Recenzie literară: Minus infinit de Renert Dusout (2019)

 - Vei ajunge să te simți extrem de singur în momentul în care vei fi părăsit de toți demonii. Îi vei căuta orb prin toate găurile și cotlanele. Cinci voci sunt mai bune decât o singură tăcere asurzitoare.

Un individ oarecare se trezește într-un bar. Amintirile de înainte de primul pahar de gin, care-i va da și numele, sunt șterse pentru totdeauna. Singurul lucru care contează acum, în acest loc, este prezența altor oameni și cuvintele barmanului - că toți cei de aici mai au de stat până dimineață, timp în care... pot face ce vor.
Minus infinit de Renert Dusout este un roman despre care știam că va fi pe placul meu. Am mai citit o carte semnată de autor - Tuturor ne place iadul - și m-am bucurat să regăsesc același stil nihilist, vocea narativă tranșantă, crudă și lipsită de zorzoane.
Protagonistul, domnul Gin, nu își amintește împrejurările în care a murit: totul este în ceață și cu fiecare pahar dat peste gât, ceața devine din ce în ce mai densă, detaliile vieții sale - mai puțin importante, numărul de întrebări existențiale - în creștere. Dornic să găsească răspunsurile demult râvnite, se apropie de ceilalți clienți din bar, toți purtând nume de băuturi, toți morți în diferite perioade istorice, toți plini de regrete și de amărăciune. Interacțiunea lui Gin cu ceilalți, deși este de scurtă durată, are efectul de a crea impresia că toți aceși străini se cunosc de foarte mult timp. Autorul reușește, prin intermediul dialogurilor iscusit creionate, să contureze fiecare personaj în parte, oferindu-le complexitate și trăsături bine delimitate.
Acțiunea este alertă, iar felul în care s-a terminat cartea m-a surprins plăcut - un final pe măsura narațiunii. Firul narativ este ușor de urmărit, iar pe tot parcursul te regăsești în protagonist - cel puțin, în cazul meu - în întrebările lui, în gândurile despre viață și în ideile nihiliste pe care le evocă. Dacă sunteți în căutarea unui autor român contemporan pe care să-l citiți, vă îndemn să alegeți volumele lui Renert Dusout.

 Îmi amintesc că senzația era că aș fi putut să alerg gol pușcă prin piața mare la ora de vârf și să nu mă deranjeze deloc. Să nu mă facă să mă simt incomfortabil. Să-mi strig în gura mare toată starea, dezbrăcat de haine și de frici și de cazărmi și de umbre. Mai ales de umbre. Poate că asta e fericirea - dezbrăcarea de umbre și demoni.

Recenzie literară: Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom (1992)

Am decis să citesc această carte câțiva ani în urmă, dar tot nu ajungeam la ea - ba intervenea o altă carte, care pe moment mi se părea mia interesantă, ba începeau examenele, ba nu aveam chef de psihanaliză sau filosofie.

Dar a venit și ziua în care am deschis cartea și m-am lăsat prinsă în Viena anului 1882, unde renumitul și mult-talentatul doctor Josef Breuer, în urma unei întâlniri misterioase cu o rusoaică, Lou Salome, decide să îl trateze pe pacientul Friedrich Nietzsche de disperare. Ce-i drept, doctorul Breuer a tratat o singură dată disperarea, un tratament care nu a dat rezultate pe termen lung și, în plus, a afectat foarte mult imaginea sa în societate, dar și relația cu soția. Dar pentru că domnișoara Salome este atât de enigmatică și convingătoare... de ce nu ar încerca?

Problema apare atunci când există medicul și mediul, dar nu și pacientul; Nietzsche e un om foarte încăpățânat, principial în multe privințe și nu în ultimul rând, mândru și neînduplecat, orice încercare de a fi ajutat fiind văzută ca o insultă la adresa sa.

Dar până la urmă, domnișoara Lou trage câteva ațe, contactează câteva persoane și Nietzsche apare în pragul clinicii, pentru a ajunge pacientul acesteia în urma unor conversații personale cu Breuer. Două firi puternice, foarte diferite și excepționale în domeniul pe care-l practică, doctorul și filozoful ajung la o înțelegere: Nietzche se lasă tratat doar dacă Breuer îi permite să îl trateze de disperarea pe care o simulează (sau nu?).

Plânsul lui Nietzche este un roman savuros datorită dialogurilor, dar și a personajelor bine construite, fiecare având câte o trăsătură ieșită din comun. Pe lângă doctor și filozof, în peisaj apare familia lui Breuer, soția pe care doctorul o cam neglijează, fratele acesteia, un evreu pe care Breuer nu prea îl agrează; sora lui Nietzsche, despre care cititorul află mai multe lucruri neplăcute prin prisma scrisorilor acesteia, dar și a cuvintelor lui Lou. Un alt personaj interesant este Sigmund Freud (da, acel Freud), discipolul și prietenul lui Breuer. Și nu în ultimul rând, Anna O., pacienta misterioasă a doctorului care aduce, odată cu plecarea sa, o mulțime de probleme.

În Plânsul lui Nietzsche cititorul (mai ales dacă-i place psihologia și filosofia) are ocazia să fie spectator la o înșiruire de evenimente mai mult sau mai puțin tragice, dar pline de dialoguri animate, având astfel ocazia să descopere personalitățile unor oameni faimoși. Astfel, e interesant să vezi dintr-o altă perspectivă (chiar dacă aceasta este romantizată) oamenii celebri, cum au fost Nietzsche sau Freud, dar și Anna O. sau însuși doctorul Breuer. Desigur, un roman nu poate reda în totalitate imaginea unui om real, dar poate crea o schiță pentru cititor. Pentru mine a fost destul de interesant să ”văd” oamenii de dincolo de Așa grăit-a Zarathustra (autorul fiind Nietzsche) sau Studiile asupra isteriei (semnate de către Freud și Breuer), romanul de față conferind un contur și intensitate unor nume cunoscute, dar fără un portret bine definit. Dacă vă pasionează oamenii celebri în literatură, recomand Agonie și extaz a lui Irving Stone, un roman despre viața și activitatea lui Michelangelo.

Mi-a plăcut mult finalul datorită unei tente mistice și a unui deznodământ la care eu, ca cititor, nu mă așteptam. De altfel, tot romanul a fost o serie de evenimente pe care eu nu le-am intuit, așa că am avut parte de o călătorie plăcută, plină de imagini realiste sau nu, dar negreșit, memorabile.