miercuri, 30 august 2017

Recenzie literară: Tuturor ne place iadul de Renert Dusout (2017)

Dintre toate cimitirile în care ai intrat, cele mai întunecate și mai reci îți par în continuare tot cele din capul tău”.
În Tuturor ne place iadul, cititorul observă viața personajului-narator timp de o săptămână, urmărindu-l peste tot unde se duce și având acces nelimitat la gândurile acestuia. Este un scriitor necunoscut publicului, un avid admirator al vodkăi, a cărui viață este cât se poate de mizerabilă, începând cu o copilărie nu chiar roz, continuând cu perioada liceului (despre care își amintește oarecum cu drag) și terminând cu prezentul: această săptămână în care a decis să nu bea nimic.
Eram foarte curioasă despre ce este această carte. Ca de obicei, m-am luat după titlu, care mi-a plăcut mult cum sună și în retrospectivă, am făcut o alegere bună. Stilul scriitorului m-a captivat din prima. Am făcut, involuntar, o comparație a romanului cu Femeile lui Bukowski, un scriitor care mie nu mi-a lăcut datorită personajului principal din acel roman (genul de carte controversată pe care fie o iubești, fie o detești). Personajul-cheie din romanul de față însă a fost mai pe placul meu, poate datorită și faptului că este cinic, discută deschis despre evenimente relativ recente, evenimente care l-au marcat (cum ar fi Colectiv, atitudinea fețelor bisericești față de această tragedie sau aplicarea legii fumatului), este destul de dur în ceea ce privește societatea din care face parte și nu se sinchisește să spună ceea ce gândește. Cel mai mult mi-a plăcut analiza fiecărui personaj cu (virgulă) care intră în contact și ce înseamnă iadul pentru fiecare. Câte personaje, atâtea viziuni și la fel de multe răspunsuri la întrebarea „de ce lui xulescu îi place atât de mult iadul?”. Un element important este și femeia, spre care naratorul se îndreaptă cu multe ocazii, dar de fiecare dată intervine ceva și pașii îl poartă în altă direcție.
În unele zile cumplite cel mai bun lucru pe care poți să îl faci e să taci”.
Tuturor ne place iadul a fost o lectură ușoară, dar plină de fraze dure, gânduri complexe, situații reale și care te fac să te gândești la ele. Stilul în care este scris romanul nu este plin de ifose, iar limbajul utilizat subliniază autenticitatea ideilor fixate pe hârtie. Nu recomand cartea celora care vor să citească doar despre panseluțe și povești de dragoste sau care sunt deranjați de înjurături și vorbe dure.
Poate că de aia nu mai am nicio oglindă în casa asta. N-a mai rămas nimic de văzut”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu