Recenzie literară: Ceaikovski la walkman de Andrei Dosa (2022)

Ceaikovski la walkman este un roman despre adolescență, despre prima dragoste, prima dezamăgire, prima durere adevărată. Deși colegii de clasă par, la suprafață, niște clișee - tocilara obsedată de note de zece, sportivul care-și împărtășește ideile despre fitness oricui are urechi să audă, fraierul care umblă ca un cățeluș după destrăbălata școlii - toți acești adolescenți abia pășesc pe drumul vieții, ascunzându-se, voit sau nu, în spatele imaginii pe care o creează despre ei.

Romanul semnat de Andrei Dosa e plin de melancolie și cu siguranță ar trezi sentimente demult uitate generațiilor de cititori care au făcut liceul în anii 90. Autorul vorbește despre atmosfera și despre Brașovul de altă dată, aceste aspecte cu siguranță fiind capabile să trezească niște amintiri demult uitate oamenilor ce au trăit în Brașov în acea perioadă.

Așteptare

 Pentru tine, munții vor fi doar niște pietre pe care zeii vor încerca să le arunce în calea ta. Pentru mine, o stâncă va fi sfârșitul visului. Aș vrea să ne întâlnim undeva la mijloc.

Și să pășim, mânați de o dorință arzătoare de a descoperi lumea, unul spre celălalt. Să ne căutăm acolo unde știm că umbrele noastre încă se ridică, molcome, eterne. 

Poate că unul dintre noi va ajunge primul și-l va aștepta pe celălalt. Sau poate, crezând că a întârziat, va pleca mai departe, spre noi orizonturi. Dar, în inima mea de ființă muritoare, sper că există ceva ce se numește Soartă, ceva ce ne va spune să așteptăm.

Cum crezi că va fi a noastră reuniune? Ne vom da seama simultan că celălalt a ajuns? Ne vom privi pentru o clipă eternă? Ne vom zâmbi? Sau va fi o fărâmă de timp în care ne vom aminti cine se află în fața noastră?

O să-ți spun cât mi-ai lipsit sau, în felul meu, voi păstra tăcerea, sperând că tu, cum obișnuiai odinioară, îmi vei putea citi chipul, îmi vei putea desluși cele mai intime gânduri doar privindu-mi fruntea ridată?

Necunoașterea este o povară ce nu dispare niciodată. Indeciziile, adunate una câte una, acoperă pământul, ca un strat gros de zăpadă. Tăcerile, mici și mari, stau la baza orașelor din care am vrut să fugim.

Când îmi voi părăsi, odată pentru totdeauna, trupul lipsit de eternitate, mă vei aștepta?

Nemurire

 L-am cunoscut în acea minunată perioadă a vieții când ai impresia că lumea îți aparține. Că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Când ești tânăr și plin de vise. Nu i-am recunoscut chipul decât atunci când a fost mult prea târziu.

Era o dimineață de vară tânără, care promitea căldură, dar ceva mai târziu. Răcoarea răsăritului nu se risipise încă, iar frunzele, proaspăt trezite din somnul cel lung, foșneau în jurul capului meu. Am mers pe poteca pe care am străbătut-o de atâtea ori, fără nicio grijă, fără nicio taină. Picioarele îmi erau sprintene, rochia - vaporoasă, chipul, numai zâmbet. Urma să ajung în locul în care știam că voi găsi cea mai frumoasă floare pe care voi avea ocazia să o culeg vreodată. Era prima mea vânătoare.

Am trecut de toate poienițele care mă cheamau să le calc pragul - unele înconjurate de plopi înalți, altele - pline de mușuroaie de cârtițe. Am trecut și pe lângă poienița în care cercuri mai mari și mai mici de ciuperci desenau o figură complicată pe iarba moale. Nu voiam să călătoresc în alte lumi în acea zi; voiam să culeg Floarea.

Și m-am apropiat de cascadă, apa care unea cerul și pământul, apa ce ascundea în spatele său poarta spre comoara pe care o căutam. Am pășit în apa rece și limpede, simțind cum mii de ace îmi furnică pielea. Dacă acest lucru trebuia să mă oprească, nu m-a oprit. Am mers și am mers, până când apa mi-a ajuns până la brâu, până la umeri, până când nu am mai simțit fundul și am plutit spre apa învolburată de la baza cascadei. Și, când am ajuns acolo și am trecut de perdeaua rece și dureroasă, am văzut poteca printre stânci.

Se afunda în piatră, fără pic de lumină, fără pic de speranță ascunsă dincolo de pasajul îngust. Dar am mers și am mers, simțind răcoarea hainelor mele ude, răcoarea stâncii, răcoarea ce începea să mi se cuibărească în suflet. Și am mers, simțind cum pereții încep să mă strângă, să mă atingă mult prea aproape, din ambele părți.

Încă un pas, doi, trei. Pasajul, care până atunci m-a strâns și a încercat să mă transforme în una dintre pietrele sale, m-a lăsat în pace. A simțit siguranța mea, îndârjirea, mi-am spus atunci. Dar cât de mult greșeam!

Lumina din față tot creștea și creștea, iar un ciripit slab se auzea din ce în ce mai tare. Am ajuns la capătul destinației atunci când am ieșit din pasaj, inspirând adânc aerul unei dimineți de vară. Și atunci, în mijlocul poienii în care m-am trezit, l-am văzut.

Era atât de frumos, încât mi-am pierdut cuvintele. Stătea aplecat peste floare, pe care nici nu am văzut-o la început. Cu părul lui lung, argintiu, care-i cădea peste tot - pe mantie, peste haine, peste picioare - arăta ca un prinț venit din alte lumi. Dar era, cum urma să aflu, un tiran, unul pe care l-am demascat mult prea târziu.

Cred că mă aștepta. Și-a ridicat privirea spre mine și o pereche de ochi de oțel mi-au străpuns inima. M-au transformat într-un animal docil, care a pășit spre el, chiar dacă fiecare părticică din mine striga să mă opresc.

Nu m-am oprit.

Nu m-am oprit când mi-a luat mâna într-a sa - o mână mare, rece, care m-a tras spre el. Nu m-am oprit când și-a aplecat capul spre mine, privindu-mă atent în ochi, căutând acolo ceva ce nu cred ca a găsit. Nu m-am oprit când un zâmbet rău-prevestitor i-a înflorit pe chip. Nu m-am oprit când a rupt floarea, care s-a înnegrit pe loc în mâna lui și a luat foc, transformându-se într-o săgeată. Nu m-am oprit când m-a sărutat, rece și apăsat, de parcă îi aparțineam de când s-a creat lumea.

Durerea, cea care mi-a străbătut corpul, plecând din inima mea, a fost puternică și a rămas pentru totdeauna cu mine. Poate tot durerea a fost cea care m-a trezit, pentru că am putut, în sfârșit, să scap de strânsoarea mâinii lui, dar era deja prea târziu.

- Frumoasă Rheea, acum vei fi de-a pururi a mea, a șoptit el, cu o voce pe care nu ar fi trebuit să o numesc melodioasă, dar ăsta e adevărul.

S-a întors și una dintre șuvițele din părul lui imposibil de lung s-a întins spre fulgerul ce atârna din pieptul meu. L-a tras cu forță, făcându-mă să cad la pământ. Apoi, a dispărut.

Iar eu m-am transformat în Floare - una care poate gândi, una care simte, una care încă mai speră. Dar nu mai poate face nimic pentru a schimba ceva.

Recenzie literară: Camera lui Giovanni de James Baldwin (1956)

Pe la începutul lunii vă vorbeam despre cele mai bune cărți citite în 2018, iar Camera lui Giovanni, de James Baldwin, intră în acea listă.

Mi-a plăcut mult de tot modul de a scrie, felul de a aduce subectul unei iubiri interzise în fața cititorului, într-un 1956 îndepărtat de libertatea de exprimare de astăzi în ceea ce privește relațiile dintre două persoane de același sex. James Baldwin reușește să creeze o atmosferă sumbră, personaje care suferă atât de expresiv, încât e destul de greu să le ignori durerea sau incapacitatea de a alege într-o lume plină de reguli făcute nu pentru fiecare individ în parte.

Dacă vă plac romanele scrise altfel, cu un subiect destul de delicat pentru societatea noastră, vă invit să vizionați recenzia de mai jos și să decideți dacă vă atrage cartea:

Recenzie literară: Dragostea, chiar ea de Corina Sabău (2012)

Uneori, în viață totul merge bine. Rutina zilnică nu este perturbată de nimic. Același post la un minister, aceleași draperii cu buburuze de la geamul din bucătărie, același soț iubitor, dispus să satisfacă toate mofturile unei soții frumoase. Dar din senin, ceva se schimbă, o privire, o figură, o întâmplare - și viața cunoscută de până acum se transformă în ceva incert.

În Dragostea, chiar ea de Corina Sabău, Mia este cea care se trezește cu viața schimbată în urma întâlnirii cu Teo. Un bărbat bine, care ajunge la minister aproape din greșeală. Un bărbat misterios, pe care ea vrea să-l cunoască, dincolo de aerul visător pe care-l afișează, dincolo de profesia lui, dincolo de amărăciunea unui tată divorțat, dornic să fie cât mai aproape de copii săi.

Pe parcursul romanului, relația celor doi se îndreaptă spre un punct incert ca mai apoi să se redreseze, iar mai târziu să devieze într-o altă direcție. Cei care-i înconjoară - Vlad, soțul Miei, Lily, Gina și Miți - ex-familia lui Teo, domnul Dobrin și celelalte nume, uitate undeva într-un oraș ce e într-o continuă schimbare, oferă acțiunii o nuanță anume, de poveste ce se întâmplă mereu, undeva pe lângă noi.

Peisajul se schimbă, la fel și lumea, dar nu și deciziile pe care le iau personajele sau perspectivele pe care le au asupra vieții. Mia, care se simte captivă într-o relație în care, de altfel, nu-i lipsește nimic, vrea să descopere un sentiment suprem în brațele lui Teo. Acesta, la rândul lui, este măcinat de gândul că o nouă femeie îl poate rupe de lângă copii. Chiar dacă sunt multe obstacole, ei luptă cu înverșunare pentru a fi împreună.

Finalul mi-a dat de gândit. Cele două personaje principale, care sunt bine reprezentate pe parcursul narațiunii și despre care am putut să-mi formez o părere, ajung într-un punct critic, de unde pot ieși învingători sau înfrânți, sau amândouă. Decizia pe care o iau și modul în care o fac transformă finalul într-o pagină pe care s-a scris de mai multe ori și apoi s-a șters, pentru a se scrie aceleași cuvinte.

Dragostea, chiar ea este un roman despre contrastul dintre dorința de a schimba ceva și păstrarea vechilor obiceiuri. Despre natura nemulțumită a omului, care mereu își dorește mai mult, cât mai mult, uitând de ceea ce are deja. Despre viață, care merge înainte, fiind plină de surprize și lecții pe care, de obicei, nu sunt percepute ca atare.

Recenzie literară: Cel mai lung drum de Nicholas Sparks (2013)

Navigând prin lista mea de cărți audio (în timp ce mă îndreptam cu 100 la oră spre mare), am ales să încep o nouă lectură. Și pentru că mai dura ceva până ajungeam la destinație, am ales Cel mai lung drum ( pun intended).

Romanul este scris de Nicholas Sparks, autorul unor bestsellere precum The Notebook sau Dear John, dar și a altor romane apreciate de către cei care preferă cărțile despre dragoste. Uitându-mă prin bibliografia autorului, am văzut că e destul de prolific, dar până în momentul de față nu prea m-a tentat ideea de a-i citi opera.

Ira Levinson, un bărbat de 91 de ani, face un accident rutier și rămâne blocat în mașina răsturnată. Este conștient, dar rănit și se gândește că i-a venit sfârșitul, moment în care începe să discute cu Ruth, soția sa care a decedat 9 ani în urmă. Știe că ceea ce vede este o iluzie, dar iubirea pe care o poartă femeii alături de care a trăit aproape toată viața îi amintește despre cele mai frumoase clipe ce-l leagă de lume.

Sophie Danko, o studentă la istorie, iese dintr-un bar. Tânăra este recent despărțită de Brian, relația celor doi terminându-se prost, iar prezența fostului la petrecerea din bar nu o încântă în mod special. Afară, vede pe cineva. Numele lui este Luke Collins, un tânăr ce locuiește la o fermă din zonă. Cei doi încep o conversație, care continuă cu o altă întâlnire, astfel încât Sophie și Luke ajung să se întrebe despre lucrurile care îi atrag unul spre celălalt. Ea, studentă la istorie, pasionată de artă. El - cowboy, băiat dintr-o bucată, participant la rodeo. Ce-i unește pe cei doi oameni din lumi diferite?

Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri - bătrânul blocat în mașină și studenta și cowboyul.

Cel mai lung drum este, în principal, povestea Sophiei și a lui Luke, printre capitole fiind introduse pasaje cu Ira. La început, nu știam ce rol are bătrânul în poveste și într-o oarecare măsură, existența celor două planuri plasa acțiunea în atemporalitate. Spre final, are loc o întorsătură neașteptată - un lucru care mie mi-a plăcut.

Romanul Cel mai lung drum este o carte ușor de parcurs, fără prea multă filozofie în pagini. Nu trebuie să te gândești la de ce un personaj a procedat în vreun fel, nu este nimic excepțional în spatele acțiunilor care au loc sau a evenimentelor ce se întâmplă. Este doar... viața, care decurge așa cum o fac tot timpul. A fost o carte foarte bună pentru un drum - relaxantă, cu un ritm moderat, ușor de parcurs și care mi-a trezit un zâmbet la final.

Recenzie literară: Eleanor și Park de Rainbow Rowell (2013)

În august 1986, Eleanor urcă în autobuzul care urmează să o ducă la liceu. Gașca de dobitoci din spate (clasica gașcă de dobitoci din spatele autobuzului) o privesc cu dezgust pe adolescenta grasă, cu părul roșcat, creț, care-i stă în toate direcțiile. E înbrăcată ciudat și e o ciudată. Autobuzul pleacă din stație și Eleanor nu găsește un loc pe care să se așeze (pentru că toate sunt ocupate). Asiaticul care citește benzi desenate și ascultă muzică îi ordonă să se așeze, exasperat. Asiaticul ciudat cu ochi verzi devine vecinul ei de banchetă. Este Park.

Eleanor și Park este o carte despre adolescență și despre cum dragostea începe să se infiripe între doi oameni complet diferiți, care vin din lumi aproape paralele. Eleanor are patru frați mici, un tată vitreg abuziv („mă dă afară de tot de data asta... Ar fi cel mai frumos Crăciun de când lumea.”), o mamă care a renunțat demult la viață, o casă minusculă și o sărăcie de nedescris („În casa asta, de fiecare dată când deschidea cineva gura, nu auzeai decât disperare.”).

Park este fiul mai mare dintr-o familie respectabilă, cu un tată fost veteran de război, mamă coreeancă, stilistă și reprezentantă Avon. Mai are un frate mai mic și bunici iubitori, iar camera lui Park este plină de benzi desenate și casete. Eleanor nu are nicio legătură cu lumea lui Park, iar Park vrea să nu aibă nimic în comun cu ciudata din autobuz. Și totuși, în fiecare dimineață, cei doi merg împeună la școală, iar roșcata parcă se uită în benzile desenate ale lui Park...

Prima jumătate a cărții a fost savuroasă, cu un ritm alert. Cele două personaje principale sunt bine conturate - prin intermediul gândurilor, replicilor, acțiunilor, a limbajului nonverbal. Nici personajele secundare nu sunt plate, astfel încât romanul e bine creionat, iar anturajul în care are loc acțiunea este cât se poate de natural. Pe tot parcursul cărții sunt menționate piese care erau la modă în acea perioadă (există și playlisturi pe Youtube), astfel încât mă opream după un capitol pentru a asculta piesa, ca să citesc mai bine atmosfera. Acțiunea este bine ancorată în viața americanilor din anii `80 - muzica, hainele, lucrurile care erau la modă, structura familiilor, mașinile, cărțile. 

Capitolele sunt toate împărțite în pasaje din perspectiva lui Eleanor sau a lui Park, astfel încât cititorul poate avea o părere dublă asupra unei singure acțiuni, din două perspective. Despre Eleanor, Park zice că e o operă de artă, o operă care nu trebuie să fie frumoasă pentru a fi admirată. Eleanor îl consideră pe Park atât de adorabil încât i-ar mânca fața. Lucruri total normale pentru adolescenții îndrăgostiți.

Deși prima parte a cărții m-a ținut în priză și voiam să aflu mai repede ce se întâmplă, unde și cum, a doua jumătate a început să încetinească. Acțiunea se trăgea de urechi la unele faze, lucru ce m-a cam enervat. Ultimele 50-60 de pagini nu prea mi-au plăcut, pentru că mi-au dat impresia că autoarea s-a plictisit de cele două personaje și voia să termine cât mai repede acțiunea. Au avut loc câteva evenimente care pur și simplu nu aveau cum să se întâmple în realitate, ceea ce mi-a mai tăiat elanul.

Finalul mi-a plăcut, dar cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost mai elaborat, mai detaliat, dar asta e doar părerea mea. Ca personaj, preferatul meu a fost Park, pentru că sunt de acord cu Eleanor: este adorabil. M-am amuzat citind anumite pasaje cu el, dar și felul în care a abordat anumite probleme. Un băiat acare vrea să fie bărbat și ascensiunea acestuia spre țelul propus.

Per total, Eleanor și Park este o carte frumoasă, despre adolescență, pe care cred că aș fi plăcut-o mult mai mult dacă aș fi citit-o în liceu. Ca adult, se mai pierde din farmecul adolescentin care o învăluie, dar rămâne o lectură dinamică și foarte apropiată de realitate.

Recenzie literară: Indecizii de Cristina Zarioiu (2016)

Într-o lume unde noi trecem pe lângă timp, și nu invers, există trei ființe: Ana, Maria și Mimi.

Ana reface un traseu pe care l-a urmat în filele unui jurnal vechi. Maria, o femeie ce vrea mereu să fie impecabilă, observă cum conversațiile virtuale pe care le duce cu mai mulți bărbați ajung toate la același numitor comun. Mimi își dorește libertatea, dar oare are nevoie de aceasta?

 Ce le leagă pe cele trei femei? Cum spune și titlul, indeciziile. Fie că este vorba despre job, relațiile cu cei din jur, rochia care trebuie purtată la un eveniment, răspunsul la un mesaj de la el... totul este învăluit în ceață, într-o nesiguranță de copil ce abia a pășit în lume. Inocența și puritatea unui suflet nu mai este dorită în această lume, iar atât Ana, cât și Maria sau Mimi par să nu înțeleagă asta; sau, mai degrabă, nu vor să o facă.

Indecizii este o carte despre curaj; curajul de a face un pas în stânga sau în dreapta, pentru a înfrunta adevărul și mai presus de toate, realitatea. O carte despre maturizare și acceptarea faptului că nu toți sunt ca tine. Un jurnal al unei ființe plăpânde, care urmează, ca un ghiocel primăvara, să iasă din cotidian și zona de confort și să-și îndrepte pașii spre o viață matură, ancorată în realitate.

Și mai știu că trebuie să înțeleg mesajele pe care toată această suferință vrea să mi le transmită... ca să nu mă mai simt atât de fragilă. Sper să și reușesc cumva...

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.

Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.

Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.

Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 

Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 

Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.

Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.

Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 

Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...

Recenzie literară: Cartea nunții de George Călinescu (1933)

Cer interminabil. Poză din arhiva personală.

Am făcut cunoștință cu opera lui Călinescu în liceu, când am citit titlul Enigma Otiliei în lista cu lecturi obligatorii. Am strâmbat din nas, dar am citit romanul și mi-a plăcut și displăcut în același timp. Mi-a plăcut stilul lui Călinescu de a contura personaje, decoruri, acțiuni. Mi-a displăcut foarte mult Otilia și nici în ruptul capului nu eram de acord cu afirmațiile făcute despre aceasta în cărțile cu caracterizări ale personajelor sau ideile bătute în cuie a profei mele provizorii din clasa a 12-a, madam L., o fință care nu știu ce a pierdut la catedră. În fine...

Nu am mai citit absolut nimic semnat de Călinescu până săptămâna trecută, când mi s-a făcut dor de o carte semnată de un autor român. Consultând lista interminabilă, am dat de Cartea nunții și am zis că ea e, lectura pe care mi-o doream. Am terminat-o în două zile și ideile îmi dansează pe degete și eu încerc să le prind și să le înșir aici.

Acțiunea începe într-un tren, unde are loc furtul nerușinat al unui sărut. Jim, proaspăt întors din străinătate, o observă imediat pe tânăra timidă din compartiment, o imagine frumoasă ce-l urmărește până în momentul în care ajunge acasă sau mai bine zis, în casa cu molii - un ultim sălaș a unor fete bătrâne, prăfuite și arțăgoase. După câteva zile, în împrejurări mistice, tânăra din tren ajunge să calce pragul casei cu molii - necunoscuta se numește Vera și a venit să recupereze un anumit caiet. Astfel, se pare că destinele celor doi tineri se intersectează din nou...

George Călinescu are un stil aparte de a scrie: calculat, dar fără a fi rece și lipsit de nuanțe. La subiect, dar fără a părea robotic. Simplu, dar conturat exact acolo unde este cazul. Anume acest aspect mi-a plăcut și în Enigma Otiliei. Un alt lucru care mie-mi place foarte mult la Călinescu este măiestria acestuia de a crea personaje, de a le îmbrăca în forme care trezesc ceva în mintea cititorului. Astfel, mi-a fost interesant să-l observ pe Jim cum își pune în acțiune planurile de mare cuceritor; Vera, o tânără timidă, frumoasă și neliniștită din cauza schimbărilor ce au loc în sufletul ei. Bobby, fratele Verei, un licean tipic epocii sale. Fetele bătrâne din casa cu molii, care m-au scos din sărite, toate odată și pe rând, pe tot parcursul romanului. 

Cartea nunții, pe lângă meritul de a fi bogată în personaje interesante, e o carte a contrastelor: iubirea pură și sfioasă merge alături de ura lipsită de sens. Viața, care abia începe, se găsește în vecinătate cu o moarte tumultoasă. Momentul oportun e paralel cu trenul demult plecat din gară. Ignoranța e mână-n mână cu revelația, iar frustrarea și răutatea se ascund undeva în casa cu molii, unde există totuși loc și pentru o rază de lumină. Călinescu creează un decor aparte, unde toate personajele formează o imagine interesantă, interacționează într-un mod ciudat și realist în același timp, iar firele narative se despart pentru a se reuni în momentul oportun.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți pline de contraste, umor și tablou de epocă a vieții românești de la începutul secolului trecut, romanul de față este alegerea corectă.

Recenzie literară: Obeliscul negru (1956) de Erich Maria Remarque

Galben. Poză din arhiva personală.

Într-o Germanie abia trecută de Primul Război Mondial, scufundată în inflație, în prim plan apare un birou de servicii funerare, la intrarea căruia se înalță un obelisc negru. Micul birou este întunecat, inflația își arată colții și aici, iar Ludwig, personajul principal, urmează să observe cum patria sa se transformă într-un haos.

Ludwig este un poet ratat, prea romantic și cinic și orgolios, îndrăgostit nebunește de frumusețea feminină și profund respectuos față de patria sa, chiar dacă aceasta îl înșală încontinuu, ca o femeie măritată de mult timp cu un bărbat trecut de floarea vârstei. Fost soldat în război, printre puținii scăpați cu viață, tânărul își câștigă existența făcând comerț cu pietre funerare, observând moartea în fiecare zi, văzând însă și un fir de viață strecurându-se printre veșmintele negre ale îndoliaților.

Pe parcursul romanului, cititorului i se oferă posibilitatea de a vedea o țară ce abia a ieșit dintr-un război, gata să intre în altul; o țară distrusă de inflație, care pe de o parte ia mii de vieți în fiecare zi, și pe de altă parte, oferă pâine din belșug speculanților; o țară în care nimic nu este sigur, unde patriotismul devine fanatism, unde iubirea se bazează pe bani, mai mult ca niciodată, și unde răniții de război sunt uitați într-o mizerie de nedescris. În toate aceste condiții, cei de seama lui Ludwig încearcă să supraviețuiască. 

Cel mai mult mi-a plăcut, și m-a întristat în același timp, relația lui Ludwig cu Isabelle, o tânără care uneori era Genevive, alteori, Jenni – Remarque a creat o iubire unde nebunia și rațiunea au jucat rolul unei limite abia perceptibile, dar cu urmări ireversibile.

Indubitabil, Remarque este unul dintre scriitorii mei preferați, pe de o parte, pentru că subiectul major în cărțile sale este războiul, iar pe de altă parte, datorită modului în care acesta reușește să plaseze un personaj într-o realitate mai mult paralelă decât inventată. Romanul de față nu m-a lăsat indiferentă, căci viața lui Ludwig și a oamenilor ce-l înconjoară nu te lasă nicio clipă să te lași distras de altceva.

Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.

Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.

În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui. Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.

Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami

 

      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?

Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.

Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.

Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 

Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.

Recenzie literară: Jucătorul (1866) de Fiodor Dostoievski

Alee în toamnă. Poză din arhiva personală.

Un alt roman dostoevskian pe care am avut plăcerea să-l citesc. Scris doar în 29 de zile, soldat și cu o căsătorie, Jucătorul are, drept sursă de inspirație, călătoria lui Dostoievski în Baden-Baden unde a pierdut o sumă frumușică de bani la jocurile de noroc.

Romanul apare în 1866, când Dostoievski se întoarce în Rusia, după ce pierde la ruletă atât banii săi, cât și banii unei amice, și pentru a întoarce datoria, se angajează să scrie la o editură pentru a recupera banii. În acest timp, cel mai mult are de suferit stenografa Anna Snitkina, muncind zi și noapte la opera lui Dostoievski. Într-un final, romanul este terminat în mai puțin de o lună și trimis la editură, iar cunoștința scriitorului și a stenografei de 29 de zile se soldează cu o căsătorie.

În centrul romanului se află un profesor de franceză, germană și rusă, aflat în sânul unei drame de familie: generalul, capul familiei, este ruinat și continuă să se ruineze doar pentru a-i atrage atenția domnișoarei Blanche De Cominges, franțuzoaică tânără și cu un trecut foarte încețoșat, fiind mereu urmată de mama ei, văduvă cu o proveniență la fel de ambiguă. Fiica generalului, Polina, reprezintă elementul frumos în această familie dezorganizată, fiind totodată și marea aspirație a personajului principal. Pe lîngă aceștia, în tablou apare un francez cam nesuferit profesorului, marchizul Des Grieux, cât și un englez, Mr. Astley, ambii find amorezați de Polina.

Ruinat, îngropat în datorii față de marchizul Des Grieux, colonelul are o singură speranță: moartea unei mătușe ce prevede o moștenire. Așteptând o telegramă din țară care să-i anunțe moartea, bătrâna apare singură, foarte bine dispusă, anunțând că nu-i va lăsa nimic lui ”papă-lapte amorezat de naiba știe cine, care și-a jefuit proprii copii”. Femeie cu picioarele pe pământ, Antonida Vasilievna se miră de prostia omenească de a juca cărți sau la ruletă pentru bani, însă în câteva clipe cade și ea în patima jocului.

Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri și tratează teme precum imaginea unei familii rusești stabilite în străinătate în acea perioadă, patima jocurilor de noroc, cât și flacăra iubirii. Polina, un personaj misterios, feminin și totodată foarte independent, este ținta privirilor atât al profesorului, cât și al marchizului Des Grieux, un om mârșav, aflat într-o înțelegere secretă cu franțuzoaica. La fel, la inima Polinei aspiră și englezul Mr. Astley, un individ rece, dar calculat și corect. În acest timp, doar personajul principal este cel ce nu știe nimic despre femeia visurilor sale, căci alergând mereu între patima pentru ea și patima pentru jocurile de noroc, pierde foarte multe evenimente, aflând doar la sfârșit lucruri demult cunoscute celorlalți.

Romanul tratează problematica adicției pentru jocurile de noroc, cât și deformarea spiritului uman în fața banului. Astfel, Polina este singura ce nu se lasă afectată de abundența banilor; Colonelul se pierde în datorii, iar singura alinare pentru el devene domnișoara Blanche, care seamănă izbitor de mult cu Becky din Bâlciul deșertăciunilor. Englezul duce o viață calculată, nefiind implicat, financiar, în drama familiei colonelului. Antonida Vasilievna, modelul bătrânei trecute prin viață și foarte realiste, capătă o slăbiciune pentru banii ușori, aproape ruinându-se. În sfârșit, profesorul, un spirit ce respins de doamna inimii sale se aruncă în valul pasiunilor pentru bani, coborând într-o mizerie desăvârșită.

Bazat pe o experiență neplăcută al autorului, romanul scoate la iveală patima banului, adicția jocului, lucru ce degradează ființa umană, transformând-o în sclava împrejurărilor și a lucrurilor.