Recenzie literară: Crimă și pedeapsă (1866) de Fiodor Dostoievski

Aproape furtună. Poză din arhiva personală.

Tind să văd în operele lui Dostoievski o relație foarte apropiată între personaje, evenimente, detalii, ceea ce seamănă cu un imens puzzle. De exemplu, atât în Umiliți și obidiți, cât și în romanul dat se întâlnește o afirmație, parafrazată, ce îmi tot bântuie mintea: ”Într-o cameră mică nici gândurile nu au loc de desfășurare”. Iertată să-mi fie traducerea, dar atât decorul, cât și sufletul romanului se suprapun cu acest detaliu.

Într-o încăpere ce ”mai mult arăta a dulap, și nu a cameră”, într-o seară sumbră, îl găsim pe Rodion Roskolinikov, îmbrâncit de soartă într-o situație dură, și, totodată, foarte tipică perioadei respective: tânăr cu posibilități modeste, acesta este nevoit să renunțe la facultate, ducând o viață mizeră într-un oraș murdar, ascuns într-o cameră-dulap. În mintea unui suflet chinuit se trezește un plan întunecat, macabru, aducându-l într-o realitate creată doar de el, pentru el.

Roskolinikov este o fire foarte dură, personalitatea lui fiind o veșnică întrebare a celor din jur: nebun, sau...?, acest sau inducând un interes sporit din partea a mai multor personaje. Un prieten din facultate, Razumikhin, îl consideră ciudat pe colegul său, oferindu-i susținerea și prietenia sa. Avdotia sau Dunia, sora lui Roskolinikov, înțelege că nu-l poate ajuta cu nimic. Svidrigailov, om depravat, pervers și cu anumite înclinații nu prea umane, îndrăgostit de sora lui Rodion, apare în viața acestuia pe neprins de veste, aducând noi frământări, intuind ceva. În sfârșit, Sonia Marmeladova, o fire necăjită și aruncată în vârtejul necruțător al realității, încearcă să-l protejeze cu dragostea ei, uitând că nu-l poate proteja de sine însuși.

Deși crima și pedeapsa sunt temele principale în roman, pe un al doilea plan se dezvoltă tema iubirii, fiind imortalizată în ipostaze diferite: Dunia și căsătoria ei cu Lujin - sacrificiul pentru binele familiei; iubirea lui Razumihin pentru Dunia, înfățișând o relație frumoasă; pe de altă parte, iubirea lui Raskolinikov și a Soniei apare ca o a doua față a medaliei – sentimentul a doi oameni ce sunt văzuți de societate drept murdari, păgâni și pierduți. Astfel, și în acest aspect, are loc o ”crimă” – iubirea, în orice formă a ei, și ”pedeapsa” -  ce este impusă de către soartă oamenilor drept preț pentru sentiment.

Atmosfera sumbră, animată atât de personaje, cât și de gândurile atât de stranii, ”nebune” ale personajului principal transformă romanul lui Dostoievski într-o lectură delicioasă, făcând cititorul martor la evenimente, inducând acea stare de dorință arzătoare de a dezlega misterul. Roskolinikov, un caracter ciudat, răutăcios, ”diferit”, reușește să captiveze prin incapacitatea de a-i înțelege acțiunile, motivele și ideile. La fel, personajul Soniei mi s-a părut unul foarte feminin, brav, puternic și loial.

Recenzie literară: Bâlciul Deșertăciunilor (1848) de William Makepeace Thackeray

Istorie. Poză din arhiva personală.

Cine nu și-a dorit vreodată să fie în locul Ameliei? Tânără frumoasă, modestă, cu o educație aleasă, avere bunicică și un logodnic din copilărie, viața tinerei domnișoare ar stârni invidia oricui în Bâlciul Deșertăciunilor. Într-o altă ipostază  o vedem pe Becky, fiică de pictor și a unei dansatoare de la operă, tânără săracă, nenorocită și orfană. Ce a pierdut aceasta în lumea Ameliei?

Becky Sharp pleacă împreună cu prietena ei, Amelia Sedley de la școala domnișoarei Pinkerton, în incinta căreia a fost găzduită sărmana și umila orfană. Având o educație aleasă, aceasta decide să devină guvernantă pentru a-și câștiga pâinea, nu înainte să ajungă în casa Ameliei ”în vizită”. Ființă blajină și inocentă, Amelia își oferă toată dragostea bunei sale prietene, consolând-o și dăruindu-i cele mai alese lucruri. Rebecca, domnișoară nenorocită, dar veselă și atrăgătoare, prinde în mrejile ei pe domnul Jos, fratele mai mare al Ameliei, tânăr necioplit și neinițiat  în tainele Bâlciului Deșertăciunilor. Tot aici apare și George Osborne, logodnicul  Ameliei, care face ca relația Rebecăi și a lui Jos să eșueze, iar aceasta este nevoită să plece din casa prietenei.

Lăsând-o pe Amelia în grija iubirii acesteia pentru George, nefericita Becky ajunge ca guvernantă la domnul Pitt Crawley, ca în scurt timp să-l facă robul său, ademenindu-l cu dulcegării, figuri pline de inocență  și poziția ei nefavorabilă în societate. De la acesta, ajunge la bătrâna și mult iubita rudă, domnișoara Crawley, principala ei calitate fiind averea imensă. Becky Sharp ajunge în casa bătrânei, intrând astfel în lumea mondenă drept un înger nenorocit de cruzimea societății.

Există un contrast între cele două personaje feminine; pe când biata Amelia își plânge necazurile în suflet, afișând mereu un zâmbet împăciuitor, Becky își duce veacul prin saloanele mondene, strălucitoare fără niciun sfanț, mereu proaspătă, frumoasă și bătută de soartă.

Dacă mi-a plăcut cartea? Am savurat-o. Am retrăit evenimentele din viețile acelor doamne. Mi-am dorit din tot sufletul ca finalul să fie altfel, cel puțin pentru una dintre cele două. M-am amuzat pe seama prostiei, viciului, vanității, superficialității acelei epoci. De altfel, lucruri văzute și astăzi, în societatea noastră care se crede demult trecută de titlul de Bâlciul Deșertăciunilor, care  este o carte despre oameni și modele, despre virtuți și frustrări, despre vanități, sinceritate, cruzime și dantele. Un Bâlci care este mereu prezent în fiecare oraș, aducând în atenția spectatorilor cele mai fascinante și verosimile scene din viață.

Recenzie literară: The great Gatsby de F. Scott Fitzgerald

Când eram în generală, am citit Blândețea nopții. Țin minte că mi-a plăcut foarte mult, am considerat-o drept o carte profundă, cu oarecare rezonanțe în mintea mea. Nu știam de Gatsby, nici de povestea din spatele acestei cărți, nici despre viața autorului; știu doar că Blândețea nopții m-a marcat atunci, lăsând o impresie puternică.

Recent am terminat de citit The great Gatsby. Probabil, dacă nu ar fi apărut filmul, cu Leonardo DiCaprio, cu Lana del Rey pe fundal și isteria în masă, nu m-ar fi interesat prea mult cartea de față, probabil că nici nu aș fi citit-o, cel puțin în viitorul apropiat. Nu am văzut încă filmul, dar aștept să văd cât de apropiat este de contextul cărții. The great Gatsby este o carte despre moravuri, viața anilor ‘20 ai secolului trecut, perfiditatea și josnicia omului, dar mai ales, asemănarea izbitoare, la nivel de factor uman, între generația Jazz Age și generația secolului XXI.

În centrul acțiunii îl avem pe Nick Carraway, om de origine modestă, care se mută în West Egg, într-o căsuță mică, a cărei grădină se află la marginea grădinii lui Gatsby - vecinul bogat a lui Nick. Primul lucru ce-l uimește este faptul că ”mica” reședință a lui Gatsby este mereu plină de lume, șampania curge la discreție, iar muzica și dansul nu se termină niciodată.

În West Egg, Nick are o verișoară, Daisy, căsătorită cu Tom Buchanan. În casa familiei, cu drapeluțe roz, aromă de iasomie și iubire până-n mormânt, Nick o întâlnește pe Jordan Baker, o sportivă de care îl legă niște sentimente nedefinite, între camaraderie și iubire.

Într-o zi, Nick primește o invitație de la domnul Gatsby, misteriosul vecin, care-l invită la o ”mică petrecere” în curtea sa. Evident, în seara următoare, grădina lui Gatsby este plină de mașini, oameni ce nu se cunosc între ei, muzică, șampanie și nici urmă de gazdă. Într-un final, apare Jordan, Carraway se bucură de compania ei și-l cunoaște, din întâmplare, pe Gatsby, care îi va deveni prieten; acest om însă ascunde numeroase enigme...

Un roman despre dragoste, ură, moravuri ușoare, trădare și singurătate, The great Gatsby intră în colecția cărților favorite, datorită acțiunii, peisajului viu și a personajelor conturate foarte realist. Atât de realist, încât am reușit să găsesc unul pe care să-l disprețuiesc; personajul care mi-a fost antipatic în mod special este Daisy Buchanan, o ființă frumoasă, firavă, feminină, dar lipsită în totalitate de tărie de caracter, cauzând o tragedie, fără a răspunde pentru faptele sale, fără a avea remușcări; o păpușă frumoasă, dar crudă.

Am încercat să găsesc motivul de ce romanul The great Gatsby este atât de popular; aparent,  se distribuia gratuit soldaților în cel de-al doilea război mondial. Probabil că dacă nu ar fi acest mic detaliu, isteria în jurul cărții nici nu ar exista.

În concluzie, Fitzgerald a reușit să mă captiveze, pentru a doua oară, cu un roman savurat în câteva zile, retrăiri pentru personaje și atenție maximă la detalii, iar atmosfera creată m-a dus trup și suflet în anii ’20, un tărâm utopic, demult pierdut.