Recenzie literară: La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami (1985)

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami este un roman captivant prin misterul ce planează asupra personajelor principale. Ambii bărbați, Watashi și Boku, duc o existență lipsită de orice fascinație, până când sunt nevoiți să se despartă de ceva - Watashi de liniște, iar Boku, de umbră. Ambele personaje încearcă să dibuie adevărul, să înțeleagă ce li se întâmplă, iar această căutare îi va aduce în cele mai bizare împrejurări.

Mi-a plăcut foarte mult lumea pe care o construiește Haruki Murakami - Watashi se trezește în Țara Aspră a Minunilor, în realitatea pe care o credea lipsită de culoare și mister. Boku se află La capătul lumii, unde sfârșitul este iminent și totuși, existența oamenilor este înghețată în timp. Autorul pune accent pe felul în care protagoniștii navighează prin viața pe care o au - Watashi fiind înecat în sunete și cuvinte, Boku trăind prezentul prin muzică și imagini.

Bilanț literar: Mai 2020

 Salutare și bine v-am regăsit la un început de vară cum nu am mai avut!

Dacă în luna aprilie m-am putut „lăuda” cu un număr destul de mare de cărți citite, mai nu a fost o lună la fel de prolifică cantitativ. Cu toate acestea, cărțile pe care le-am citit au fost destul de voluminoase și m-am delectat lecturându-le.

Voi începe cu volumul unui autor care-mi place mult - Gaston Leroux, Misterul camerei galbene. Una dintre primele cărți unde premisa este că acțiunea se petrece într-o cameră ermetic închisă, volumul relatează povestea unei crime. Victima, o tânără, este închisă în propria cameră și strigă după ajutor. Abia după ce familia reușește să spargă ușa și să o ajute, este chemată poliția ca să constate că ușa era încuiată pe interior și că nu există nicio modalitate ca cineva să fi ieșit din acea cameră. Rouletabille, detectivul, crede că lucrurile sunt ceva mai complicate de atât. 

Gaston Leroux este unul dintre autorii mei preferați la capitolul roman polițist clasic. Are și personaje credibile și simpatice, și crime bine gândite, și motive cât se poate serioase. Știe să contureze natura umană și să transforme cele mai atroce evenimente în câteva ore în care sunt absorbită în totalitate în poveste.

 Papillon de Henri Charriere este un pseudo-jurnal-biografie a autorului, unde acesta „își descrie” 12 ani pe care i-a petrecut pe Insula Diavolului, unde a fost exilat de către guvernul Franței în 1931. Bărbatul a fost învinuit de omor și a primit închisoare pe viață, însă o dată ce a ajuns pe insulă, a și pus în aplicare un plan de evadare. 

Povestea în sine este foarte interesantă, însă există numeroase dovezi că autorul a preluat foarte multe evenimente și întâmplări din viața altor deținuți.

Uciderea comandorului de Haruki Murakami este o altă carte pe care am citit-o în mai. Mi s-a făcut dor de scriitura lui Murakami și tot mă uitam după cartea asta de când a apărut. Relatează povestea unui portretist ce tocmai s-a despărțit de soția sa - o despărțire pe care el nu și-a dorit-o  - și se mută la țară, în casa unui renumit pictor. Aici, descoperă un tablou în pod și după ce face cunoștință cu scena imortalizată, o serie de evenimente ciudate încep să se întâmple.

Murakami este, ca de obicei, la înălțime, deși o bună parte din motive sau scene am văzut și în alte cărți semnate de autor, dar într-o altă formă. Haruki Murakami poate îmbrăca în alte haine același tip de eveniment sau același tip de personaj, fără a deveni obositor sau plictisitor.

Am mai citit ceva semnat de Wilkie Collins - o povestire scurtă, A Terribly Strange Bed. Este vorba despre un om care câștigă la ruletă și este invitat de noii săi prieteni să doarmă la ei, iar patul în care-l culcă se adeverește a fi unul straniu. Fiind o povestire scurtă, nu se întâmplă nimic ce să-ți taie respirația, dar am regăsit minunatul stil al scriitorului în a crea scene de groază în cele mai obișnuite împrejurări.

35 de kile de speranță de Anna Gavalda este o cărțulie pentru copii, dar din punctul meu de vedere, dă foarte multe teme de gândire și pentru cei mari. În carte, un băiat este desconsiderat de copiii din jur pentru inteligența sa: deși nu suferă clar de o boală cognitivă, băiatul nu reușește să învețe la școală, astfel rămânând repetent în mai multe rânduri, spre disperarea familiei. Cartea arată perspectiva unui copil care urăște școala, deși în alte aspecte ale vieții sale se descurcă de minune. O lectură rapidă, dar care mi-a dat de gândit.

Ultima carte pe care am terminat-o a fost Visul de Emile Zola, prima mea întâlnire cu autorul. Romanul relatează povestea unei fete orfane, care este găsită și adoptată de o familie care se ocupă cu brodatul veșmintelor bisericești. Orașul fiind mic, fata, inițial foarte atașată de credință, se îndrăgostește de un tânăr chipeș, care se adeverește a fi fiul monseniorului. Sentimentul este reciproc, însă situația socială a celor doi le stă în calea fericirii. 

Visul a fost un roman de dragoste ușurel, nepretențios, exact cum mă așteptam să fie. Elementele atât de specifice romanului clasic - descrierea meticuloasă a orașului, a clădirilor și a oamenilor, elementele religioase atât de importante în viața personajelor, cât și zbuciumul sufletesc descris pe câteva pagini - s-au regăsit din plin în cartea scriitorului francez. 

Acestea au fost cărțile lunii mai. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: Uciderea comandorului de Haruki Murakami (2017)

Haruki Murakami este o mare iubire de-a mea de pe vremea primilor ani de facultate. L-am descoperit prin intermediul La sud de graniță, la vest de soare și m-am îndrăgostit iremediabil în felul ciudat în care se desfășoară acțiunea în cărțile sale.

 

Uciderea comandorului este un roman-cărămidă pe care l-am vânat de când a apărut, dar am tot evitat să-l citesc, datorită timpului pe care-l mănâncă. Și, într-adevăr, nu l-am citit într-o seară sau într-o săptămână, dar m-am bucurat din plin de timpul pe care l-am petrecut cu această carte. Recenzia mea o găsiți mai jos:

Recenzie literară: Pădurea norvegiană de Haruki Murakami (1987)

Recenzie literară: Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj de Haruki Murakami (2013)

Tsukuru Tazaki, un personaj atât de tipic pentru Murakami, e un om pe care-l urmărești cu o ușoară milă. Deși este un adult, viața lui stă pe loc din cauza unui eveniment major din tinerețe peste care nu a reușit încă, să treacă. În liceu, a făcut parte dintr-o gașcă foarte unită, însă o dată cu plecarea lui la universitate, ceva s-a schimbat brusc, el a fost marginalizat și într-un final, niciunul dintre prietenii săi nu a mai vrut să-i vorbească.

Motivul, necunoscut până în prezent, îi influențează viața lui Tsukuru și abia când o întâlnește pe Sara decide să deslușească misterul care-l macină de atâta timp.

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj de Haruki Murakami este un roman lejer, numai bun de luat în vacanță. Cu o ușoară tentă de roman detectiv, peripețiile lui Tsukuru devin o aventură pe care o urmărești cu interes, fără însă a pierde din vedere cum adevărul ce iese la suprafață îl motivează pe Tazaki să accepte realitatea în forma ei curentă.

Recenzie literară: Cronica păsării-arc de Haruki Murakami (1995)

În acest roman semnat de Haruk Murakami, cititorul îl întâlnește pe Toru Okada, un bărbat obișnuit, care în urma unor evenimente mai puțin obișnuite se trezește cu familia destrămată și o mulțime de cunoștințe noi. Recenzia completă o puteți urmări mai jos:

Recenzie literară: Iubita mea, Sputnik de Haruki Murakami (1999)

Salutare!
Astăzi vă vorbesc despre un roman semnat de unul dintre scriitorii mei preferați - este vorba despre Iubita mea, Sputnik de Haruki Murakami. Ați citit această carte? V-a plăcut?

Recenzie literară: Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami (2007)

Mi s-a făcut dor de Murakami, pe care l-am citit ultima dată în noiembrie, așa că m-am dus să caut o carte încă nerăsfoită. În același timp, voiam o lectură mai ușoară, mai scurtă, după ”monstrulețul” de 1Q84. Ca să împac și capra, și varza, am ales cartea de față, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, care este un text diferit față de ce scrie Murakami de obicei.

Autoportretul scriitorului... este o autobiografie, semănând mult cu un jurnal, unde autorul efectiv povestește despre cum a ajuns să scrie, ce l-a motivat, ce l-a inspirat, ce piedici a avut în viață, cum a ajuns să își dedice timpul scriiturii.

Un rol major în formarea sa, ca scriitor, l-a avut... alergatul. Nu știam acest lucru, dar din cartea de față am avut ocazia să aflu despre această pasiune a autorului, care, de altfel, i-a marcat foarte mult viața pe toate planurile. 

E interesant să afli viața din spatele unui scriitor pe care-l admiri, a cărui cărți se pliază de minune pe starea ta de spirit, te absorb în acțiunea lor, te pun pe gânduri. Din cartea de față am aflat mai multe detalii care mi s-au părut interesante: legătura lui Murakami cu muzica și cum a fost, înainte de a se apuca de scris, patron a unui mic bar de jazz. Prima carte pe care am citit-o scrisă de Haruki Murakami a fost La sud de graniță, la vest de soare, unde personajul principal este patron a unui bar de jazz. Acum mă întreb cât de mult este bazat acel personaj și acțiunea pe fapte reale...

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o lectură ușoară, personală, prin prisma căreia am avut ocazia să cunosc omul din spatele unor romane ciudate, complexe, dar atât de savuroase.

Recenzie literară: 1Q84 de Haruki Murakami (2009)

1Q84 face parte din categoria cărților pe care le amâni, știind că, mai mult ca sigur, vor fi o revelație, o experiență pe care ai vrea să o trăiești din plin. Împărțit în trei volume, acestea reprezentând trei etape, romanul relatează povestea lui Aomame și Tengo, star-crossed lovers (idee ce mai apare în lucrările domnului Murakami).

Cartea începe cu Aomame care se grăbește să ajungă undeva. Pentru că traficul din Tokyo este infernal, iar coloana de mașini de pe pod nu se urnește din loc, femeia decide să meargă pe jos până la prima scară de incendiu, pentru a ajunge la destinația sa cât mai repede. Odată ce urcă ultima treaptă, Aomame realizează că ceva nu este firesc; dar pe moment este mai important să ajungă la destinație - într-un hotel unde o așteaptă Liderul sectei religioase Sakigake.

În același timp, într-o altă parte a țării Tengo, profesor de matematică la o școală locală și scriitor, este rugat de către editorul său, Komatsu, să corecteze un manuscris promițător, Air Chrysalis, scris de o elevă ciudată, Fuka-Eri. Odată ce o cunoaște pe Fuka-Eri, Tengo află că aceasta este dislexică, deci sub nicio formă nu e posibil ca ea singură să fi scris cartea. Eri astfel îi face cunoștință cu mentorul său, Ebisuno-sensei, care îi povestește lui Tengo o întâmplare stranie ce implică fuga unui copil, crearea unui cult cu viziuni utopice și ermetismul și liniștea ce urmează după ce o idee este pusă în aplicare de forțe misterioase.

La o primă vedere, Aomame și Tengo duc două vieți diferite, fără a se intersecta. Totuși, tânăra își amintește de colegul ei din generală căruia nu i-a destăinuit sentimentele. Tengo, odată ce începe să cerceteze sursa din care provine povestea din carte, își tot amintește despre o colegă care făcea parte dintr-o sectă religioasă...

1Q84 este un roman plin de mister, situații ciudate, descrieri vagi dar foarte detaliate în același timp, personaje bine conturate, indiferent de importanța acestora. Pe tot parcursul cărții cititorul este pus în fața întrebării dacă ceea ce se întâmplă ține de realitate sau de o lume fantastică. Nu rare au fost paginile pe care le-am citit cu sufletul la gură, atât datorită acțiunii, cât și dorinței de a afla ce se ascunde în spatele motivelor lui Aomame și a manuscrisului lui Fuka-Eri. 

Desigur, nici acest roman murakamian nu este lipsit de muzică - Sinfonietta lui Leoš Janáček este melodia ce o aruncă pe Aomame în anul 1Q84, iar Tengo este un avid admirator a lui Bach, Vivaldi și The Rolling Stones. 

Ce este atât spectaculos la acest roman? Ei bine, totul: povestea, personajele și complexitatea lor, realismul ce se transformă în suprarealism, muzica ce devine prezent și căutarea reciprocă, dar involuntară, a celor doi protagoniști.

Romanul se numără printre cărțile mele preferate datorită stilului imposibil de ignorat a lui Murakami - ori îți place, ori nu. Misticismul din comportamentul unor personaje, dramele interioare a lui Tengo, sentimentele refulate a lui Aomame, povestea încurcată cu manuscrisul care are cumva legătură cu o sectă... toate aceste elemente se îmbină în trei volume 1Q84, imposibil de lăsat la o parte.

Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.

Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.

În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui. Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.

Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami

 

      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?

Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.

Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.

Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 

Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.

Recenzie literară: Dans dans dans (1988) de Haruki Murakami

Flori. Poză din arhiva personală.

Am citit mai multe cărți semnate de Murakami, iar impresia generală este că acesta scrie de parcă ar picta cu niște culori inexistente  o lume pe care o vedem de la fereastra din tramvai. Nici nu știu cum aș putea exprima acea senzație pe care ți-o creează cufundarea în lecturarea cărții de față... este o senzație de parcă ai nimeri într-un cub de sticlă și ai observa acțiunile personajelor dintr-un alt unghi, tu fiind totuși prezent acolo, total invizibil.

Deși Dans dans dans este a patra carte din ciclul Șobolanul, am citit-o fără să mă interesez de acest lucru. Totuși, nu cred că e chiar necesară lectura în ordine cronologică; în Dans dans dans este menționat un personaj care apare în cărțile precedente, dar nu influențează acțiunea și nici nu reprezintă o verigă pierdută pentru cei care nu au citit primele trei volume; deci saltul la a patra carte nu este o problemă.

În Dans dans dans cititorul îl întâlnește pe personajul principal care narează acțiunea, interacționând cu  alte personaje foarte diferite: o recepționistă de la hotel, cu un nume ciudat - Yumiyoshi; o copilă de 13 ani, fiică de oameni celebri, rebelă și complet neglijată; tatăl acesteia, pentru care banii cumpără totul; mama ei, un fotograf cu capul în nori, de care are grijă un poet cu o singură mână; un fost coleg de școală, actor chipeș, dar blestemat să joace mereu doctori și profesori de liceu.

Acțiunea se desfășoară în jurul personajului fără nume, care revine în Sapporo pentru a căuta hotelul Dolphin, unde petrecuse o perioadă frumoasă alături de o femeie a cărui nume adevărat nu îl cunoaște. Ajuns la hotel, descoperă că acesta nu mai este o clădire veche și dărăpănată, ci un hotel de lux. Totuși, între pereții acestuia, la etajul 16, uneori se întâmplă lucruri cunoscute doar câtorva; de aici, începe căutarea.

Romanul tratează mai multe subiecte: căutarea iubirii pierdute, participarea în creșterea și dezvoltarea unui individ, evoluția unui caracter, dar și visul în care spiritul încearcă să se regăsească în ochii altora... Lectura a fost, cum am menționat mai sus, o plonjare lentă într-un univers care se întretaie cu realitatea, dar în același timp se întâmplă undeva departe. Personajul principal m-a făcut să-l urmăresc peste tot, să-i citesc gândurile și să trec prin aceleași stări de spirit, lucru ce se întâmplă mai rar.

 Prin atmosfera ei mistică, vârtejul de evenimente într-un timp indefinit, Dans dans dans rămâne să fie una dintre cărțile  ce m-a impresionat și s-a clasat pe raftul operelor preferate. Nu am reușit încă să parcurg toate titlurile din biografia lui Murakami, dar până acum, Dans dans dans este romanul meu favorit.