lactate, deci trebuie cumva să fixăm o temperatură care să ”mulțumească” toate categoriile. 
Nu ar fi fain dacă produsele ar zice singure ce temperatură le place? Cum ar fi ca pe o caserolă de ficăței să apară mesajul: dacă vrei să ne consumi astăzi, nu depăși temperatura de +7 grade Celsius! Altfel, pune-ne în congelator!
De ceva timp tot găsesc informații cu privire la diferite metode de păstrare și refrigerare, inovative sau nu, dar cert este că un consumator (adică eu) și-ar dori foarte mult să știe când un produs nu mai este bun. În Japonia de exemplu au început să fabrice ambalaje termosensibile, unde cutia de lapte, în funcție de culoarea pe care o capătă, anunță omul despre starea în care se află produsul.
Ei bine, am o veste bună pentru fanii ambalajelor inteligente: de curând firma Caroli a scos pe piață salamurile Semenic extra în hăinuță nouă, dotată cu Carolimetru termic. Ce este acest carolimetru?
Este un cadran de pe etichetă care își schimbă culoarea în funcție de temperatura la care este expus produsul. În mod normal, salamul Semenic trebuie păstrat la +2-+8 grade Celsius. Astfel în frigider,  unde temperatura oscilează de obicei între +4 și +6 grade Celsius (la mine), carolimetrul termic va fi de culoarea verde. Dacă salamul va fi pus pe masa din bucătărie, unde sunt de obicei în jur de +25 de grade Celsius, carolimetrul termic va deveni galben. Mișto, nu?
În acest context, consumatorului îi este mai ușor ca niciodată să își dea seama dacă produsul procurat se păstrează la temperatura optimă. Astfel, Caroli este prima companie din România care introduce conceptul de #mâncarecunotificare pe mesele consumatorilor autohtoni, un concept care cu siguranță va ajuta mii de români să depoziteze inteligent produsele alimentare.
Și aici apare întrebarea: care este temperatura optimă de păstrare a mezelurilor? Răspunsul este - variază. Dar cu siguranță, temperatura recomandată în cazul salamului Semenic extra de la Caroli nu trebuie să depășească +8 grade Celsius :)

miercuri, 8 martie 2017

Luța-zambiluța

Primăvară-primăvară
Mi-amintești a câta oară
De lumina dragostei dintâi

Noroc - Primăvara

Astăzi am primit în dar o zambilă. Proaspătă, parfumată, tot tacâmul. Ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că e în ghiveci - deci viața ei merge înainte. Eu și creșterea florilor suntem două subiecte diferite, dar să vedem dacă reușim să ne înțelegem.
Luța-zambiluța vă transmite salutări :)

Update: Madam zambila are căsuță nouă, undeva într-o grădină alături de alte flori. Să crești mare și frumoasă, Luța!

sâmbătă, 4 martie 2017

Recenzie literară: Autoportretul unui visător cu ochii deschiși de Artur Lundkvist (1966)

Autobiografiile sub formă de jurnal sunt o formă aparte de a face cunoștință cu un scriitor. Am ales să citesc Autoportretul unui visător cu ochii deschiși din mai multe motive: mi-a plăcut nespus de mult titlul, nu știam cine este Artur Lundkvist și cu ce se mănâncă, mi s-a făcut dor de citirea unui jurnal.
Artur Lundkvist reprezintă o figură interesantă pe scena literară suedeză: poet, critic și membru al uniunii scriitorilor, este cel mai bine cunoscut pentru numeroasele traduceri din spaniolă și franceză în limba natală. Câțiva scriitori a căror opere au fost traduse de Lundkvist se numără printre laureații premiului Nobel. 
Autoportretul începe cu o scenă din copilărie, unde Artur se naște într-o zonă rurală, unde prețul se pune pe munca fizică și nu cea intelectuală. De mic decide să devină scriitor și se luptă cu înverșunare cu piedicile reprezentate de familie, situația socială și financiară, dar la o vârstă fragedă reușește să plece de acasă și să descopere marele orașe din țară și nu numai. Viața de student, de colaborator la diferite ziare, întâlnirile cu diferite personalități literare a timpului, jurnale de călătorie, dificultatea de a scrie și nu în ultimul rând, viața amoroasă sunt acele momente pe care Lundkvist le discută cu sine însuși în cartea de față, sub forma unui interviu virtual.
Îmi place modul în care a fost concepută această cronică a propriei vieți, cu întrebări scurte, dar relevante din partea ”reporterului” și răspunsuri lungi, dar la subiect, a ”intervievatului”. Stilul autorului de a-și descrie propria viață este interesant și antrenant, căci e destul de dificil să vorbește despre tine cu tine.
E puțin probabil să citesc vreo operă de-a lui Artur Lundkvist în viitorul apropiat din varii motive, dar cartea de față, sau mai bine zis jurnalul-interviu mi-a dat impresia că l-am cunoscut pe autor, că dacă ajung vreodată să-i citesc o carte, cred că o voi vedea din altă perspectivă față de cineva care nu cunoaște omul din spatele cuvintelor.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Recenzie literară: 1Q84 de Haruki Murakami (2009)

1Q84 face parte din categoria cărților pe care le amâni, știind că, mai mult ca sigur, vor fi o revelație, o experiență pe care ai vrea să o trăiești din plin. Împărțit în trei volume, acestea reprezentând trei etape, romanul relatează povestea lui Aomame și Tengo, star-crossed lovers (idee ce mai apare în lucrările domnului Murakami).
Cartea începe cu Aomame care se grăbește să ajungă undeva. Pentru că traficul din Tokyo este infernal, iar coloana de mașini de pe pod nu se urnește din loc, femeia decide să meargă pe jos până la prima scară de incendiu, pentru a ajunge la destinația sa cât mai repede. Odată ce urcă ultima treaptă, Aomame realizează că ceva nu este firesc; dar pe moment este mai important să ajungă la destinație - într-un hotel unde o așteaptă Liderul sectei religioase Sakigake.
În același timp, într-o altă parte a țării Tengo, profesor de matematică la o școală locală și scriitor, este rugat de către editorul său, Komatsu, să corecteze un manuscris promițător, Air Chrysalis, scris de o elevă ciudată, Fuka-Eri. Odată ce o cunoaște pe Fuka-Eri, Tengo află că aceasta este dislexică, deci sub nicio formă nu e posibil ca ea singură să fi scris cartea. Eri astfel îi face cunoștință cu mentorul său, Ebisuno-sensei, care îi povestește lui Tengo o întâmplare stranie ce implică fuga unui copil, crearea unui cult cu viziuni utopice și ermetismul și liniștea ce urmează după ce o idee este pusă în aplicare de forțe misterioase.
La o primă vedere, Aomame și Tengo duc două vieți diferite, fără a se intersecta. Totuși, tânăra își amintește de colegul ei din generală căruia nu i-a destăinuit sentimentele. Tengo, odată ce începe să cerceteze sursa din care provine povestea din carte, își tot amintește despre o colegă care făcea parte dintr-o sectă religioasă...
1Q84 este un roman plin de mister, situații ciudate, descrieri vagi dar foarte detaliate în același timp, personaje bine conturate, indiferent de importanța acestora. Pe tot parcursul cărții cititorul este pus în fața întrebării dacă ceea ce se întâmplă ține de realitate sau de o lume fantastică. Nu rare au fost paginile pe care le-am citit cu sufletul la gură, atât datorită acțiunii, cât și dorinței de a afla ce se ascunde în spatele motivelor lui Aomame și a manuscrisului lui Fuka-Eri. 
Desigur, nici acest roman murakamian nu este lipsit de muzică - Sinfonietta lui Leoš Janáček este melodia ce o aruncă pe Aomame în anul 1Q84, iar Tengo este un avid admirator a lui Bach, Vivaldi și The Rolling Stones. 
Ce este atât spectaculos la acest roman? Ei bine, totul: povestea, personajele și complexitatea lor, realismul ce se transformă în suprarealism, muzica ce devine prezent și căutarea reciprocă, dar involuntară, a celor doi protagoniști.
Romanul se numără printre cărțile mele preferate datorită stilului imposibil de ignorat a lui Murakami - ori îți place, ori nu. Misticismul din comportamentul unor personaje, dramele interioare a lui Tengo, sentimentele refulate a lui Aomame, povestea încurcată cu manuscrisul care are cumva legătură cu o sectă... toate aceste elemente se îmbină în trei volume 1Q84, imposibil de lăsat la o parte.