Martie Dostoievskian

Pentru Cassandra, tot ce însemna luna martie era începutul unui nou ciclu depresiv. Tradițional, îşi cumpăra, fix de 1 martie, un mărțişor, o sticlă de vin şi un roman semnat de Dostoievski, chiar dacă avea deja titlul în bibliotecă. Era singura ei formă de supraviețuire: un job anost, o serie de pastile de luat zilnic, o recitire a unui roman unde se regăsea în personaje.

A intrat în magazinul de la colț, unde o dată la câteva luni vedea o vânzătoare nouă. La tejghea stătea o tinerică blondă, butonând de zor telefonul. La raionul de spirtoase, un adolescent cu gluga trasă peste frunte se uita insistent la o sticlă.

Cassandra îl cunoştea; o dată, l-a cronometrat holbându-se la un sortiment de înghețată timp de şapte minute şi opt secunde, ca mai apoi să iasă val-vârtej din magazin, trântind uşa, făcând clopoțelul atârnat deasupra acesteia să sune strident.

Drogurile erau la modă şi Cassandra se ruga universului să nu ajungă să ia mai multe pastile decât avea prescris; în unele seri, după mai multe pahare de vin, uita dacă a luat sau nu cele câteva pastile mov-deschis.

Înșfăcând sticla de vin, Cassandra a pus-o pe tejghea, aşteptând câteva clipe bune să fie observată de vânzătoare. Aceasta, deranjată, s-a desprins de ecran şi a scanat vinul.

- Douăjcincidălei, a pronunțat ea într-un cuvânt, deschizând apatic sertarul cu bani.

Cassandra i-a întins bancnota. Casierița aproape că a smuls-o din mâna ei, zgârâind-o cu unghiile lungi, stacojii. I-a întins restul şi a împins uşor sticla spre clientă, întorcându-se la activitatea din care a fost întreruptă. Sunetul bonului, care a ieşit şi a rămas captiv în aparat, privind-o trist pe Cassandra, a făcut-o să se gândească la copilăria ei, când părinții o încuiau în casă şi se duceau la crâşmă, făcând-o să-i aştepte ore în şir, zăcând în întuneric.

În fața magazinului, Mitică, omul fără căpătâi, dar mereu acompaniat de o cățea schiloadă, cânta fals la nai, distrugând timpanele trecătorilor. Cassandrei îi era milă de el, dar după câteva încercări nereuşite de a-i da de mâncare - Mitică a aruncat caserola oferită cât colo, cerând bani - femeia a renunțat să-l mai bage în seamă.

În drum spre apartamentul ei mic, pe care-l compara cu un dulap, Cassandra s-a gândit cu dezgust la chiria pe care trebuia să o plătească. Proprietarul blocului, un moşuleț aparent simpatic, era pisălog când venea vorba de banii ce i se cuveneau. Mare pasionat a jocurilor de noroc, a acceptat într-o clipă vara trecută propunerea unui lanț mare de săli de joc să mai deschidă una la parterul blocului. Nu de puține ori îl vedea Cassandra prin uşa deschisă a „cazinoului”, dând gheară după gheară, aruncând banii ei - şi a altor locatari - pe apa sâmbetei.

Strângând mai puternic volumul sub braț, femeia a păşit pe casa scării slab luminată de un bec ce se ambiționa să pâlpâie, deşi era demult vremea să se pensioneze. La parter, uşa de la apartamentul proprietarului era întredeschisă, iar Cassandra vedea pentru prima dată ce se află dincolo de aceasta.

Un miros rânced venea dinspre holul îngust, decorat cu un covor de pe vremea străbunilor şi un tapet urât, cu model floral.

I s-a părut ciudat; proprietarul nu lăsa niciodată nimic la vedere şi retrăind ultimile minute, Cassandra nu-şi aminti să-l fi văzut în locul lui obişnuit, lovind cu sete maneta aparatului de joc.

Un sentiment de nelinişte i s-a cuibărit în suflet; moşulețul era, totuşi, un om în vârstă, iar uşa larg deschisă a apartamentului acestuia nu era a bine. Cassandra a bătut de trei ori în lemnul dur, din ce în ce mai tare, dar fără niciun răspuns.

Luându-şi inima în dinți, femeia a intrat în casa bătrânului, evitând cu îndemânare un scaun răsturnat, ceea ce i-a făcut îngrijorarea să crească. Cassandra a ajuns într-o cameră ce se deschidea în altele două şi a scăpat cartea, aceasta căzând cu un sunet surd pe podea, într-o baltă, stropindu-i pantofii.

Proprietarul stătea întins peste masă, de parcă a dat să se ridice şi nu a apucat. Privirea lui, cândva şireată, era ațintită pentru totdeauna asupra unei găuri în perete - un seif mic, săpat în zid, ascuns altă dată în spatele unui tablou. Uşița seifului, acum gol, se legăna în bătaia vântului ce intra pe fereastra rabatată, scârțâind uşor.

Un topor mare, cu coada vopsită în albastru, îi ieșea din umărul stâng. Cassandra a recunoscut obiectul: îi aparținea moșului, care era foarte mândru că are toate sculele marcate, astfel încât să nu existe posibilitatea ca vreun chiriaș să îi șterpelească un ciocan sau o șurubelniță.

Albastrul intens al lemnului contrasta cu roșul-bordo ce se scurgea de la umăr în jos, îndreptându-se în mai multe râulețe spre balta în care femeia și-a scăpat cartea.

- Poliția!

Cassandra a tresărit și s-a întors lent spre ușa de la intrare, în care au apărut câțiva polițiști. Nu le-a luat mult timp să analizeze situația, iar femeia, pentru prima dată în viața ei, a simțit cum panica îi stăpânește corpul.

- Eu… a bâguit ea, conștientă de imaginea care s-a deschis în fața polițiștilor.

Moșulețul cu un topor înfipt în umăr. Seiful gol. Ea, stând în mijlocul camerei, cu pantofii stropiți de sânge.

- Veniți cu noi la secție, a lătrat unul dintre ofițeri, analizând rapid situația.
- Dar nu eu am fost! A protestat Cassandra. Am văzut ușa deschisă și…
- Ne veți povesti totul la secție! A spus din nou bărbatul. Aveți dreptul la a păstra tăcerea!

Cassandra s-a uitat, ca prin vis, la cartea ce stătea în sânge la picioarele ei. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla: ea doar intrase să verifice dacă moșulețul era bine, dar uite-o acum, suspecta numărul unu, prinsă la locul faptei.

- Sunt nevinovată! Mai încercă ea o dată să discute cu polițiștii care o priveau rece.
- Doamnă, mergeți cu noi, i-a spus categoric unul dintre ei.

Cassandra a expirat adânc, privind cu jind cartea pe coperta căreia titlul începea să dispară înecat în sânge.

Crimă și pedeapsă, de Fiodor Dostoievski.

Despre toamne ce au fost și vor mai veni

Toamna de azi. Poză din arhiva personală.

Anotimpul meu preferat este iarna. Când e frig, aerul e uscat, zăpada scârțâie sub picioare, nopțile lungi cu fulgi nenumărați pe gene... Dar anotimpul meu e altul. E toamna.

Nu e neapărat faptul că e anotimpul în care m-am născut. Nici denumirea. E ceva neînțeles pentru mine în zilele calde, care se prefac a fi de vară, dar care au gânduri ascunse. Ceva ademenitor în ploile reci și mărunte, ce durează ore și ore. Ceva magic în frunzele care se transformă și mor cu miile. Albert Camus zicea că toamna e un anotimp al renașterii, când fiecare frunză e o floare. Ei bine, toamna e un anotimp cel puțin diferit de restul. 

Primăvara e o renaștere, o trezire la viață. Vara - o leneveală îndelungată și mult soare, mult prea mult soare. Iarna e magică, liniștită și crudă. Toamna e... e ceva aparte. Niciodată nu am stat bine la capitolul exprimarea gândurilor, dar dragă toamnă, ce faci tu din mine, cum mă transformi și cât de mult mă reprezinți...

Indiferent de ce frunză nu mi-ar cădea în mână, fiecare are o poveste ciudată pe care trebuie să o descopăr singură, în parc și în mine.

Culoarea galbenă e preferata mea. Probabil că toamna e anotimpul meu și îmi imprimă acea nuanță de frunze aurii, ruginii, calme și pline de lumină direct în ființa mea. Păcat că telefonul mobil e inapt să transmită culorile vii și atmosfera care se pliază pe starea mea de spirit.

Îmi place să fac pași într-un parc gol de oameni și plin de gânduri. E ceva fascinant și calmant totodată în a fi singur. Ziua de azi mi-a amintit de un anotimp distant, un martie ploios și rece, un martie în care în parcul meu preferat nu era niciun om, doar eu, ploaia și o groază de gânduri. Gânduri ce în acel moment mi-au clarificat toată situația în care eram. Astăzi, în același parc, la fel de pustiu, am regăsit liniștea și gândurile de atunci. Pe aleile înfrunzite, am început să îmi amintesc despre lucruri și timpuri demult apuse. Un buchet de cuvinte și senzații dificil de exprimat, toate aruncate de-a valma în capul meu. Și frunze, multe frunze căzătoare, ca niște stele îmbrăcate în culori calde. Și eu printre ele, pierdută ca și în acel martie. Încotro să-mi îndrept pașii?...

 Cu siguranță, toamna e anotimpul ce mă definește. Schimbătoare. Azi gri și monotonă, mâine răbufnind în nenumărate nuanțe. Azi rece, mâine enervantă. Azi blândă și cu mult soare, mâine înrăită și nesuferită.
Dar de fiecare dată melancolică.

Norocul păianjenului

Intrare în parc. Poză din arhiva personală.

Elvira se plimba prin parcul părăsit de oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe textura galbenă, încă vie.

Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum, continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei, iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai căpătat un subiect de discuție.

A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase. Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură, parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.

Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin, plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi de acele ”vicii” și ”defecte”...

Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala, că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.

Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților, nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...

Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică, indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.

Și Elvira nu era genul de persoană plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea, Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident  la o universitate ce are cămin, pentru care trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o chemau niciodată acasă.

Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu, când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici, în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici, deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...

În primul an de facultate, ca semn de rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei – not anymore.

Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui univers demult lipsit de importanță.

Fascinația nopților de vară

Cazinoul din Constanța. Poză din arhiva personală

Nopțile de vară sunt magice - o înșiruire de elemente ale naturii și stări emoționale nedefinite. Nopți care încep târziu și se termină devreme, lăsând în urma lor o răcoare blajină, veselă, plină de energie pentru o nouă zi. 

Nopțile de vară cred că sunt cele mai fascinante datorită faptului că sunt inedite, fiecare noapte fiind ca o reflectare a ideilor de peste zi, ca un torent al gândurilor, ca o învălmășeală de emoții, păreri și superstiții.

Îmi plăceau aceste alergări prin lunile calde pe când eram în liceu și nopțile albe erau ceva ce mi se părea fascinant. Cu vârsta, nopțile de vară nu mai sunt neapărat albe, ci pline de liniște, o liniște aparte regăsită în voci îndepărtate, mașini grăbite, păsări somnambule și lumini pale. Îmi plac nopțile în care aud orașul, forfota, dar în același timp muțenia naturii și a gândurilor. Cele mai faine nopți văratice sunt acelea în care mă pierd fără a ține pasul cu timpul, nopțile în care vântul saltă prin păr și gândurile nu sunt melancolice. 

Nopțile de august sunt preferatele mele. Cele mai tăcute, cele mai pline de lumină, cele mai aglomerate de gânduri ușoare, fără viitor. Nopți în care mă pierd știind că mă voi întoarce. Nopți în care vreau să îmbrățișez marea și să-i strig că este nebună, frumoasă, dar nebună.

Abia aștept să o revăd...

Cum să supraviețuiești în sesiune

Ceai din plante. Poză din arhiva personală.

Articolul de față este dedicat oamenilor care își petrec începuturile de vară( și o bună parte din luna iulie - colegii mei de la MV Iași) prin facultate, bântuind holurile și sălile de curs cu vraful de foi, cunoștințe și multe emoții după ei. 

Sesiunea, cunoscută și ca stresiune, este, prin definiție, o stare de spirit negativă, plină de stres, timp prea puțin și învățat prea mult. E ușor să cedezi psihic și emoțional atunci când nu reușești să acoperi toată materia pe care o ai, mai ales dacă ai foarte puțin timp pentru fiecare examen. 

Studentul român este inventiv și are o groază de metode, kit-uri și teorii pentru a supraviețui. Astăzi vreau să vă împărtășesc metoda mea prin intermediul căreia sesiunea, pentru mine, devine o perioadă relativ liniștită și stabilă emoțional. 

În primul rând, este important să știi când ești cel mai productiv. Cineva se poate concentra foarte bine dimineața, altcineva după-amiaza, dar foarte mulți colegi de-ai mei sunt genul la care învațatul merge ca-n strună noaptea. De exemplu, pentru mine intervalele orare 10-14 și 17-21 sunt cele mai prolifice; învăț fără să mă simt obosită și nu am nevoie de o pauză.

În al doilea rând, e bine să-ți structurezi materia și să-ți împarți timpul pentru aceasta. De exemplu, dacă am 6 zile pentru învățat, prima zi va fi destinată citirii materialului iar ultima reluării materialului și punctării anumitor lucruri pe care nu le-am înțeles/nu am avut chef să le învăț/ nu le-am fixat bine în memorie.

În al treilea rând, contează foarte mult să dormi și să mănânci bine. Lipsa de somn nu este o opțiune, pentru că te ajută să te concentrezi, dar riști să cedezi în momentul nepotrivit. La fel, o alimentație echilibrată este mai mult decât binevenită. 

În ceea ce privește sesiunea, eu am un tabiet care mă motivează, revigorează, ajută la concentrare: ceaiul din plante. Îmi place ceaiul în general, însă nu mă dau în vânt după ceaiul verde, din plante, deseori amar. În perioada de sesiune - ca să vezi! - merge de minune, mai ales dacă beau 2-3-4 cești pe zi, în timpul învățării. Îmi relaxează corpul și-mi trezesc mintea, ca să-i zic așa. Cred că fiecare își poate crea tabieturi care să-l motiveze.

În al patrulea rând, este foarte important să îți cunoști modul de învățare. Am colegi care prind informația din zbor doar ascultând la un curs, am colegi care trebuie să-și facă conspecte ca să înțeleagă mai bine materia, am colegi care citesc odată și știu ce trebuie să puncteze. Contează și tipul de memorie: auditivă, vizuală, oricare ar fi ea, trebuie să o cunoști și să o ”exploatezi”. 

În al cincilea rând, sunt momente în care nu pici pe subiect. Când nu ai înțeles o parte din materie și fix aceea îți pică pe bilet. Când nu ai învățat pentru că te-ai plictisit. Că nu a avut chef proful să te evalueze mai atent sau să te treacă. E ok. Sunt momente în care, indiferent de metoda aleasă, nu reușești să iei un examen sau obții un punctaj care îți convine. Dar ce student e fără restanțe? Au și acestea farmecul lor; știi deja structura examenului, felul în care te evaluează un cadru didactic, drept urmare îți poți modifica stilul de a învăța sau să te axezi pe anumite aspecte. 

Cam acesta este ghidul meu de supraviețuire. Voi ce metode folosiți?

Un gând în noapte

Liliac în aprilie. Poză din arhiva personală.

Ai mai avut senzația aceasta, că vrei să scrii, că degetele vor să alerge, nebunele, pe tastatură, dar parcă ideile nu se leagă, parcă ai vrea să povestești despre o mie de lucruri și în același timp nu vrei să spui nimic?

Ei bine, momentul meu de glorie a sosit. Nu am mai scris ceva de foarte mult timp și sinceră să fie, îmi lipsește. Îmi lipsește scrisul nopțile, îmi lipsește un jurnal pe care-l completez din an în Paște, îmi lipsește inspirația... sau îmi vine fix când mi-e somn, ca să se asigure că uit totul până dimineața.

Ultima perioadă a fost o aglomerare de zile în care nu voiam să fac nimic și totuși mergeam înainte. Vacanța abia a început și eu deja sunt plină de orare și planuri cum să-mi împart timpul pentru super stresiunea care urmează - sau mai bine zis, pentru parțiale/colocvii/teste care ”contează”.

În fine, să revin la dorința mea de a scrie. Cum ziceam, nu am mai făcut-o demult - nu mă refer la scris articole despre produse beauty sau eseuri argumentative, ci scris așa, despre orice. Pe alea, apropo, le găsițe pe celelalte bloguri ale mele, menționate undeva în dreapta pe pagină.

Ultima vreme fac aceleași lucruri - facultate, teme, idei în miez de noapte, brodat, citit... vorbind despre citit, am o perioadă cam lungă în care nu vreau să o fac. Pur și simplu simt că m-am săturat de cuvinte. De parcă aș fi mahmură după o carte bună, deși nu pot afirma că am citit ceva foarte fascinant în ultima perioadă. Sau poate că problema e faptul că citesc în paralel mai multe cărți... dar așa sunt eu, mai împrăștiată în lecturi.

Pe azi gata. Am scris ca o adolescentă care nu știe ce vrea. Dar cel puțin mi-am îndeplinit dorința de a scrie ceva. Noapte bună :)

Micul prinț și apusurile din Constanța

Am început să scriu acest articol de două ori. De două ori am avut vreo 4-5 paragrafe care nu mi-au plăcut și le-am șters imediat. Nu am mai pățit astfel de stagnări. Nu, nu îmi place stilul meu de a scrie atât de mult încât să-l consider fără cusur. Dar nici nu pot să spun că tot ce scriu are sens. În fine, astăzi - sau mai bine zis, de câteva zile - am vrut să scriu despre povestea Micul prinț și despre apusurile din Constanța. Poate merge a treia oară să scriu despre și să îmi placă. 

Revenind... am aflat despre ecranizarea poveștii lui Antoine (Marie Jean-Baptiste Roger, Count) de Saint-Exupéry acum un an și am fost foarte sceptică, pentru că e foarte dificil să ecranizezi ceva frumos și să nu-i strici tot farmecul. Așa că mi-am luat inima în dinți, prietenul de mână și așteptările de o aripă (le-am aruncat cât colo) și am mers la film.

Înainte de a vorbi despre film, vreau să menționez că Micul prinț a fost dragoste la a doua vedere. Pentru că la prima lectură mi s-a părut o poveste idioată pentru copii - eram prin clasa a 5-a. Maică-mea mi-a zâmbit ciudat și a ascuns cartea. De atunci nu am mai văzut volumul respectiv. 

A doua oară când am citit povestea a fost în liceu, prin clasa a 12-a (în loc să învâț pentru BAC, nerușinata de mine, bla bla bla), mai mult forțat: nu aveam de gând să revin vreodată la povestea lui Saint-Exupéry, dar am primit cadou un volum care cântărea vreo 10 kg (glumesc, doar 1). Volumul respectiv l-am văzut la un târg de carte, dar nu m-a atras deoarece era o antologie de povești și prima era despre micul prinț. Dar băiatul ăla care s-a născut la o distanță de 10 minute de mine (aka fratele meu geamăn) a zis că ar fi o idee bună să mă reîntorc la povești și mi-a pus volumul pe birou. Și uite așa Elena s-a ales cu o carte care arată foarte fancy (cei de la Wordsworth Classics sunt niște oameni de treabă oricum - cărți mai ieftine și totodată calitative nu am mai văzut prin comerț). 

Am recitit povestea Micul prinț și am rămas zombată vreo două zile. Cum de nu mi-a plăcut prima dată? E o carte genială și am fost oarbă de nu i-am văzut farmecul din prima. Dar cred că am o scuză: eram mică și-l vedeam pe Micul prinț ca pe o poveste, nu ca pe o experiență.

Pentru cei care nu știu ce-i cu Micul prinț ăsta: este o poveste pentru oameni mari și începe cu un aviator a cărui avion a căzut în pustiul Sahara. Aici, aviatorul întâlnește un copil blond care-i cere să-i deseneze o oaie. Nu are sens să vă povestesc tot ce se întâmplă în carte, pentru că nu am talent de povestitor și pentru că Micul prinț este o creație cu puține pagini și multe desene - de aceea este deseori confundată cu o carte doar pentru copii.

Și pentru că am îndrăgit povestea atât de mult, m-am codit mult și bine înainte să decid să merg să văd și filmul. Nu voiam să văd o mizerie ordinară care să-mi strice povestea. Noroc de faptul că nu am avut așteptări, pentru că am avut parte de o experiență inedită - să traduc: am bocit tot filmul, iar când micul prinț a vorbit cu Vulpea (porțiunea preferată din carte), am citat în gând fiecare replică.

Nu mă așteptam să bocesc, pentru că, teoretic, știam povestea și nu aveam niciun motiv să vărs lacrimi de crocodil. Dar uite că le-am vărsat și am ieșit cu ochii roșii din cinema. 

În ce privește ecranizarea, mie mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost păstrată esența, că am văzut povestea așa cum am înțeles-o eu, că s-au folosit mai multe tehnici de desen și s-au introdus desenele din carte - care sunt realizate chiar de autor. M-a întristat finalul, deși îmi era deja cunoscut, dar cel mai mult m-a făcut să bocesc aviatorul: în carte acesta este chiar naratorul care eșuează în marea de nisip, povestea fiind bazată pe o experiență din viața scriitorului. Antoine de Saint-Exupéry a dispărut fără urmă în 1944, considerându-se că avionul acestuia a fost doborât de armata germană. Deși câteva segmente din avionul lu is-au găsit de-a lungul timpului, corpul lui Saint-Exupéry nu a fost recuperat niciodată. Tristă soartă, dar și misterioasă, nu?

Deci vă recomand să mergeți să vedeți filmul. Neapărat. Dacă sunteți un copil mare, cu siguranță veți înțelege mesajul.

A, să nu uit: apusurile. Micul prinț iubește faorte mult apusurile. Într-o zi, a vâzut multe-multe apusuri (vreo 44), pentru că planeta lui este mică și-i permite să vadă atâtea apusuri. În ziua în care am văzut filmul, apusul s-a adeverit a fi unul ca din poveste. Ce să zic, Constanța; numai în Constanța am văzut apusuri atât de frumoase, magice și liniștitoare. Și pentru că încă eram sub efectul filmului, apusul mi s-a părut mai deosebit ca niciodată; poate undeva, într-un univers exuperian, micul prinț râde cu vocea lui de clopoțel.

Plouă

Plouă. Plăuă ca într-un vechi film italian, a cărui protagonist o așteaptă pe ea în ploaie, cu un buchet de trandafiri uzi și triști. Cerul parcă se revară peste pământ, lovind cu valurile sale crestele dealurilor și a copacilor care încearcă să se ascundă sub propriile frunze. 

Toamna aceasta este ca o mare; o mare de ape, de ciori și de nostalgii, care-și iau zborul de pe o creangă și aterizează pe acoperișul meu, croncănind în neștire. Iar toamna zâmbește, pentru că o amuză oamenii mici de la ferestre care o privesc cu ochi mari, încă naivi.

O rafală de vând a lovit sticla plină de picături de apă; aceasta a oftat, dar și-a menținut pozițiile. Vântul a insistat, dar după ceva timp și-a dat seama că lovește în van; și-a îndreptat atenția spre un nuc bătrân, demult dezvelit de frunze. Mă gândesc că vântul este ca oamenii: când vede că nu reușește să rănească un geam, atacă o creatură neajutorată. Oare vântul se simte bine când își demonstrează cât este de puternic (împotriva unor ființe lipsite de apărare)?

Un stol de ciori a zburat foarte aproape de fereastră. Cred că am văzut o individă care se uita cu coada ochiului spre mine. Oare ce voia? Îi este foame? Știe că am doi hamsteri pitici plini de semințe și ar vrea și ea să guste... din semințe? Nu știu, dar văd că s-a așezat pe o creangă de nuc și mă pândește. Săracul nuc! Îl lovește vântul, ciorile își fac palate pe crengile lui... iar el tace și nu face nimic. Îmi amintește de o ființă blajină a cărei ochi nu i-am văzut demult, care a suferit enorm în tăcere... îmi este atât de dor de ea!

Ceața s-a lăsat peste oraș, adâncindu-se încet-încet în copaci, case, mașini, suflete... ieri toamna încă strălucea, încă purta acea broșă în piept a cărei nume este Soare. Astăzi văd că s-a întristat; e bătrână și ea sărăcuța, mai are de trăit câteva zile. Dar e amuzantă și totodată singură toamna aceasta; se plânge de milă și nu se mai găsește nimeni să o consoleze. Nici oamenii, pe care i-a îngrijit aceste trei luni - aceștia merg pe stradă, supărați foc și înfrigurați, blestemând biata bătrână, uitând că aceasta i-a bucurat cu mult-mult soare... Toamna îi privește plângând și promite că la anul vor plânge ei și ea va jubila. Dar dragă toamnă, nu te lăsa prinsă în mrejile ființei omenești...

Încă mai plouă. Mărunt, răutăcios, undeva frivol. Când mă gândesc că trebuie să ies din casă mă apucă tristețea. Aici, din spatele ferestrei, văd o toamnă tristă și rece. Dar acolo, alături de ea, tristețea și răceala se pot transmite ca un virus... și ce mă fac atunci? Îi molipsesc și pe ceilalți oameni? Ha ha ha, m-am prins; toamna este singură și tristă, dar mai este și foarte șireată. Ca o vulpe dintr-o pădure îndepărtată. Toamnă drăguț-o, văd ce ne asemănăm tot mai mult... să fie oare legătura dintre noi, tu, care mi-ai călăuzit pașii din întuneric spre lumină? 

Cerul a devenit una cu pământul. Bradul singuratic din fața mea privește în zare - căutând probabil Crăciunul, care-l va împodobi cu ghirlande de gheață. Nu fi trist dragă brad, zilele acelea nu sunt foarte departe... toamna în schimb încearcăsă mai câștige timp. Lasă-te păgubașă dragă, nu mai insista; timpul este același pentru noi toți...

Plouă... plouă... plouă... adio toamnă... plouă... plouă... plouă...