Recenzie literară: Jucătorul (1866) de Fiodor Dostoievski

Alee în toamnă. Poză din arhiva personală.

Un alt roman dostoevskian pe care am avut plăcerea să-l citesc. Scris doar în 29 de zile, soldat și cu o căsătorie, Jucătorul are, drept sursă de inspirație, călătoria lui Dostoievski în Baden-Baden unde a pierdut o sumă frumușică de bani la jocurile de noroc.

Romanul apare în 1866, când Dostoievski se întoarce în Rusia, după ce pierde la ruletă atât banii săi, cât și banii unei amice, și pentru a întoarce datoria, se angajează să scrie la o editură pentru a recupera banii. În acest timp, cel mai mult are de suferit stenografa Anna Snitkina, muncind zi și noapte la opera lui Dostoievski. Într-un final, romanul este terminat în mai puțin de o lună și trimis la editură, iar cunoștința scriitorului și a stenografei de 29 de zile se soldează cu o căsătorie.

În centrul romanului se află un profesor de franceză, germană și rusă, aflat în sânul unei drame de familie: generalul, capul familiei, este ruinat și continuă să se ruineze doar pentru a-i atrage atenția domnișoarei Blanche De Cominges, franțuzoaică tânără și cu un trecut foarte încețoșat, fiind mereu urmată de mama ei, văduvă cu o proveniență la fel de ambiguă. Fiica generalului, Polina, reprezintă elementul frumos în această familie dezorganizată, fiind totodată și marea aspirație a personajului principal. Pe lîngă aceștia, în tablou apare un francez cam nesuferit profesorului, marchizul Des Grieux, cât și un englez, Mr. Astley, ambii find amorezați de Polina.

Ruinat, îngropat în datorii față de marchizul Des Grieux, colonelul are o singură speranță: moartea unei mătușe ce prevede o moștenire. Așteptând o telegramă din țară care să-i anunțe moartea, bătrâna apare singură, foarte bine dispusă, anunțând că nu-i va lăsa nimic lui ”papă-lapte amorezat de naiba știe cine, care și-a jefuit proprii copii”. Femeie cu picioarele pe pământ, Antonida Vasilievna se miră de prostia omenească de a juca cărți sau la ruletă pentru bani, însă în câteva clipe cade și ea în patima jocului.

Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri și tratează teme precum imaginea unei familii rusești stabilite în străinătate în acea perioadă, patima jocurilor de noroc, cât și flacăra iubirii. Polina, un personaj misterios, feminin și totodată foarte independent, este ținta privirilor atât al profesorului, cât și al marchizului Des Grieux, un om mârșav, aflat într-o înțelegere secretă cu franțuzoaica. La fel, la inima Polinei aspiră și englezul Mr. Astley, un individ rece, dar calculat și corect. În acest timp, doar personajul principal este cel ce nu știe nimic despre femeia visurilor sale, căci alergând mereu între patima pentru ea și patima pentru jocurile de noroc, pierde foarte multe evenimente, aflând doar la sfârșit lucruri demult cunoscute celorlalți.

Romanul tratează problematica adicției pentru jocurile de noroc, cât și deformarea spiritului uman în fața banului. Astfel, Polina este singura ce nu se lasă afectată de abundența banilor; Colonelul se pierde în datorii, iar singura alinare pentru el devene domnișoara Blanche, care seamănă izbitor de mult cu Becky din Bâlciul deșertăciunilor. Englezul duce o viață calculată, nefiind implicat, financiar, în drama familiei colonelului. Antonida Vasilievna, modelul bătrânei trecute prin viață și foarte realiste, capătă o slăbiciune pentru banii ușori, aproape ruinându-se. În sfârșit, profesorul, un spirit ce respins de doamna inimii sale se aruncă în valul pasiunilor pentru bani, coborând într-o mizerie desăvârșită.

Bazat pe o experiență neplăcută al autorului, romanul scoate la iveală patima banului, adicția jocului, lucru ce degradează ființa umană, transformând-o în sclava împrejurărilor și a lucrurilor.

Recenzie literară: Bâlciul Deșertăciunilor (1848) de William Makepeace Thackeray

Istorie. Poză din arhiva personală.

Cine nu și-a dorit vreodată să fie în locul Ameliei? Tânără frumoasă, modestă, cu o educație aleasă, avere bunicică și un logodnic din copilărie, viața tinerei domnișoare ar stârni invidia oricui în Bâlciul Deșertăciunilor. Într-o altă ipostază  o vedem pe Becky, fiică de pictor și a unei dansatoare de la operă, tânără săracă, nenorocită și orfană. Ce a pierdut aceasta în lumea Ameliei?

Becky Sharp pleacă împreună cu prietena ei, Amelia Sedley de la școala domnișoarei Pinkerton, în incinta căreia a fost găzduită sărmana și umila orfană. Având o educație aleasă, aceasta decide să devină guvernantă pentru a-și câștiga pâinea, nu înainte să ajungă în casa Ameliei ”în vizită”. Ființă blajină și inocentă, Amelia își oferă toată dragostea bunei sale prietene, consolând-o și dăruindu-i cele mai alese lucruri. Rebecca, domnișoară nenorocită, dar veselă și atrăgătoare, prinde în mrejile ei pe domnul Jos, fratele mai mare al Ameliei, tânăr necioplit și neinițiat  în tainele Bâlciului Deșertăciunilor. Tot aici apare și George Osborne, logodnicul  Ameliei, care face ca relația Rebecăi și a lui Jos să eșueze, iar aceasta este nevoită să plece din casa prietenei.

Lăsând-o pe Amelia în grija iubirii acesteia pentru George, nefericita Becky ajunge ca guvernantă la domnul Pitt Crawley, ca în scurt timp să-l facă robul său, ademenindu-l cu dulcegării, figuri pline de inocență  și poziția ei nefavorabilă în societate. De la acesta, ajunge la bătrâna și mult iubita rudă, domnișoara Crawley, principala ei calitate fiind averea imensă. Becky Sharp ajunge în casa bătrânei, intrând astfel în lumea mondenă drept un înger nenorocit de cruzimea societății.

Există un contrast între cele două personaje feminine; pe când biata Amelia își plânge necazurile în suflet, afișând mereu un zâmbet împăciuitor, Becky își duce veacul prin saloanele mondene, strălucitoare fără niciun sfanț, mereu proaspătă, frumoasă și bătută de soartă.

Dacă mi-a plăcut cartea? Am savurat-o. Am retrăit evenimentele din viețile acelor doamne. Mi-am dorit din tot sufletul ca finalul să fie altfel, cel puțin pentru una dintre cele două. M-am amuzat pe seama prostiei, viciului, vanității, superficialității acelei epoci. De altfel, lucruri văzute și astăzi, în societatea noastră care se crede demult trecută de titlul de Bâlciul Deșertăciunilor, care  este o carte despre oameni și modele, despre virtuți și frustrări, despre vanități, sinceritate, cruzime și dantele. Un Bâlci care este mereu prezent în fiecare oraș, aducând în atenția spectatorilor cele mai fascinante și verosimile scene din viață.