Se afișează postările cu eticheta vintila horia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vintila horia. Afișați toate postările

joi, 30 decembrie 2021

Bilanț literar: Decembrie 2021

 Salutare și la mulți ani! Să aveți un an așa cum vă doriți!

Luna decembrie a fost ceva mai săracă în lecturi, dar tot am avut câteva care mi-au plăcut în mod special.

Mi-a luat câteva zile să îmi pot aranja gândurile legate de acest roman. Este prima mea întâlnire cu Jonathan Franzen și mai mult ca sigur va fi și ultima. Motivul principal - pentru că nu scrie pe gustul meu, iar narațiunea mi-a amintit mult, ca energie și atmosferă, de Micul prieten, o carte ce stă frumos în topul celor mai detestate lecturi :))
În Puritate, cititorul urmărește o serie de personaje care pe parcursul narațiunii încep să capete legături între ele. Firul narativ o urmărește pe Pip Tyler, o tânără crescută doar de mamă - o arătare pe care de fiecare dată voiam să o ascund în cel mai întunecat colț din șifonier. Pip e o tânără care abia supraviețuiește, muncește din greu la o firmă și nu e deloc fascinată de activitatea sa, e mereu dornică să afle cine este tatăl ei, dar mama îi ascunde tot felul de informații vitale. Viața lui Pip se schimbă atunci când i se propune să plece în Bolivia să lucreze la un proiect bazat pe dezgroparea de informații, secrete de stat și tot ce înseamnă deconspirarea marilor puteri, iar participarea ei la acest proiect îi oferă o ușiță spre propriul trecut și spre originile sale.
Puritate e un roman care se axează pe mai multe povești, toate intercalându-se la un moment dat. Mi-a amintit oarecum și de Imago - o multitudine de povești separate, aruncate în același ceaun, fapt ce nu m-a încântat nespus.
Și, ca să ajung la partea care m-a enervat cel mai mult - personajul Anabel e un exemplar pentru care există un loc special în iad. Nu am mai întâlnit un personaj mai egoist, lipsit de empatie, lipsit de iubire, manipulator și meschin cum e Anabel. Poate am noroc de cărțile pe care le aleg, că nu mă întâlnesc prea des cu acest tip de personaj. Nu a fost o clipă în care să nu vreau să dispară și să sufere de-a binelea, nu să manipuleze tot ce mișcă în jurul ei prin „suferința” sa.
Puritate e un roman pe alocuri lungit degeaba, pe alocuri plictisitor, destul de fragmentat pentru gustul meu, cu personaje (în afară de Anabel) pentru care nu am simțit nimic, personaje ce, cu tot cu poveștile lor tragice, nu m-au impresionat și nu au reușit să mă transforme într-un părtaș în viața lor.


Lumea poveștilor lui Shakespeare de Angela McAllister, ilustrat de Alice Lindstrom, este un volum perfect pentru sărbătorile de iarnă - îți reamintește despre ce sunt piesele lui Shakespeare, acestea fiind prezentate într-o formă simplificată, accesibilă micului cititor. Mi-a plăcut volumul, m-a scos dintr-un reading slump urâțel.

Mâine în bătălie să te gândești la mine de Javier Marias cred că ar fi fost o carte potrivită pentru mine dacă aș fi descoperit-o acum câțiva ani. E efectiv un imens monolog cu introspecții lângă o femeie puțin cunoscută, care moare în brațele naratorului. Am simțit că mă pierd în gândurile naratorului și nu sunt deloc interesată de ce se întâmplă în mintea acestuia, așa că am abandonat lectura.


Averea preotului coreean de Florin Alexandru e un alt volum abandonat. Premisa sună foarte bine - un mister în munți, o cutie cu un mesaj secret, braconieri, interlopi și un fel de blestem ce planează deasupra tuturor, dar sinceră să fiu, m-am pierdut efectiv în nenumăratele personaje care apar pentru un capitol și după dispar definitiv și totuși sunt importante pentru a ține pasul cu narațiunea. Ca să sumarizez, narațiunea e prea plină de necunoscute și de elemente care complică inutil povestea.


Blue Lily, Lily Blue este al treilea volum din tetralogia Frăția corbilor de Maggie Stiefvater și mi-a plăcut mult. E alert, e plin de situații bizare, povestea a curs de la sine, iar personajele principale devin din ce în ce mai apropiate de misterele de care le este legată soarta.


Călătorie la centrele pământului de Vintilă Horia este un volum ce mi-a plăcut. Este o culegere de interviuri ale autorului cu o multitudine de personalități din secolul trecut, dialoguri ce dezbat subiecte precum știința, religia, spiritualitatea, credința, umanitatea, speranța, viitorul și trecutul. Am citit câte un interviu pe zi, urmărind tot felul de opinii legate de același subiect. Vintilă Horia are un fel anume de a pune întrebări și de a scoate la suprafață cele mai sincere gânduri de care e capabil interlocutorul său și, dacă sunteți în căutarea unei cărți unde să găsiți multe viziuni diferite despre lume, Călătorie la centrele pământului e volumul pe care vi-l recomand.


Am terminat tetralogia lui Maggie Stiefvater, Regele Corb fiind ultimul volum din serie. Mi-a plăcut cum a fost încheiată povestea și mi-a plăcut tare mult cum a evoluat o anumită relație amoroasă - pe care am dibuit-o abia în cel de-al treilea volum, dar despre care autoarea a oferit multe indicii încă de la bun început. Frăția corbilor e o serie foarte frumoasă și mai ales bizară, mă încântă nespus de mult originalitatea autoarei și multitudinea de concepte pe care le-a adus în poveste. 


Am citit din acest volum puțin de tot și mi-am dat seama că nu e pentru mine. Un cal intră într-un bar de David Grossman e genul de carte unde toată povestea se întâmplă într-o singură scenă și, după Mâine în bătălie să te gândești la mine, mi-am dat seama că nu îmi plac romanele ce constau dintr-un monolog sau o singură scenă ce se întinde pe câteva sute de pagini.


Povești pentru copii fericiți de Alex Rovira și Francesc Miralles e o carte cu ilustrații simpatice și povești pe alocuri moralizatoare, ce invită la introspecție. E un volum perfect pentru părinți, pentru că după fiecare povestioară, autorul invită la discuții pe care să le inițieze un părinte cu copilul său.
Mi-a plăcut și modul în care e ilustrată cartea - de foarte mult timp nu am văzut acest tip de ilustrație într-o carte pentru copii.


Acolo unde se avântă vulturii de Alistair Maclean este o lectură potrivită pentru serile monotone de iarnă. Suficient de alertă, cu personaje suficient de interesante cât să le urmărești peripețiile. Totuși, nu e o carte memorabilă pentru mine. Mă bucur că am citit-o, aveam nevoie de o lectură ușoară în această perioadă.


The Book of Tea de Okakura Kazuo mi-a plăcut mult. Cartea asta e ca o ceaşcă de ceai: introspectivă, plină de linişte şi de speranțã în viitor. O lectură informativă, atât despre cultura ceaiului şi cum a luat naştere aceasta, cât şi despre mentalitatea japoneză şi arta de a trăi.


The Sweetest Oblivion de Danielle Lori este primul volum din seria Made, relatând povestea Elenei, o fiică a mafiei, care din cauza unei greșeli este considerată o paria. Totuși, viitorul ei cumnat, Nicolas Russo, pare să fie genul de om care o pune mereu la locul ei, iar atracția dintre cei doi devine din ce în ce mai dificil de controlat. Romanul este scris într-un stil ușor, simplu, atractiv, fiind potrivit pentru momentele când vine reading slumpul.

The Maddest Obsession este cel de-al doilea volum din seria Made și se axează pe Gianna, o tânără care a fost deja de două ori căsătorită forțat în inima mafiei, și Christian, un agent FBI care joacă după propriile reguli. Mi-a plăcut tare mult acest volum, pentru că e plin de tensiune, de momente amuzante, iar protagonista este pur și simplu o bijuterie - nu ai cum să nu fii curios ce va face mai departe.


The Darkest Temptation, cel de-al treilea volum din serie, m-a dezamăgit și l-am abandonat. Principala cauză fiind protagonista - Mila, care e crescută în America, dar decide să fugă de ziua ei în Moscova, pentru a descoperi informații despre mama ei, despre care tatăl nu vorbește. Aici, îl întâlnește pe Ronan, care o salvează. Protagonista e imposibil de naivă, am avut impresia că citeam despre o fetiță de 12 ani, care nu conștientizează deloc în ce lume trăiește. Protagonistul, în cele 1/8 de carte cât am citit, pare pur și simplu înfricoșător și cam atât. Totuși, abia aștept al patrulea volum, pentru că se pare că va fi despre un personaj care mi-a captat atenția în The Sweetest Oblivion.


Leii Siciliei de Stefania Auci o aveam începută de ceva timp și, deși mi-am dorit mult de tot cartea asta, nu m-a prins. Am încercat să o citesc puțin câte puțin, dar nu am reușit să trec de primul volum. Nu e pentru mine și nu știu dacă e stilul de scriere sau efectiv modul în care începe povestea.


Familia mea și alte animale de Gerald Durrell e o altă carte din care am citit cred că aproximativ 25% și mi-am dat seama că nu e pentru mine. Vocea narativă-mi place - aparține unui băiețel de zece ani pasionat de flora și fauna de pe insula Corfu - dar familia copilului mă foarte enervează, mai ales mama. Ideea în sine e faină, dar nu m-a ținut suficient de interesată de subiect încât să vreau să continui cartea.


Am citit un volum foarte fain, care mi-a alinat dorul de literatura rusă - este vorba despre volumul semnat de Nikolai Gogol, ce conține nuvelele Taras Bulba, Mantaua, Nasul și Vii. Acum ceva timp mi-am propus să citesc integral colecția aceasta de la Adevărul și unul dintre obiectivele pentru 2022 este să citesc volumele pe care nu am apucat încă.
Din cartea aceasta, lucrarea mea preferată este Taras Bulba - destul de diferită față de umorul obișnuit scrierilor gogoliene, punându-se accent mult pe viața cazacilor de pe vremea când aceștia trăiau liber, viața lor însemnând luptă și libertate și credință. Gogol urmărește viața unui cazac călit de timp, Taras Bulba, și a celor doi copii ai săi, Andrei și Ostap, fiecare alegând un drum anume atunci când vine vorba despre lupta seculară a cazacilor pentru pământuri și pentru idealurile lor.
Nasul și Mantaua sunt două lecturi amuzante, caricaturi ai societății contemporane lui Gogol și sunt sigură că ambele povestiri conțin o multitudine de indicii sau referințe pe care cititorii de atunci le-au sesizat și acestea au reprezentat motive de discuție. În Nasul, un maior se trezește că nu mai are nas, acesta plecând în lume și trăindu-și propria viață, iar în Mantaua, un funcționar sărman rămâne fără mantaua pentru care a economisit și a jertfit multe lucruri.
Nikolai Gogol e un autor pe care îl urmărești cu cea mai mare atenție, pentru că știe să ofere o culoare deosebită decorului și să creeze niște personaje alături de care te trezești zâmbind, încruntându-te sau bucurându-te de o reușită. Autorul știe să atragă cititorul de partea sa și să stârnească interesul, limbajul folosit de Gogol fiind unul cât se poate pe gustul meu.


Tare frumos scrie Muriel Barbery. Povestea a fost una interesantă, plină de tot felul de imagini foarte pe gustul meu și o scriitură înflorată. Mi-a plăcut și abordarea autoarei în ceea ce privește elfii și esența acestora, dar și modul în care a introdus fantasticul în viața de zi cu zi. Pe final m-a cam plictisit povestea, momentul culminant s-a simțit ca o coborâre pentru mine și faptul că volumul ăsta are o continuare a fost o surpriză. Deși mi-a plăcut în mare Viața elfilor, finalul nu m-a convins suficient de mult să vreau să continui seria.


Deși oamenii și orcii sunt în război, un paladin, salvat de un orc, îi promote acestuia că-l va apăra și că nu va permite nimănui să-l alunge de pe pământurile sale. Of Blood and Honor de Chris Metzen este o minunată poveste despre onoare și despre prețul pe care trebuie să-l plătești pentru aceasta. 


Death from Above de Robert Brooks - plină de suspans, această povestioară aduce în prim plan viața lui Kil`Ruk, o creatură ce își depășește limitele și refuză să fie doar ceea ce obține la naștere. Mi-a plăcut modul în care este expusă povestea și cum e descris universul în care se întâmplă totul.

În The Dead Alive este vorba despre o posibilă omucidere, însă unele personaje sunt sigure că cel ucis trăiește și vrea, din motive necunoscute, să le distrugă viața celora care sunt, în opinia publică, ucigașii. Îmi plac povestirile lui Wilkie Collins, însă aceasta, inspirată dintr-o întâmplare reală, nu a fost suficient de înfricoșătoare pentru mine. 


The Yellow Mask de Wilkie Collins este volumul ce încheie anul meu literar. Mi-a plăcut povestea și personajele. Intriga și misterul, deși previzibile, au fost pe gustul meu - să nu uităm că povestirea a fost scrisă acum suficienți ani cât să devină una clasică.

Acestea au fost lecturile anului care pleacă. Să aveți un 2022 plin de cărți pe gustul vostru!

vineri, 1 ianuarie 2021

Recenzie literară: O femeie pentru apocalips de Vintilă Horia (1968)

Oare de bucurie vreau să țip? Oare de teamă? sau de-o plăcere stranie, ce încă m-are chip, care-și croiește drum în mine, dincolo de conștiința mea? O adiere de vânt. Parfumul cimbrului, pătrunzând până-n străfundul temerilor mele, aidoma unul balsam neștiut.

Toți suntem ispitiți și gata în fiece clipă să trădăm câte-o certitudine onestă în numele unei incerte bucurii, ce-și licărește promisiunea la limita simțurilor noastre.