Se afișează postările cu eticheta cella serghi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cella serghi. Afișați toate postările

joi, 20 iulie 2023

Recenzie literară: Această dulce povară, tinerețea de Cella Serghi (1983)

Scrisă într-un stil epistolar, Această dulce povară, tinerețea de Cella Serghi este o poveste de dragoste inspirată din realitate, autoarea introducând multe evenimente din propria biografie. Cita este o copilă din flori, nedorită de nimeni, căsătorită mai mult din datorie decât din alte considerente, cu un bărbat care nu o iubește. Ion Berezeni este un doctor renumit, publicist și persoană publică, cunoscând-o pe Cita din întâmplare. Deși ambii sunt căsătoriți, între cei doi se înfiripă imediat un sentiment mai puternic decât orice, dar universul este împotriva lor, lăsându-i să se întâlnească doar prin intermediul scrisorilor.

Dragostea care-i leagă pe cei doi este palpabilă și imposibilă, iar realitatea asta îi sfâșie pe amândoi. Scrisorile pe care și le scriu sunt pline de vervă, pasiune, dorință și dor, însă printre rânduri se întrevede că totul este sortit eșecului. Pe parcursul lecturii, ești mereu curios, împreună cu naratoarea, de ce relația Citei cu Ion s-a sfârșit, când din cuvintele pe care și le împart reiese incapacitatea celor doi de a trăi unul fără celălalt.

sâmbătă, 27 iulie 2019

#romanianreadathon de @4fără15

Salutare!
Pe la începutul lunii, Ruxandra de la @4fara15, una dintre booktuberițele mele preferate, a provocat comunitatea să... citească literatură română în cadrul #romanianreadathon :)


Am tot văzut pe conturi de Instagram sau pe Booktube maratonuri de lectură, dar de obicei, se bazează pe citirea a unui număr de cărți sau pagini într-un anumit interval de timp. Maratonuri de lectură tematice am văzut multe la booktuberii din străinătate, cum a fost cel din mai - când comunitatea din străinătate a citit cărți semnate de/cu personaje de origine asiatică. Din punctul meu de vedere, astfel de maratonuri de lectură sunt un lucru pozitiv, pentru că prin intermediul lor descoperi autori noi sau cărți pe care în alte condiții nu le-ai alege.


Să mă întorc la maratonul nostru, autohton :) Ruxandra a avut o idee bună și a propus să citim cinci cărți, fiecare făcând parte dintr-o anumită categorie. Eu am citit doar patru, din simplul motiv că nu sunt foarte motivată în perioada asta să citesc nonficțiune.


Pentru prima cerință, un clasic al literaturii române, am citit Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu. Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam - o poveste despre viața unei mahalale, o comunitate pestriță, unde în fiecare zi izbucnește un scandal sau pleacă o bârfă din casă-n casă. Zamfirescu creează niște personaje ușor de urmărit, reprezentative pentru vremea lor și pentru statutul social pe care-l au. Cu siguranță voi mai citi cărți semnate de autor.




Pentru cea de-a doua cerință, un volum de poezii, l-am descoperit pe Octavian Goga. E o carte pe care am găsit-o în biblioteca bunicii mele și a fost o adevărată plăcere să citesc poezii despre viața la țară din alte vremuri, sufletul românului plecat de acasă, societatea în vremuri tulburi la început de secol. Totul acompaniat de cele câteva ploi de vară care s-au dezlănțuit asupra casei bunicii. Recomand volumul acesta cu mare drag - este plin de melancolie, dor, patriotism și speranța unui viitor mai bun.


O carte scrisă de un autor contemporan - la această cerință l-am citit pe Lucian Dan Teodorovici cu a lui Celelalte povești de dragoste. Aveam cartea în bibliotecă de ceva timp și maratonul a fost impulsul potrivit pentru a o lectura. Nu pot să zic că mi-a plăcut foarte mult - acțiunea e cam fragmentată, sărind din prezent - unde naratorul are probleme conjugale și încearcă să le rezolve sau să treacă peste ele - în trecut, în amintirile naratorului și diferite evenimente aparent neînsemnate, dar cu un mare impact emoțional asupra naratorului, dar și a cititorului. Aceste întoarceri în trecut mi-au plăcut cel mai mult, datorită personajelor multiple, cu o lume interioară bogată și foarte variată. Partea cu prezentul mi s-a părut seacă și nu am putut să empatizez cu protagonistul.



Pentru provocarea o carte scrisă de o femeie, am început cu Cartea Mironei de Cella Serghi - a cărei Pânză de păianjen mi-a plăcut foarte mult. Cartea Mironei a început în forță, cu atmosfera pe care doar Cella Serghi știe să o creeze, amintirile unor vremuri pe care eu nu le-am trăit și personaje de care te atașezi cu ușurință. Pe parcurs însă, acțiunea a început să stagneze, povestea a început să mă plictisească, semănând mai mult cu o serie de povestiri scurte. Am abandonat lectura, pentru moment.


Apoi, am decis să citesc o altă carte, Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu. Am citit Concert de muzică de Bach și nu mi-a plăcut deloc, de aceea eram puțin sceptică atunci când am început lectura acestui volum. Care, apropo, mi-a plăcut și mai puțin decât celălalt. Nu reușesc să mă regăsesc în stilul scriitoarei, nu mi-au plăcut personajele, acțiunea parcă-parcă avea o direcție în care se deplasa, dar tot interveneau replici sau gânduri ale personajelor care încetineau totul. Hortensia Papadat-Bengescu nu mă inspiră și nu mă impresionează, scriitura ei îmi este străină iar personajele - lipsite de orice culoare; nu m-am atașat de niciunul. 
Și, cum spuneam mai sus, nu am citit o a cincea carte - un volum de nonficțiune, deși aveam de gând să o fac. Cu toate acestea, cred că pentru mine, maratonul acesta de lectură, #romanianreadathon, a fost un succes - am citit cărți pe care le-aș fi amânat mult și bine. Am descoperit un poet minunat, am citit o carte pe care o aveam în bibliotecă de ceva timp, l-am citit pe Zamfirescu, am redescoperit stilul Cellei Serghi și m-am convins, din nou, că Hortensia Papadat-Bengescu nu este o autoare pe gustul meu.

Deși maratonul se desfășoară pe tot parcursul lunii iulie, eu l-am încheiat mai devreme. Dacă vreți să urmăriți cum se desfășoară acesta în continuare, urmăriți hashtagul #romanianreadathon pe rețelele de socializare și -  de ce nu? - contribuiți și voi :) Nu are nimic dacă reușiți să citiți doar un volum, important este să ne uităm un pic și „în curtea noastră” și să-i citim pe ai noștri.
Mulțumiri Ruxandrei pentru idee și dacă participați în maraton/ați participat, ce titluri ați ales? Care v-au impresionat? Care v-au dezamăgit?

duminică, 24 septembrie 2017

Lecturile preferate din 2016

Această postare vine târziu, știu, dar mi-a luat ceva timp să-mi aleg lecturile preferate din 2016 - chiar dacă suntem aproape de finele anului și articolul (sau filmulețul) cu preferatele lui 2017 este pe drum. În anul ce a trecut am citit destule cărți, dar nu mă pot lăuda cu faptul că le-am citit cu mult drag pe toate. Lăsând la o parte dezamăgirile, în articolul de azi vreau să vă vorbesc despre ce cărți am descoperit și pe care le-am îndrăgit:

 Ao Haru Ride de Sakisaka Io/ Orange de Takano Ichigo

Manga citesc ocazional, de obicei lucrări cu puține volume și preferabil terminate. În anul ce a trecut am savurat două lucrări total diferite, dar care mi-au rămas în minte.
Ao Haru Ride este o manga despre adolescență, drame sentimentale de liceeni, iubiri nedestăinuite. Povestea este una destul de banală - Yoshioka Futaba intră la liceu și vrea să-și schimbe radical viața. Are o singură părere de rău: băiatul pe care-l plăcea în școala generală, Tanaka Kou dispare fără ca ea să-i spună ce simte. Mare îi este surpriza când îl întâlnește pe Kou pe holul liceului, dar acesta nu mai este băiatul pe care-l cunoștea: este tăcut, ursuz, nu foarte prietenos și în plus, poartă alt nume. Ca în orice manga, de aici eroina încearcă să-l redescopere pe alesul inimii, intervin alte fete, drame, mistere și finalul fericit. Povestea în sine nu este cine știe ce, dar mi-a lăcut mult modul în care este desenată manga. 
Orange, pe de altă parte, a fost una din acele povești depresive, care mi-a adus aminte de o altă manga citită prin liceu (deși poveștile seamănă-nu seamănă). Într-o zi, Takamiya Naho, o adolescentă ca oricare alta, primește o scrisoare de la... Takamiya Naho, o tânără cu 10 ani mai în vârstă. În scrisoare sunt descrise cu exactitate evenimentele din acea zi, dar și faptul că Naho din viitor regretă multe lucruri și în special îi pare rău de faptul că nu a putut salva de la sinucidere un băiat, Naruse Kakeru, care urma să se transfere în clasa lui Naho în ziua în care a primit scrisoarea. Femeia din viitor o roagă pe adolescentă să fie mai atentă cu Naruse și să nu desconsidere conținutul scrisorii.
Evident, Naho din prezent consideră că acea scrisoare e o glumă și nu ia în serios ce e scris în ea. Dar evenimentele din ziua aceea se petrec exact ca în scrisoare, iar în următoarele zile în chip misterios apar alte scrisori, cu un mesaj asemănător. Într-un sfârșit Naho realizează că acele scrisori nu sunt o glumă și descoperă că nu este singura care le primește. Colegii de școală și prietenii ei - Hiroto, Takako, Saku și Azusa destăinuie, rând pe rând, că și ei primesc scrisori din viitor, toate cerând aceleași lucruri aodlescenților: să nu aibă regrete și să fie foarte atenți cu Kakeru. Cei cinci, în frunte cu Naho, decid să se împrietenească cu noul venit și să evite anumite evenimente ce duc la nefericirea autorilor scrisorilor din viitor.
Orange este, cu siguranță, o lectură depresivă, dar frumoasă în același timp; cred că titlul nu este pus la nimereală, căci povestea este unde dulce, precum portocalele, unde amară, precum coaja acestor citrice. Cu un final deschis, manga de față te face să te gândești la cât de important e să iei decizii pe care nu le vei regreta.

Flori pentru Algernon de Daniel Keyes

Despre această carte am vorbit detaliat în acest filmuleț, vă invit să-l vizionați:

Poveștile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang


Din când în când, simt nevoia să citesc povești. Dacă sunt și puțin macabre, și mai bine. Fairy books, sau cărțile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang au fost citite pe parcursul a doi ani și m-au ajutat mult în sesiuni - așa, ca să-mi mai eliberez memoria. Fiecare volum este compus din povești adunate de prin toată lumea, cu happy end-uri sau nu, misterioase, vesele, simple sau complexe, pentru toate gusturile. Am văzut de curând câteva volume prin librării, fapt ce m-a bucurat - sunt cărți frumoase și e bine că, în sfârșit, au apărut și pe la noi. Am scris mai detaliat despre această serie în acest articol.

Bruta de Guy de Cars

Romanul de față mi-a inspirat un fel de Parfumul de Patrick Suskind, dar nu la fel de macabru. Are loc o crimă și Victor Deliot, un avocat ce aproape și-a încheiat cariera, este desemnat acuzatului Jaques Vauthier. Nimic ieșit din comun, doar că domnul Vauthier, sau bruta, este un triplu infim: este orb, surd și mut din naștere. Cum a reușit să omoare un om, de ce a făcut-o și cum, cu tripla lui infirmitate, urmează să discute cu avocatul. Cert este că domnul Deliot trebuie să o scoată cumva la capăt.
Mi-a plăcut acest roman (oarecum polițist) datorită unui fir narativ construit inteligent, cu personaje conturate (în special ”bruta”), dar și personalitatea avocatului, decis să descopere adevărul, toate ingredientele formând o mâncare (de carte) pe care am înfulecat-o repede și am digerat-o câteva zile. Mi-a plăcut mult modul în care a fost construit Vauthier, mi se pare dificil să conferi o formă unui personaj care nu vede, nu vorbește și nu aude. Cartea m-a ținut cu sufletul la gură și o recomand cu drag.

Pânza de păianjen de Cella Serghi

Dacă vă este dor de mare și sunteți melancolici după vremurile de demult, cartea de față este leacul. Adolescența, tinerețea, iubirea, dezamăgirea, copilăria și viața de adult se îmbină armonios în filele acestei cărți, totul desfășurându-se într-un trecut recent, pe malul mării. Am scris o recenzie mai detaliată despre această lectură.

1Q84 de Haruki Murakami

Aomame urcă pe o scară de incendiu pentru a ajunge cât mai repede la hotelul unde urmează să omoare un om. Tengo este rugat să corecteze un roman ciudat, scris de o adolescentă nu mai puțin ciudată. Ce legătură au cei doi oameni și care este misterul ce le unește soarta?
Deși se numără printre ultimele lecturi ale anului, 1Q84 e o favorită. Murakami știe cum să mă facă dependentă de rândurile pe care le scrie, dar cartea aceasta m-a impresionat mult și de fiecare dată când mă gândesc la acțiune îmi trece un fior pe spate. Am scris o recenzie separată pentru acest roman.

Cerul nu iartă pe nimeni de Erich Maria Remarque

Într-un sanatoriu din Alpi pilotul de curse Clerfayt face cunoștință cu Lillian, femeie frumoasă dar bolnavă. Incapabilă de a-și accepta situația, dar dornică de viață, după un război recent, Lillian decide să plece cu Clerfayt.
Remarque este unul din autorii mei preferați și îmi este greu să nu mă îndrăgostesc de cărțile lui. Cerul nu iartă pe nimeni a fost din start o carte ce nu promitea fericire, dar a fost plină de clipe fericite. O părere detaliată găsiți aici.

Capul profesorului Dowell de Aleksandr Beleaev

Profesorul Dowell s-a stins din viață în perioada în care lucra la un proiect ce viza jocul cu moartea. Asociatul acestuia, doctorul Kern, o angajează pe Marie Laurent ca laborantă, însă odată ajunsă în laborator, femeia descoperă că pe masă, sub un clopot de sticlă, se află capul profesorului Dowell, viu și lucid.  Mi-a plăcut această carte pentru felul în care naratorul combină elementele macabre și vesele, dar și interacțiunea personajelor între ele și în special, cu profesorul.... erm, capul acestuia. Recenzia detaliată o găsiți aici.

Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod de Nikolai Gogol

Cunoscut de publicul larg datorită romanului-poem Suflete Moarte, Nikolai Gogol a scris și proză scurtă, dar în același stil zeflemitor, ce aduce zâmbetul pe buzele cititorului. Povestire în ramă, Serile în cătunul... sunt, de fapt, povești relatate de către diaconul Foma Grigorievici. Povești fantastice, dar nu prea, povești ce s-au întâmplat cu oameni pe care acesta-i cunoaște, dar nu prea. Povești ce au schimbat felul de a gândi a concetățenilor, dar nu prea. A fost o plăcere să citesc acest volum; plin de umor, situații penibile, spirite, duhuri și îngeri. Am scris pe blog despre.

 Hendrik de Mol și Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld

Cărțile pentru copii nu fac parte, de obicei, din lista mea de lecturi, dar titlul acesta m-a atras și am procurat cartea. Ce-i drept, a stat necitită vreo jumătate de an, poate mai mult, după care am decis să o iau cu mine la mare, să am ocupație în timp ce-mi prăjeam umerii la soare.
Hendrik este un băiat de 8 ani care suferă de agorafobie. Pentru a-i face viața din casă mai frumoasă, bunicul Martinus i-a dăruit un ursuleț verde de pluș ca să-i țină de urât. În urma unor evenimente, un vrăjitor îl transformă pe Hendrik într-o cârtiță și-l răpește pe bunicul. Colac peste pupăză, Bernard, ursulețul, este, de fapt, un erou internațional și a fost trimis pe Pământ pentru a avea grijă de ceva important... astfel, cei doi pornesc într-o călătorie pentru a-l găsi pe bunicul Martinus și a salva universul. Această carte a fost o lectură ușoară, plăcută și mai mult ca sigur o voi citit cândva copiilor mei. Abia aștept să citesc volumul II... până atunci, vă invit să citiți recenzia completă pe blog.

Cartea nunții de George Călinescu

Jim fură un sărut în tren. Sigur că nu va mai întâlni tânăra timidă, se trezește cu Vera în pragul casei cu molii. Romanul a fost citit în urma unei lupte interioare între a-i mai da o șansă lui Călinescu sau nu. Citisem Enigma Otiliei și deși mi-a plăcut stilul în care a fost scrisă, nu mi-a plăcut povestea și personajul principal. Așa că romanul de față l-am luat nehotărâtă, l-am citit și până la urmă, am decis că îmi place Călinescu. 

Aripi frânte de Kahlil Gibran

Pe Gibran l-am descoperit în liceu și cartea de față, odată ajunsă la mine, s-a trezit direct pe noptieră. Povestea, aparent, este una banală: Selma Karamy este o tânără frumoasă, plină de spirit, inteligentă și bogată. Soarta îi este decisă de către episcop, o figură puternică,  care o logodește cu nepotului său.
 Deși personajul principal, naratorul, știe acest lucru, se îndrăgostește de femeia altuia, sentiment reciproc. Ceea ce este diferit în cartea lui Kahlil Gibran este forma în care acesta prezintă trăirile personajelor. Mi-a plăcut ideea de dialog prin scrisori, prin intermediu cărora cititorul poate descoperi chipurile adevărate ale protagoniștilor.

Groapa cu fete de Aleksandr Kuprin

Cunoscută și ca Yama, cartea de față aduce în prim plan viața dintr-un bordel și elementele acesteia: prostituatele, ajunse aici din disperare, prin înșelăciune sau de bună voie; patroana și ”mușchii” acesteia; clienții, care mai de care, elevi de liceu, funcționari publici, criminali sau soți-model.
Romanul lui Kuprin, deși pare frivol la primele capitole, devine o lectură depresivă pe parcurs, ca la sfârșit să împingă cititorul să vadă situația fetelor și rolul prostituției în societate în sine într-o altă lumină. 

Acestea au fost lecturile preferate din 2016, fără a fi aranjate într-o ordine anume. Dacă ar fi să aleg cartea anului, aceasta ar fi 1Q84, dar având în vedere că am citit atâtea delicii literare, nu le pot ignora și trimite în obscuritate.
Voi ce ați citit în 2016? Se regăsește vreun titlu în lista mea? Să aveți parte numai de cărți frumoase și lecturi ce creează dependență :)

vineri, 29 aprilie 2016

Recenzie literară: Pânza de păianjen de Cella Serghi


Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că  ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă. Uneori, pasajele din carte mă speriau, îmi induceau o spaimă greu de explicat. De parcă m-aș fi trezit din nou în adolescență când un sentiment mă impresiona până la oase.
Pânza de păianjen este o carte depresivă. În prim plan o întâlnim pe Diana Slavu, protagonista, viața căreia ne este arătată din fragedă copilărie până la vârsta de 2* de ani. De fapt, o întâlnim pe Diana în carne și oase o fracțiune de secundă, ca mai apoi să o descoperim prin intermediul scrisorilor și jurnalelor, pe care le înmânează cele mai bune prietene, Ilinca. 
La început, romanul mi s-a părut drăguț: misterioasa Diana, admirată de mulți, tânără recent căsătorită, dar deja în mijlocul unui scandal. Se aud diferite zvonuri, nume de bărbați, întâmplări care nu au avut loc... iar Ilinca, împreună cu cititorul, parcurg jurnalele Dianei ca să afle adevărul.
Romanul este fresca unei societăți zbuciumate. Primul război mondial, sărăcia, copilăria plină de lipsuri, adolescența dramatică, tinerețea umbrită de nefericire, căutarea continuă a propriei persoane... toate acestea ascunse în jurnalele Dianei. Totuși, principala dramă rămâne iubirea, sau mai exact, efemeritatea acesteia ce duce la disperare.
Cum am menționat mai sus, Pânza de păianjen este un roman depresiv. Cel puțin, pe mine m-a întristat mult și mi-a afectat buna-dispoziție de fiecare dacă când deschideam cartea. Diana este un personaj foarte interesant, o femeie cu trei fețe: una pentru străini, una pentru bărbatul iubit, una pentru cititor, cea din urmă fiind adevărata Diana - sau așa ne lasă autoarea să credem. 
Cartea de față mi-a fost recomandată de cineva: mi s-a spus că o să-mi placă. Și mi-a plăcut, mult de tot, datorită melancoliei după copilărie și după Constanța din anii 1900, locul în care a rămas sufletul Dianei. Mi-a plăcut și datorită multitudinii de sentimente și transformări ale personajului principal, dar și datorită evoluției Dianei pe parcursul romanului. Dar în același timp, romanul m-a întristat foarte mult, iar finalul nu a lăsat nicio urmă de  consolare: viața Dianei, dincolo de filele jurnalelor, va rămâne mereu aceeași...

(c) Imagine - Constanța ianuarie 2016. Poză din arhiva personală.