Martie Dostoievskian

Pentru Cassandra, tot ce însemna luna martie era începutul unui nou ciclu depresiv. Tradițional, îşi cumpăra, fix de 1 martie, un mărțişor, o sticlă de vin şi un roman semnat de Dostoievski, chiar dacă avea deja titlul în bibliotecă. Era singura ei formă de supraviețuire: un job anost, o serie de pastile de luat zilnic, o recitire a unui roman unde se regăsea în personaje.

A intrat în magazinul de la colț, unde o dată la câteva luni vedea o vânzătoare nouă. La tejghea stătea o tinerică blondă, butonând de zor telefonul. La raionul de spirtoase, un adolescent cu gluga trasă peste frunte se uita insistent la o sticlă.

Cassandra îl cunoştea; o dată, l-a cronometrat holbându-se la un sortiment de înghețată timp de şapte minute şi opt secunde, ca mai apoi să iasă val-vârtej din magazin, trântind uşa, făcând clopoțelul atârnat deasupra acesteia să sune strident.

Drogurile erau la modă şi Cassandra se ruga universului să nu ajungă să ia mai multe pastile decât avea prescris; în unele seri, după mai multe pahare de vin, uita dacă a luat sau nu cele câteva pastile mov-deschis.

Înșfăcând sticla de vin, Cassandra a pus-o pe tejghea, aşteptând câteva clipe bune să fie observată de vânzătoare. Aceasta, deranjată, s-a desprins de ecran şi a scanat vinul.

- Douăjcincidălei, a pronunțat ea într-un cuvânt, deschizând apatic sertarul cu bani.

Cassandra i-a întins bancnota. Casierița aproape că a smuls-o din mâna ei, zgârâind-o cu unghiile lungi, stacojii. I-a întins restul şi a împins uşor sticla spre clientă, întorcându-se la activitatea din care a fost întreruptă. Sunetul bonului, care a ieşit şi a rămas captiv în aparat, privind-o trist pe Cassandra, a făcut-o să se gândească la copilăria ei, când părinții o încuiau în casă şi se duceau la crâşmă, făcând-o să-i aştepte ore în şir, zăcând în întuneric.

În fața magazinului, Mitică, omul fără căpătâi, dar mereu acompaniat de o cățea schiloadă, cânta fals la nai, distrugând timpanele trecătorilor. Cassandrei îi era milă de el, dar după câteva încercări nereuşite de a-i da de mâncare - Mitică a aruncat caserola oferită cât colo, cerând bani - femeia a renunțat să-l mai bage în seamă.

În drum spre apartamentul ei mic, pe care-l compara cu un dulap, Cassandra s-a gândit cu dezgust la chiria pe care trebuia să o plătească. Proprietarul blocului, un moşuleț aparent simpatic, era pisălog când venea vorba de banii ce i se cuveneau. Mare pasionat a jocurilor de noroc, a acceptat într-o clipă vara trecută propunerea unui lanț mare de săli de joc să mai deschidă una la parterul blocului. Nu de puține ori îl vedea Cassandra prin uşa deschisă a „cazinoului”, dând gheară după gheară, aruncând banii ei - şi a altor locatari - pe apa sâmbetei.

Strângând mai puternic volumul sub braț, femeia a păşit pe casa scării slab luminată de un bec ce se ambiționa să pâlpâie, deşi era demult vremea să se pensioneze. La parter, uşa de la apartamentul proprietarului era întredeschisă, iar Cassandra vedea pentru prima dată ce se află dincolo de aceasta.

Un miros rânced venea dinspre holul îngust, decorat cu un covor de pe vremea străbunilor şi un tapet urât, cu model floral.

I s-a părut ciudat; proprietarul nu lăsa niciodată nimic la vedere şi retrăind ultimile minute, Cassandra nu-şi aminti să-l fi văzut în locul lui obişnuit, lovind cu sete maneta aparatului de joc.

Un sentiment de nelinişte i s-a cuibărit în suflet; moşulețul era, totuşi, un om în vârstă, iar uşa larg deschisă a apartamentului acestuia nu era a bine. Cassandra a bătut de trei ori în lemnul dur, din ce în ce mai tare, dar fără niciun răspuns.

Luându-şi inima în dinți, femeia a intrat în casa bătrânului, evitând cu îndemânare un scaun răsturnat, ceea ce i-a făcut îngrijorarea să crească. Cassandra a ajuns într-o cameră ce se deschidea în altele două şi a scăpat cartea, aceasta căzând cu un sunet surd pe podea, într-o baltă, stropindu-i pantofii.

Proprietarul stătea întins peste masă, de parcă a dat să se ridice şi nu a apucat. Privirea lui, cândva şireată, era ațintită pentru totdeauna asupra unei găuri în perete - un seif mic, săpat în zid, ascuns altă dată în spatele unui tablou. Uşița seifului, acum gol, se legăna în bătaia vântului ce intra pe fereastra rabatată, scârțâind uşor.

Un topor mare, cu coada vopsită în albastru, îi ieșea din umărul stâng. Cassandra a recunoscut obiectul: îi aparținea moșului, care era foarte mândru că are toate sculele marcate, astfel încât să nu existe posibilitatea ca vreun chiriaș să îi șterpelească un ciocan sau o șurubelniță.

Albastrul intens al lemnului contrasta cu roșul-bordo ce se scurgea de la umăr în jos, îndreptându-se în mai multe râulețe spre balta în care femeia și-a scăpat cartea.

- Poliția!

Cassandra a tresărit și s-a întors lent spre ușa de la intrare, în care au apărut câțiva polițiști. Nu le-a luat mult timp să analizeze situația, iar femeia, pentru prima dată în viața ei, a simțit cum panica îi stăpânește corpul.

- Eu… a bâguit ea, conștientă de imaginea care s-a deschis în fața polițiștilor.

Moșulețul cu un topor înfipt în umăr. Seiful gol. Ea, stând în mijlocul camerei, cu pantofii stropiți de sânge.

- Veniți cu noi la secție, a lătrat unul dintre ofițeri, analizând rapid situația.
- Dar nu eu am fost! A protestat Cassandra. Am văzut ușa deschisă și…
- Ne veți povesti totul la secție! A spus din nou bărbatul. Aveți dreptul la a păstra tăcerea!

Cassandra s-a uitat, ca prin vis, la cartea ce stătea în sânge la picioarele ei. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla: ea doar intrase să verifice dacă moșulețul era bine, dar uite-o acum, suspecta numărul unu, prinsă la locul faptei.

- Sunt nevinovată! Mai încercă ea o dată să discute cu polițiștii care o priveau rece.
- Doamnă, mergeți cu noi, i-a spus categoric unul dintre ei.

Cassandra a expirat adânc, privind cu jind cartea pe coperta căreia titlul începea să dispară înecat în sânge.

Crimă și pedeapsă, de Fiodor Dostoievski.

Așteptare

 Pentru tine, munții vor fi doar niște pietre pe care zeii vor încerca să le arunce în calea ta. Pentru mine, o stâncă va fi sfârșitul visului. Aș vrea să ne întâlnim undeva la mijloc.

Și să pășim, mânați de o dorință arzătoare de a descoperi lumea, unul spre celălalt. Să ne căutăm acolo unde știm că umbrele noastre încă se ridică, molcome, eterne. 

Poate că unul dintre noi va ajunge primul și-l va aștepta pe celălalt. Sau poate, crezând că a întârziat, va pleca mai departe, spre noi orizonturi. Dar, în inima mea de ființă muritoare, sper că există ceva ce se numește Soartă, ceva ce ne va spune să așteptăm.

Cum crezi că va fi a noastră reuniune? Ne vom da seama simultan că celălalt a ajuns? Ne vom privi pentru o clipă eternă? Ne vom zâmbi? Sau va fi o fărâmă de timp în care ne vom aminti cine se află în fața noastră?

O să-ți spun cât mi-ai lipsit sau, în felul meu, voi păstra tăcerea, sperând că tu, cum obișnuiai odinioară, îmi vei putea citi chipul, îmi vei putea desluși cele mai intime gânduri doar privindu-mi fruntea ridată?

Necunoașterea este o povară ce nu dispare niciodată. Indeciziile, adunate una câte una, acoperă pământul, ca un strat gros de zăpadă. Tăcerile, mici și mari, stau la baza orașelor din care am vrut să fugim.

Când îmi voi părăsi, odată pentru totdeauna, trupul lipsit de eternitate, mă vei aștepta?

Norocul păianjenului

Intrare în parc. Poză din arhiva personală.

Elvira se plimba prin parcul părăsit de oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe textura galbenă, încă vie.

Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum, continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei, iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai căpătat un subiect de discuție.

A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase. Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură, parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.

Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin, plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi de acele ”vicii” și ”defecte”...

Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala, că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.

Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților, nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...

Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică, indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.

Și Elvira nu era genul de persoană plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea, Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident  la o universitate ce are cămin, pentru care trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o chemau niciodată acasă.

Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu, când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici, în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici, deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...

În primul an de facultate, ca semn de rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei – not anymore.

Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui univers demult lipsit de importanță.