Se afișează postările cu eticheta citeste romaneste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta citeste romaneste. Afișați toate postările

marți, 30 aprilie 2024

Recenzie literară: Busola de pe Nova Scotia (Clepsidra Cormoranului, #2) de Agape F.H. (2023)

După evenimentele ce au zguduit echipajul Cormoranului Albinos în Busola către Nova Scotia, Agape F.H. intră direct în pâine încă din primele pagini din Busola de pe Nova Scotia. Un marinar pierdut, mai multe inimi zdrobite, mirosul sângelui și al răzbunării plutind în aer, o duzină de suflete dispuse să distrugă și să se autodistrugă - sunt doar câteva din elementele ce decorează acțiunea în acest volum.


Povestea este plină de acțiune și totodată de reflectări - descoperim trecutul mai multor personaje importante, aflăm niște detalii cruciale despre ce s-a întâmplat în viața fiecăruia dintre membrii echipajului Cormoranului Albinos, vizualizăm cum arată un bal organizat de un guvernator important din Lumea Nouă și suntem martorii unui adevărat măcel - fizic, emoțional și spiritual.
Am început Busola de pe Nova Scotia mai repede decât o fac de obicei când vine vorba despre serii - asta pentru că primul volum se termină cu un eveniment important și voiam să știu cu siguranță dacă supozițiile mele se adeveresc sau nu. În afară de răspunsul la întrebarea pe care o aveam, m-am trezit cu o veritabilă ploaie de probleme existențiale ce macină cormoranii, modul în care aceștia le rezolvă (sau nu) și încotro îi poartă soarta.


Am reîntâlnit niște personaje care, dacă în primul volum erau pline de vitalitate și vise, aici sunt sfârșite și însingurate, speriate și pesimiste. Un anumit personaj de pe Cormoran ajunge să își piardă cumpătul pentru totdeauna, scoțând la iveală nebunia care a trăit în el de când lumea și pământul. Alt personaj, deși ar fi avut ocazia să iasă din groapa de nimicnicie, preferă să se afunde și mai mult în trecut și regrete, refuzând să iasă la suprafață, să realizeze ceva. Câteva personaje ajung exact acolo unde și-au propus - o rază de speranță în toată marea de dezamăgire și vise spulberate în care este aruncată corabia Cormoranul Albinos. Și mai sunt și acele personaje care se lasă purtate de val, dăruindu-se complet sorții - personaje care, în retrospectivă, au ieșit cel mai bine din toată tărășenia.
Autoarea alternează scenele pline de evenimente și acțiune cu file de jurnal sau rememorări ai trecutului, amintiri relevante ale personajelor sau povești menite să întregească imaginea protagoniștilor, aducând cititorul foarte aproape de adevărul ce se ascunde în sufletul acestora.
Busola de pe Nova Scotia este o ficțiune nautică foarte bine ancorată în factori istorici, realistă până în măduva oaselor, minunată prin cruzimea pe care o arată autoarea - complet justificat - față de personajele sale.

duminică, 7 aprilie 2024

Recenzie literară: Busola către Nova Scotia (Clepsidra Cormoranului, #1) de Agape F.H. (2023)

Nu este ușor să te afli la bordul unei nave-fantomă, mai ales dacă cel care poartă pălăria căpitanului este un dement. Cormoranul Albinos, o navă despre care foarte puțini știu că există, brăzdează mările sub semnul incertitudinii, pentru că soarta mateloților este o jucărie în mâinile lui Hugo, un albinos cu un trecut tumultos, un prezent incert și un viitor deloc promițător.  Fiind în căutarea unor recruți noi, Hugo ajunge să-i ia la bordul corabiei pe Mazu și pe Fan, doi frați dintr-o bucată, iar apariția acestora pe Cormoran declanșează o serie de evenimente pe care nu le-ar fi putut prevedea nimeni...

Busola către Nova Scotia de Agape F.H. este primul volum din duologia Clepsidra Cormoranului și urmărește soarta unui grup atipic de marinari. Mi-a plăcut enorm faptul că am avut de-a face cu o gașcă pestriță, deși mi-a fost greu primele câteva capitole să mă lămuresc cine cine-i. Printre personajele mele preferate se numără Seraphim - singurul care-l poate stăpâni pe Hugo și care-l poate înțelege pe dementul căpitan, dar feblețea mea a rămas William - de o veselie ieșită din comun și o bunătate foarte prost mascată. Alte personaje memorabile pentru mine au fost Mayn - cu un trecut sigilat mai bine decât cutia Pandorei, Shaun, un vulpoi șiret și care-și urmărește doar propriile interese, Yanosh - un romantic incurabil, mereu pregătit să aplaneze orice conflict. Evident, mi-a plăcut enorm și de Hugo - un om cu mintea tulbure, pe care autoarea o explorează fascinant de bine și induce cititorul în lumea în care căpitanul e gata să râdă într-o clipă și în cealaltă să scufunde corabia.

Volumul semnat de Agape F.H. este perfect pentru cititorii pasionați de epoca de aur a pirateriei, pentru iubitorii unor povești pline de acțiune, unde orice greșeală te poate costa viața, și pentru cititorii ce se află în căutarea unei narațiuni dinamice, complexe, unde în inima furtunei se află o navă condusă de o minte tulbure. Interacțiunile dintre personaje sunt absolut minunate și am fost mereu curioasă de modul în care se creează legăturile de pe Cormoran, se destramă prieteniile și se scrie istoria pentru o generație întreagă de cavaleri ai mării.

sâmbătă, 2 aprilie 2022

Bilanț literar: Martie 2022

Salutare și o primăvară frumoasă, liniștită și minunată vă doresc!

În prima lună a primăverii mi-am propus să citesc exclusiv autori români contemporani, așa că am pus pe pauză tot ce aveam început și am purces la treabă.

Ecoul iubirii de Eliana Popa a fost prima carte abandonată pe luna martie. Stilul autoarei de a scrie este unul melancolic și romantic și cred că mi-ar fi plăcut foarte mult să citesc cartea asta în liceu. Însă nu am reușit să rezonez nici cu Ioana, pe care nu am deslușit-o după 50+ pagini, nici cu Alex, care e un personaj definit de faptul că e periculos și că se îndrăgostește iremediabil de o puștoaică. Nu am înțeles care sunt vârstele lor atunci când sunt prezentați în narațiune, ea dă simulări pentru Bac, dar nu știu dacă e în clasa a 10-a, a 11-a sau a 12-a, iar el are permis de conducere și nu pare, la prima vedere, să aibă doar 18 ani și diferența asta de vârstă + felul în care se întâlnesc nu sunt punctele narative care-mi plac personal în cărți sau filme. Relația celor doi începe undeva în afara cărții și asta mi-a tăiat din avânt, pentru că pe o pagină sunt doi străini și pe pagina următoare sunt deja extraordinar de interesați unul de celălalt. Nu a fost credibil pentru mine. 

Toate păcatele noastre de Mihail Victus este un roman ce te ține în priză. Deși nu există foarte multă acțiune, introspecția este principalul atribut ce împinge povestea, iar felul în care autorul reușește să portretizeze personajele sale, de altfel, complexe, este unul interesant și fascinant deopotrivă.

Traumele prin care trec Irina și Horia, crescând, definesc esența lor și principiile lor de viață, fiecare dintre cei doi frați analizând diferit trecutul și stabilind limite privind relațiile lor cu alți oameni. Mi-a plăcut mult povestea relatată de Irina, dar și seria de întrebări ce apar pe parcurs, întrebări ce o macină și care o fac să chibzuiască, pe alocuri, dacă încrederea ei în Horia este una bazată pe rațiune sau doar pe atașamentul ei de soră.


Ab Aeterno de Adrian Păsărin este o carte pe care am văzut-o ca pe o repovestire a mitului Adam și Eva, cu Șarpele, de data acasta sub chip uman, intrând în viața lor. Aici însă se termină asemănarea cu povestea biblică. Tare bizară a fost cartea asta, cu o poveste ce pare să urmărească mai multe teme, fără a se axa pe una singură, ceea ce i-a oferit un aer uşor împrăştiat. Mi-au plăcut imaginile vizuale - natura, transformarea, viziunea personajelor. Ilustrațiile din cadrul volumului sunt reprezentative şi plăcute.
Stilul de scriere a fost cam greoi pentru mine, iar o parte din poveste mi s-a părut opțională. Cu toate acestea, Ab Aeterno pare a fi genul de carte potrivită cititorilor cărora le plac textele unde accentul se pune pe descriere şi introspecție, nu pe acțiune. 


Petale scrise. Povestiri cu final neașteptat este un volum ce însumează povesitri de la autorii editurii Petale scrise, iar printre aceștia mă număr și eu :) O antologie este mereu o idee bună atunci când vrei să vezi dacă îți place stilul unui autor pe care vrei sã citeşti, dar şi o cale de a descoperi voci noi pentru tine. Povestiri cu final neaşteptat conține povestiri din toate genurile, de la romance la thriller, ficțiune contemporană la fantasy, ai de unde alege. Unele mi-au plăcut, altele mai puțin, cert este că m-am distrat lecturând această carte.

Mi-a plăcut mult stilul romanului și limbajul folosit, autentic și liric, prezentând evenimentele așa cum sunt văzute de o femeie din popor, care nu are o educație în adevăratul sens al cuvântului, însă are parte de o intuiție foarte bună și o cunoaștere nativă a lumii și a regulilor acesteia. Felul simplu al Vitoriei de a fi, de a acționa fără ocolișuri și de a căuta, până în pânzele albe, adevărul, iar mai apoi asigurarea că pedeapsa celor vinovați se va înfăptui, sunt acele elemente care o fac pe Vitoria Lipan un personaj pe care-l admir foarte mult.

În romanul lui Sadoveanu, tradiția este literă de lege, iar personajele se ghidează după reguli străvechi și resping tot ce înseamnă modern - Vitoria Lipan își scuipă în sân când aude despre căi ferate și trenuri, iar atunci când e nevoită să vorbească la telefon, simte că face un mare păcat. În schimb fiul ei, Gheorghiță, deși respectă datinile din familie și nu iese din vorba părinților, este deschis spre schimbare, accentuând prezența, deși nu foarte pregnantă în roman, a temei de conflict dintre generații.

 La vârsta de 105 ani, domnul Ștefan se stinge din viață, lăsând în urmă două fiice, Romina și Sanda. Două firi total opuse, cele două trebuie să își pună în ordine lucrurile și mai ales, gândurile, apropiindu-se și ele de finalul călătoriei. Nimeni nu s-a așteptat ca tatăl lor să trăiască atât, iar o viață îndelungată, plină de povești, le pune pe cele două surori în ipostaza de a-și revedea propriile vieți și realizări de-a lungul timpului.

Orfanele de Alex Constantin Manea este un roman care cuprinde o bună parte din istoria României din secolul trecut, din atmosfera Bucureștiului de după cel de-al doilea război mondial, prezentând și o rețea complicată de relații din cadrul unei familii extinse.

Cartea aventurilor minunate, un volum tare simpatic publicat la Humanitas Junior, a ajuns la mine la începutul lunii. Este format dintr-o serie de povestiri scrise și ilustrate de copii de gimnaziu din România (povestirile au fost selectate în cadrul unui concurs). Un proiect tare simpatic și o serie de povești surprinzător de complexe pentru dimensiunea lor. O parte dintre ele m-au întristat, o parte m-au făcut încrezătoare în viitor, cu certitudine o carte ce poate fi citită la orice vârstă.

Diavolul vânează inima ta de Daniel Bănulescu a fost o lectură care m-a distrat copios. În 1988, Diavolul se întoarce în București, unde are niște treburi de rezolvat și are nevoie de un ajutor, iar pe acesta îl găsește în chipul taximetristului Genel, care știe să învărtă totul în jur și să se descurce mai ceva ca un spion de clasa întâi. Volumul semnat de Daniel Bănulescu este o comedie continuă, cu personaje parcă scoase dintr-o altă lume, care visează, speră și fac tot felul de lucruri doar-doar să le iasă ceva. Ce nu știu aceste personaje este faptul că Diavolul este pe urmele lor și le observă fiecare mișcare, iar Genel cel descurcăreț se asigură că al său client este mulțumit și obține ceea ce vrea. Diavolul vânează inima ta este o piesă de teatru abstract, iluzoriu și absurd totodată și am petrecut o seară plăcută citind despre evenimentele ce se perindează fără niciun fel de oprire.

Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie  de Mihai Mănescu este o carte ce introduce cititorul în lumea unui copil care știe ce este pierderea și încearcă să trăiască viața așa cum mereu și-a dorit să o facă, însă frica îi stă în cale. 

Mi-a plăcut tare mult de Mara, de felul în care gândește, de modul în care vede lumea, acel munte de curaj de care dă dovadă în fața inevitabilului. Mihai Mănescu creează un personaj pe care vrei să-l ții în brațe și să-i spui că totul va fi bine.

Cai verzi pe pereți: Antologie a 50 de ani de caricatură de Ion Lucian Ciucu a fost o lectură neobișnuită pentru mine - antologiile de caricatură nu mai sunt „la modă” în literatura de zi de zi, așa că am privit volumul mai mult ca pe un album din trecut, unde sunt importalizate tot felul de personalități din diferite domenii - muzică, pictură, teatru, sport. Mi-au plăcut mult și comentariile adiacente fiecărei caricaturi - informative și amuzante, surprinzând esența unei personalități sau a epocii în care aceasta a strălucit. Este evident că s-a depus o muncă substanțială pentru a crea această antologie și vă foarte recomand să o căutați în librării, e deosebită.

Acestea au fost lecturile lunii martie. Cum a fost luna voastră în materie de literatură?

joi, 10 martie 2022

Recenzie literară: Toate păcatele noastre de Mihail Victus (2021)

Toate păcatele noastre este un roman despre legăturile de familie, influența unei educații stricte, bazate pe religie, autocunoașterea și afirmarea sinelui. Acțiunea este observată strict din perspectiva Irinei, care se adeverește un narator bun, care nu ascunde nimic din trecutul ei și a lui Horia. 

Traumele prin care trec Irina și Horia, crescând, definesc esența lor și principiile lor de viață, fiecare dintre cei doi frați analizând diferit trecutul și stabilind limite privind relațiile lor cu alți oameni. Mi-a plăcut mult povestea relatată de Irina, dar și seria de întrebări ce apar pe parcurs, întrebări ce o macină și care o fac să chibzuiască, pe alocuri, dacă încrederea ei în Horia este una bazată pe rațiune sau doar pe atașamentul ei de soră.

luni, 1 noiembrie 2021

Bilanț literar: Octombrie 2021

Salutare, cititorule!

Octombrie și-a luat tălpășița la fel de repede precum a venit - cu griurile sale interminabile, ploile reci, dar și pofta mea de lectură, pe care am satisfăcut-o cu ce am în casă, pardon, în biblioteca mea. 

Cartea pe care am terminat-o la începutul lunii a fost Imago de Liudmila Ulițkaia. Imago este o frescă a societății rusești din perioada 1960-1990, povestea începând în clipa în care trei băieți, colegi de clasă, devin prieteni dintr-un motiv lipsit de însemnătate, iar prietenia lor durează ani și ani, supraviețuind timpurilor. Firul narativ, inițial, se axează pe adolescența și maturizarea acestor băieți, dând impresia că se va axa și pe maturizarea lor și pe viața de adult.

Dar, în schimb, după ce autoarea trece de perioada examenelor de bacalaureat, firul narativ se despică în o multitudine de alte fire, care urmăresc alte nșpe povești. Acest lucru nu m-ar deranja în mod normal, însă în cartea aceasta rețeta în sine e executată într-un mod ce nu mă încântă, personal. De exemplu, acțiunea urmărește un personaj, mama acestuia moare, povestea continuă, iar peste alte cinci capitole (fiecare fiind dedicat unui alt personaj), suntem întorși în timp, când mama personajului nostru e încă la școală, narațiunea urmărind toată viața ei până în clipa în care moare, iar eu, cititorul, știu deja în ce condiții moare și nu pot empatiza cu acest personaj.

Liudmila Ulițkaia descrie foarte frumos vremurile tulburi din acea perioadă, lupta omului pentru libertatea cugetului, tot felul de scheme și combinații pe care le puneau la cale nu doar cei care nu voiau să facă parte din „turmă”, ci și „păstorii” acestor turme. Dar, așa cum fiecare capitol începea cu povestea unui personaj și uneori lăsa cititorul cu ochii în soare, în ceea ce privește anumite aspecte din viața acestui personaj, nu am reușit să mă atașez de niciunul. Istoria celor trei prieteni de școală, urmărită și ea fragmentat, mă făcea să uit unde s-a oprit narațiunea acum n capitole, fiind reluată după ce am citit despre niște personaje prea puțin importante.

Strict pentru mine, a fost o carte mediocră. Cu o poveste închegată în jurul unor evenimente reale, bine descrise și reprezentate, dar cu mult prea multe personaje terțiare. Mi-a lăsat impresia că fiecare început de capitol era, de fapt, începutul unui nou roman din cadrul aceluiași univers.


Du-te cu el de Agnes Ledig a fost o lectură de genul happy read - cu suficiente momente de cumpănă, dar și cu suficiente evenimente fericite.


Folk and Fairytales of Azeroth e un volum foarte frumos realizat - teme, povești subiecte și prezentare. Mi-a plăcut să citesc tot felul de întâmplări din folclorul popoarelor de pe Azeroth - multe dintre ele foarte triste, dar minunate în același timp. Volumul oferă mai multe detalii despre tot felul de personaje din WoW, dar și despre credințele și tradițiile popoarelor ce împânzesc planeta însuflețită, fiind o lectură plăcută pentru cititorii pasionați de joc și pentru cei care vor să facă cunoștință cu lumea fantastică de pe Azeroth.

Iubito, te-am jucat la Poker! de Delia Mitroi ste o carte cu o premisă interesantă - un joc de Poker unde miza principală este o noapte cu frumoasa Clara Pavel, ex fotomodel, în prezent mamă devotată, soție iubitoare și o femeie cu principii. Cel care își pune soața la bătaie este Gabriel Pavel, un împătimit al jocurilor de noroc, iar cel ce stă cu el la masa de Poker estă însuși Tony Salamandra, capul familiei mafioate din București. 

Cea de-a treia persoană ce stă la masă este Soarta, care, zâmbind, oferă celor doi jucători cărți fatidice. Gabriel pierde și e nevoit să respecte înțelegerea, fără a ști ce urmează să se întâmple. De la o masă de joc, mâna pe care o are fiecare jucător pecetluiește nu doar soarta proprie, ci și altor oameni din anturajul celor doi, declanșând o serie de evenimente ce nu întârzie să schimbe mersul vieții pentru foarte multă lume.

Iubito, te-am jucat la Poker! este o carte despre destine, despre ambiții, frivolități, lupte între clanuri de interlopi, dar și despre relațiile interumane, iubiri interzise, goana după doi iepuri, dar și după acceptare, recunoaștere și fericire.

Cele zece mii de uși ale lui January de Alix E. Harrow a fost un fantasy cu o premisă interesantă, dar care m-a dezamăgit pe parcurs. Am avut inclusiv momente când voiam să abandonez lectura. Am vorbit mai multe în recenzia de pe canal.

Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal a fost o adevărată aventură - de foarte mult timp nu am mai citit un fantasy care să mă captiveze atât de mult. Ce-i drept, prima treime din carte a fost foarte lentă, dar după ce am trecut de un anumit capitol nu m-am mai putut opri din citit.

Pasărea liră de Cecelia Ahern relatează povestea Laurei, o tânără orfană găsită într-o cabană abandonată din munți. Cei care o găsesc sunt Bo, Solomon și Rachel, o echipă de filmare ce fac un documentar.

Laura este deosebită - imită tot felul de sunete și chiar voci, iar acest dar al ei o transformă în Pasărea Liră, titlul pe care fata îl obține odată ce iese în lume și se înscrie la un concurs de talente.

Povestea țesută de Cecelia Ahern este frumoasă pe alocuri, pe alocuri infantilă, cert este că m-a ținut în priză în anumite momente, iar în altele m-a făcut să-mi dau ochii peste cap. Mi-a plăcut stilul autoarei, modul în care descrie organizarea unui show, lumea din spatele cortinei, ideea de cum tot ceea ce e frumos poate fi transformat într-o afacere. Mi-a plăcut mult de Bo, un personaj cu foarte multe defecte, dar cu picioarele pe pământ și realist.

Nu mi-a plăcut de Laura - e genul de personaj-ciută, care se schimbă pe parcursul romanului, dar schimbarea nu înseamnă creștere, ci modificare a viziunii despre anumite aspecte din viață. Mi-a dat impresia că nu a învățat nimic pe parcursul drumului său și chiar și-a pierdut din farmecul de odinioară.  Un alt personaj foarte antipatic mie este Solomon - un bărbat în toată firea, care se îndrăgostește instant de Laura și cumva uită (a se citi - ignoră) relația pe care o are deja cu o altă femeie, iar atitudinea sa față de această „dilemă” este una de toată jena.

Per total, Pasărea Liră este o lectură ușoară, dinamică, dar pe care nu aș recomanda-o cititorilor ce caută într-un roman o reprezentare de relații sănătoase - amoroase sau nu - în lumea show bizului.

Femei îndrăgostite de D. H. Lawrence e un volum pe care l-am ales pentru că e un clasic și îmi era dor de stilul din romanele clasice. Totuși, mi-a reamintit de ce mă feresc de acest autor. Motivul principal de ce nu îmi place Lawrence este modul în care își construiește personajele. La capitolul descrieri, dialoguri, construcția lumii, stil de a scrie, e foarte plăcut, antrenat. Personajele pe care le creează și pe care încearcă să le pună într-o lumină bună, în schimb...

În Femei îndrăgostite, urmărim două surori, Ursula și Gudrun, într-o Anglie Edwardiană în plină floare. Pe cât de apropiate sunt cele două, pe atât de diferite. Ursula e descrisă ca fiind o femeie rece, dar se adeverește că nu e deloc așa. Gudrun e schițată ca o femeie sensibilă, dar se adeverește a fi un monstru. Ambele sunt întruchipările vanității și a egoismului, sunt pline de sine și, dacă cerul ar avea o limită, nasurile lor ar trece de aceasta.

Romanul explorează teme precum eul feminin, libertatea individuală în cadrul cuplului, diferența între iubire, respect și dependență. Urmărim în paralel cum cele două femei se îndrăgostesc, cum decurg relațiile lor, ce așteptări au de la bărbații de lângă ele. Totul bine până acum, o premisă interesantă pentru perioada în care apare romanul (1920), mai mult ca sigur povestea a creat un scandal (poate nu la fel de răsunător ca Amantul doamnei Chatterley).

Dar, un mare dar, a fost, pentru mine, monologul fiecăreia dintre protagoniste atunci când ajungeau în impas cu relația amoroasă. Dacă Ursula se trezește și ajunge să gândească liber și clar, trecând peste emotivitate și prejudecăți, luând deciziile corecte pentru ea, Gudrun se minte pe ea însăși, dar și pe cei din jur. E exagerat de infantilă într-o lume în care afirmă că ea ține hățurile, iar atitudinea ei față de bărbatul despre care zice că-l iubește este de-a dreptul oribilă. Cred că e una dintre primele femei din literatură despre care pot să afirm că e cu adevărat toxică în relația de cuplu și care nu are pic de respect pentru partener sau pentru oamenii din jur.

Mi-a plăcut să urmăresc acțiunea, dialogurile interminabile despre sensul vieții sau tot felul de subiecte, care se întind pe câteva pagini, au fost savuroase, exact din rețeta unei cărți clasice. Mi-a plăcut de Ursula, într-un final, pentru că a avut o evoluție în spre bine, din punctul meu de vedere. M-a enervat Gudrun, iar finalul a fost oarecum previzibil, și, dacă aș avea puterea asta, aș negocia cu autorul să-i ofere lui Gudrun un alt fel de sfârșit de poveste. Apreciez mult modul în care Lawrence m-a făcut să fierb de fiecare dată când în peisaj apărea Gudrun, dar nu cred că voi mai citi ceva semnat de autor.

Descătușarea stelelor de Hafsah Faizal este al doilea volum din serie și a încheiat armonios povestea. Mi-a plăcut mai puțin decât primul, din cauza modului în care s-a dezvoltat relația dintre Zafira și Nasir - de prea multe ori ambii au ezitat și s-au retras în propria persoană, când ar fi trebuit să spună lucrurilor pe nume. La fel, nu mi-a plăcut faptul că Altair apare ca o copie ștearsă a sa.

Необыкновенные истории из жизни города Колоколамска (traducere liberă - Povești neobișnuite din viața orașului Kolokolamsk) de Ilf și Petrov - un volum de povestiri scurte, cu personaje aiurite, specifice acestor doi autori. M-am bucurat să regăsesc stilul inconfundabil și umorul autorilor. Păcat că volumul nu e tradus în română.

Acestea au fost cărțile lunii octombrie. Ați citit ceva din lecturile mele? Vă tentează vreun titlu?

joi, 2 septembrie 2021

Bilanț literar: August 2021

 

Salutare!

Cred că august a fost cea mai slabă lună din punct de vedere cantitativ în acest an, iar palmaresul de cărți pe care le-am citit a fost unul foarte omogen, drept urmare, simt că am obosit și că vreau să citesc ceva ușor în următoarea perioadă. În august mi-am propus să citesc exclusiv autori români contemporani, așa că am pus pe hold tot ce aveam început și am purces la citit.

Am început luna cu Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată de Dan Coman. Mi-a amintit mult de Vulpea albastră de Sjon, ca temă, construcție a poveștii, atmosferă.

Am continuat cu Uneori vine toamna de Cătălin Marin, un roman cu puternice elemente de realism magic și cu ceva momente comice, dar cu o poveste cât se poate de tristă.


Jurnalul unui căpcăun român de Liviu Drugă a fost o lectură plină de comic, absurd și cotidian, iar vocea narativă s-a adeverit a fi una care te prinde în mrejile sale.


Am încheiat luna cu Cenușă rece de Mihaela Perciun, o lectură dureroasă prin subiectul pe care-l abordează romanul - destinul omului de rând.
Acestea au fost cărțile lui august, voi ce ați citit în ultima lună de vară?