Dacă blogul meu ar fi un ceai, ar avea aromă de iasomie

Ceaiul este un element ce-mi amintește de adolecență, când stăteam după-amiezile și citeam cărți. Și pentru că lectura să meargă mai bine, ceaiul era elementul de bază.

Preferatul meu este ceaiul negru cu bergamotă - aromat, tare, plin de mister și total nepotrivit pentru momentele în care vreau să scriu. Merge de minune la o carte, mai puțin la scris. Nu știu dacă aroma e de vină, sau tăria lui, însă atunci când deschid o pagină albă și vreau să scriu, cuvintele își găsesc drumul spre alte tărâmuri și-mi scapă esența lor. Așa că ceaiul negru nu este cel mai bun prieten când vreau să clădesc idei...

În astfel de situații mă scoate din încurcătură ceaiul jasmin - de iasomie. Îmi place aroma lui și în primul rând, senzația de licoare ușor amară; mă ajută să mă concentrez și să-mi prind cuvintele de aripi, să nu le las să zboare. La fel merge și cu sesiunea - învățatul este mai ușor cu ceaiul amărui cu aromă de jasmin. 

Când vreau să scriu ceva - îndiferent dacă e ceva personal, o recenzie literară sau un eseu, îmi încep ritualul: ceașca preferată cu flori, cadou de la sora mea, apa fierbinte de parcă e proaspăt adusă din iad, frunzele uscate și minuscule ce în apă se desfac ca un pergament. Îmi place să privesc apa din ceașcă cum își schimbă nuanța, ușor-ușor, într-un verde proaspăt. Îmi place să simt cum aroma de iasomie dulce se răspândește prin cameră, parfumând tot ce prinde. Îmi place prima înghițitură de ceai - fierbinte, amăruie, plină de inspirație. 

Așa că voi răspunde scurt provocării: blogului meu îi place ceaiul de iasomie, acesta făcând parte din ființa virtuală a spațiului meu unde-mi înșir ideile.

Pentru cei îndrăgostiți de ceaiul aranjat frumos, gata pentru infuzie, există un site unde se pot procura multe sortimente în cantități variabile - Camera din față, sau dacă sunteți din București puteți merge direct la ceainărie - sunt sigură că ar fi o experiență frumoasă, inundată de arome și de ce nu, plină de descoperiri.

Recenzie literară: The great Gatsby de F. Scott Fitzgerald

Când eram în generală, am citit Blândețea nopții. Țin minte că mi-a plăcut foarte mult, am considerat-o drept o carte profundă, cu oarecare rezonanțe în mintea mea. Nu știam de Gatsby, nici de povestea din spatele acestei cărți, nici despre viața autorului; știu doar că Blândețea nopții m-a marcat atunci, lăsând o impresie puternică.

Recent am terminat de citit The great Gatsby. Probabil, dacă nu ar fi apărut filmul, cu Leonardo DiCaprio, cu Lana del Rey pe fundal și isteria în masă, nu m-ar fi interesat prea mult cartea de față, probabil că nici nu aș fi citit-o, cel puțin în viitorul apropiat. Nu am văzut încă filmul, dar aștept să văd cât de apropiat este de contextul cărții. The great Gatsby este o carte despre moravuri, viața anilor ‘20 ai secolului trecut, perfiditatea și josnicia omului, dar mai ales, asemănarea izbitoare, la nivel de factor uman, între generația Jazz Age și generația secolului XXI.

În centrul acțiunii îl avem pe Nick Carraway, om de origine modestă, care se mută în West Egg, într-o căsuță mică, a cărei grădină se află la marginea grădinii lui Gatsby - vecinul bogat a lui Nick. Primul lucru ce-l uimește este faptul că ”mica” reședință a lui Gatsby este mereu plină de lume, șampania curge la discreție, iar muzica și dansul nu se termină niciodată.

În West Egg, Nick are o verișoară, Daisy, căsătorită cu Tom Buchanan. În casa familiei, cu drapeluțe roz, aromă de iasomie și iubire până-n mormânt, Nick o întâlnește pe Jordan Baker, o sportivă de care îl legă niște sentimente nedefinite, între camaraderie și iubire.

Într-o zi, Nick primește o invitație de la domnul Gatsby, misteriosul vecin, care-l invită la o ”mică petrecere” în curtea sa. Evident, în seara următoare, grădina lui Gatsby este plină de mașini, oameni ce nu se cunosc între ei, muzică, șampanie și nici urmă de gazdă. Într-un final, apare Jordan, Carraway se bucură de compania ei și-l cunoaște, din întâmplare, pe Gatsby, care îi va deveni prieten; acest om însă ascunde numeroase enigme...

Un roman despre dragoste, ură, moravuri ușoare, trădare și singurătate, The great Gatsby intră în colecția cărților favorite, datorită acțiunii, peisajului viu și a personajelor conturate foarte realist. Atât de realist, încât am reușit să găsesc unul pe care să-l disprețuiesc; personajul care mi-a fost antipatic în mod special este Daisy Buchanan, o ființă frumoasă, firavă, feminină, dar lipsită în totalitate de tărie de caracter, cauzând o tragedie, fără a răspunde pentru faptele sale, fără a avea remușcări; o păpușă frumoasă, dar crudă.

Am încercat să găsesc motivul de ce romanul The great Gatsby este atât de popular; aparent,  se distribuia gratuit soldaților în cel de-al doilea război mondial. Probabil că dacă nu ar fi acest mic detaliu, isteria în jurul cărții nici nu ar exista.

În concluzie, Fitzgerald a reușit să mă captiveze, pentru a doua oară, cu un roman savurat în câteva zile, retrăiri pentru personaje și atenție maximă la detalii, iar atmosfera creată m-a dus trup și suflet în anii ’20, un tărâm utopic, demult pierdut.