Se afișează postările cu eticheta imalee. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta imalee. Afișați toate postările

marți, 19 ianuarie 2016

Recenzie literară: Melmoth the wanderer (1820) de Charles Maturin

Melmoth the wanderer (sau mai pe românește Melmoth cel rătăcitor) a fost o lectură destul de dificilă – mi-a luat cam o jumătate de an să-l termin. Am căutat niște impresii ale altor cititori, și nu m-a surprins faptul că părerile mele se regăseau printre cuvintele lor.
Am cumpărat cartea pentru că m-a atras titlul și descrierea de pe copertă – rar mai găsești o descriere care nu este efectiv un rezumat al cărții, astfel încât îți poți crea o idée despre ce e cartea, fără a-i descoperi enigmele. Bun, trecem mai departe – deschidem cartea și începem să citim. Și citim, citim, cu dicționarul în mână – pentru că sunt cel puțin o tonă de cuvinte pe care englezul de rând nu le mai folosește ( să nu uităm că Melmoth a apărut în 1820), ajungem la un moment dat și…
Ca o idée, romanul ne deschide ușa într-o încăpere întunecată, cu multă lume și un muribund întins pe pat, care îi cere nepotului său, Melmoth, să ardă o poză veche, ce datează din 1600 toamna. După moartea bătrânului, dorința acestuia este îndeplinită, dar curiozitatea rămâne, căci nepotul, Melmoth, îl întâlnește pe omul din poză – pe care (surprinzător!) îl cheamă tot Melmoth; deși poza datează de cel puțin 200 de ani, omul din imagine și cel ce apare după moartea bătrânului arată la fel, de parcă poza ar fi fost făcută ieri. Nu se știe de ce, dar numele acestui om, cât și chipul lui, sunt considerate ca fiind diabolice, iar tânărul moștenitor va afla de ce abia la sfârșitul cărții.
Lectura a fost ca un roller coaster – căci erau momente în care mă implicam în totalitate în lumea lui Maturin, dar următoarele 100 de pagini mă cufundam într-o lectură mai mult automată decât fascinantă. Totul se datorează faptului că Melmoth nu este un roman propriu-zis, ci mai mult o povestire în ramă, care la rândul său, mai conține o povestire în ramă, și tot așa. Era frustrant să te implici într-o povestire, să urmărești firul narativ și un personaj să se trezească să povestească o altă întâmplare ( cam vreo 50-70 de pagini), după care să revină, cumva, la interlocutorul său.
Ceea ce mi-a plăcut foarte mult, de altfel, tipic literaturii gotice, a fost modul în care autorul a reușit să contureze lumea romanului, implicându-l automat pe cititor ca pe un personaj, făcându-l să participe la acțiune, sub forma unui spirit omniprezent, dar neputincios. M-a fascinat modul în care Maturin, prin cuvinte, a reușit să creeze sentimental de frică, să inducă teroarea în povestire, să coloreze totul în culori sumbre și înfricoșătoare.
The Strange Fisherman de Chet Zar. Sursă imagine: http://www.chetzar.com/2010-the-strange-fisherman.html
Partea ce mi-a plăcut foarte mult a fost relatarea unui tânăr provenit dintr-o familie de vază, Alonzo Monçada. Alonzo este obligat de familia sa– sau mai bine zis, de preotul ce o controla să devină călugăr, viața lui fiind un șirag de suferințe induse de religie. Povestea lui m-a făcut să văd încă odată adevărul despre religie, oricare ar fi ea: arma perfectă pentru cei ce vor să dețină puterea, să controleze oamenii prea puțin copți la minte și să încalce fiecare idee promovată de religia lor – în cazul de față, catolicismul. Monçada este supus unui tratament inuman, controlat și suprimat de către preaînaltele fețe bisericești, strâns în ghiarele Inchiziției pentru niște crime pe care nu le-a comis niciodată.
O altă povestire, dar mai puțin fascinantă și marcantă pentru mine a fost viața lui Imalee – o tânără ce a fost pierdută în fragedă copilărie, nava în care se afla eșuând pe o insulă, iar aceasta fiind singura supraviețuitoare. Timp de 17 ani, familia o crede moartă, iar tânăra crește pe insulă, mângâiată de natura prietenoasă și frumusețea păunilor, a florilor și a apelor cristaline, crescând o femeie frumoasă, cu un suflet curat, încă străin de toate mizeriile unei lumi civilizate, dar mai ales, a religiei ce acționează ca o otravă asupra oamenilor slabi.
Dacă povestirile din Melmoth ar fi scrise ca o compilație, având drept un personaj comun acel nume ce aducea teroarea în ochii celorlalte personaje, lectura ar fi fost mult mai captivantă, și nu ar fi acea confuzie ce tot apărea la fiecare 100 de pagini.
Deși prea puțin popular, romanul lui Charles Maturin a avut o puternică influență asupra romancierilor ale căror opere au înclinație gotică. Lectura acestuia este dificilă, pe alocuri, datorită faptului că este puțin bulversant să urmărești firul narațiunii, dar în același timp foarte fascinantă datorită felului în care autorul îl introduce pe cititor în lumea lui Melmoth cel rătăcitor.
Un lucru ciudat este faptul că Melmoth the wanderer este scris într-o manieră atât de anti-religioasă, cu tendințe puternice de ateism, având în vedere că autorul, Charles Maturin, era un cleric ce provenea dintr-o familie loială bisericii de foarte mult timp, cu un lung șir de predecesori ce au ocupat același post în biserica catolică. Un alt lucru ce mi se pare ciudat, este faptul că această carte nu a fost atât de populară/ mediatizată, deși se observă o puternică influență a lui Maturin asupra altor autori: Portretul lui Dorian Gray împrumută câteva detalii din Melmoth, nuanțând personalitatea lui Dorian; autori precum C. S. Lewis, E. A. Poe, dar și A. Radcliffe, cea mai populară autoare de romane gotice din Anglia, preiau la rândul său anumite idei, detalii și imagini din romanul lui Maturin. Melmoth a avut și o puternică influență asupra lui A. Pușkin, care-l menționează pe rătăcitor în opera sa Eugene Onegin. Alți autori ce s-au inspirat din romanul lui C. Maturin este H.P. Lovecraft, N. Hawthorne, J. Banville, A. Trollope, V. Nabokov.