Recenzie literară: Copilăria de Maksim Gorki (1913)

Îmi amintesc vag de numele lui Gorki. Am în cap o amintire îndepărtată, de pe vremea când eram la grădiniță și educatoarea mea, Elena Grigorievna (cred?) ne lua de mână, pe mine și pe fratele meu și ne plimbam pe terenul de joacă, unde ceilalți copii se jucau între ei, iar noi eram fascinați de tot ceea ce ne povestea doamna. Odată ne-a povestit despre biblioteca ei, despre cum îi plăcea să citească în copilărie. Printre alți autori, necunoscuți nouă pe atunci, ne-a povestit despre Maksim Gorki, cred că era unul dintre preferații ei. Îmi amintesc foarte clar cum ne-a zis că scriitorul a avut o viață amară, de aceea și-a luat numele de Gorki, ceea ce înseamnă amar în limba rusă. A trecut foarte mult timp de când am avut această conversație cu educatoarea, iar eu abia anul acesta am reușit să pun mâna pe un roman semnat de scriitorul rus.
Cu numele adevărat de Maksim Peshkov, Maksim Gorki a fost o personalitate interesantă, atât în postura de scriitor, cât și în postura de om politic. Este considerat fondatorul realismului socialist în literatură, fiind și un înflăcărat susținător al comunismului, criticând dur regimul țarist. Fiind de cinci ori nominalizat, cu diferite romane, pentru premiul Nobel pentru literatură, Maksim Gorki a petrecut mulți ani în exil, datorită situației din țară și a viziunilor sale politice.

Copilăria este un un roman autobiografic, primul volum dintr-o trilogie, fiind urmat de În lume (1914) și Universitățile mele (1923). Amintirile scriitorului datează din momentul în care moare tatăl său și el, copil fiind, este martor la înmormântarea unui om drag. După ce rămâne orfan, ajunge să locuiască la bunicii săi, iar copilăria îi este marcată de către figura bunicului, chipul mamei, dar și anturajul și familia extinsă alături de care băiatul trebuie să crească, cumva.

Copilăria nu este un roman vesel sau idealizat. Nu este despre frumusețe, dreptate, idealuri; este un portret al societății rusești, al familiei tradiționale, unde bărbatul este șeful, unde să bați nevasta e un lucru normal, unde să pedepsești copiii biciuindu-i e o misiune sacră, unde să tratezi omul de lângă tine ca pe un gunoi e la ordinea zilei. Maksim Gorki nu și-a amintit ce e mai frumos; a construit cartea pe schelele experienței sale, a amintirilor de demult, prin prisma unui adult. Într-un interviu, scriitorul afirma că pentru el, imaginea familiei tipice rusești nu este idilică, unde toți membrii familiei stau la o masă și beau ceai; o familie tipică e plină de violență nefondată, tradiții bizare, undeva grotești, iubire împărtășită pe fugă și multă mizerie. Adept al realismului, Maksim Gorki nu a omis nicio întâmplare  importantă din povestirea sa, pentru că misiunea cărții a fost să arate societatea rusească și familia, în principal, așa cum este ea de fapt.

Am ”citit” cartea aceasta în format audio pe tren; pe geam se perindau sate, câmpii, gări minuscule, iar în urechi se auzea o voce plăcută ce citea de la persoana I. Ceea ce îmi place la cărțile audio în rusă e că sunt făcute profesionist; nu prea vei auzi o voce monotonă sau dezinteresată. La cartea aceasta, actrița care o citea (nu i-am reținut numele) o făcea pe voci, cu intonație, transmițând foarte bine atmosfera din carte. Adăugând și ideea de timp oprit în loc când ești în tren, și peisajul... a fost o lectură/piesă de teatru oarecum radiofonică de excepție.

Copilăria nu a fost o lectură plăcută; ba mai mult, m-a întristat nespus, o emoție ce m-a urmărit câteva zile. Probabil de aceea nu mă voi apuca să citesc și celelalte două cărți; de altfel, nici nu cred că e nevoie, căci romanul de față are un final cât de cât stabilit. Am observat evoluția personajelor, fiind mult mai interesată de cele de pe planul doi, căci știam că orice s-ar întâmpla, naratorul/personajul principal nu va dispărea.

Și totuși, Copilăria este o carte nespus de tristă, dură, dar adevărată, o bună parte din mentalitatea personajelor și a societății de pe atunci, în general, se poate regăsi cu ușurință și în ziua de azi în casele aparent tăcute din orice orășel sau sat...

Recenzie literară: Groapa cu fete (1899) de Aleksandr Kuprin

Case în toamnă. Poză din arhiva personală.

Rusia, începutul mărețului secol XIX. La marginea unui oraș mare se situează Groapa - strada Yamskaya, un loc pe care elita rusească îl declară a fi un tărâm al pierzaniei și trezește doar dezgust. Aceeași elită se aventurează, sub lumina palidă a lunii, pe strada plină de gropi, mizerie și bețivi, pentru a ajunge la una dintre casele de toleranță, unde sub supravegherea atentă a matroanelor tinere femei își vând trupul și sufletul.

În primul capitol cititorul pătrunde în localul Annei Markovna, fostă prostituată, dar în prezent o matroană respectabilă, cu fete curățele și clientelă cât cuprinde. Dacă un elev de liceu caută un loc unde ar putea cumpăra experiența în arta amorului, un muncitor după o zi grea, un familist convins, cu soția bolnavă acasă și trei copii de întreținut, sau un individ dubios, dar cu punga plină caută o aventură, în casa Annei Markovna găsește ceea ce caută.  Rezidentele sunt care mai de care: mai tinere, mai voluptoase, cu fața mai frumușică, cu personalitatea mai aprigă. Toate dispuse să satisfacă orice fantezie în schimbul a câtorva ruble. Și așa, la nesfârșit. Tamara, Niura, Jenya, Manya: nume care nu au nicio rezonanță, nume fictive și deseori impuse, nume anonime care se pot schimba în orice clipă. O dimineață urâtă, un ritual de înfrumusețare, satisfacerea a mai multor bărbați într-o noapte, fiecare cu sălbăticia, violența și ura sa. Reluarea acestui ritual mizerabil, în fiecare zi, până la sfârșitul vieții. Și nimănui nu-i pasă că și prostituata este un om.

Groapa cu fete este un roman greu de digerat. Este plin de umilință, mizerie umană, slăbiciune, vise spulberate, tinereți distruse, drumuri care duc spre nicăieri. În strada Yamskaya ajung femei îngenunchiate în fața vieții care deseori le-a fost impusă, femei a căror chipuri păstrează un aer tineresc, dar în spatele acestora se ascunde oboseala, dezgustul și un car de ani. 

Romanul lui Kuprin, deși cu acțiunea plasată în 1900, este mai actual ca niciodată: demonstrează că viața este ciclică și că, printre altele, nu s-a schimbat nimic de acum 100 de ani. Aceeași mizerie, aceeași decădere a omului, aceeași suferință, violență și disperare. 

Cum am menționat mai sus, Groapa cu fete nu este cea mai veselă carte; e de un realism izbitor, reprezentând omul și locul său în societate din perspectiva unor valori deseori impuse de circumstanțe. În strada Yamskaya orice urmă de umanitate dispare, rămânând doar măști vesele și triste ce joacă roluri demult împărțite într-un spectacol jucat de mii de ori.

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.

Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.

Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.

Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 

Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 

Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.

Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.

Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 

Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...