Recenzie literară: Spovedania unui preot ateu de Ion Aion (2017)

Spovedania unui preot ateu de Ion Aion a fost una dintre senzațiile Bookfest 2017. Cel puțin, eu așa am perceput cartea respectivă, despre care s-a vorbit - și încă se vorbește - mult, mai ales pe internet. Deși am fost la târgul de carte, nu mi-a trecut prin minte să o achiziționez și după mi-a părut rău - nu o mai găseam pe la librăriile pe unde am trecut și nici la Bookfestul din Iași, care a avut loc cu ocazia FILIT. Mare mi-a fost norocul cu Secret Santa de la facultate, că am primit volumul în preajma sărbătorilor. Și un moment mai potrivit ca 25 decembrie pentru a începe lectura nici că se putea găsi.

Volumul începe cu descrierea de către personajul principal - preotul - cum are loc o zi obișnuită din viața sa ca slujitor al domnului. Mersul pe la babe nesuferite pentru a le împărtăși sau pentru a le asculta poveștile, înmormântări cu pomeni, bețivii satului, viața de rahat în care se chinuie să trăiască.

Mi-a plăcut cum a început cartea: o imagine a vieții pe care o duce un om care, lipsit de ambiție și de o șiră a spinării, decide să ia drumul preoției de gura mamei, nu pentru că asta și-ar fi dorit de fapt. Zilele îi sunt monotone, observând cum înflorește moartea în jurul său, într-un sat plin de oameni bătrâni, bolnavi și bețivi, care încearcă din răsputeri să trăiască, să nu piardă lupta pentru viață. 

Pe la jumătatea cărții tonul naratorului se schimbă, acțiunea începe să devină din ce în ce mai axată pe personajul principal, care-i arată cititorului că pe lângă viața în sutană, mai este capabil de câteva încercări de a trăi așa cum și-ar fi dorit de fapt - prietenia cu Andrei, fost coleg de seminar, dar care a ales viața în afara lăcașelor sfinte și este fericit acolo unde e. 

Tot în acestă perioadă, preotul află un lucru neplăcut, care-l apropie din ce în ce mai mult de moarte, de propria moarte, iar conștientizarea acestui lucru îl face să pună în practică un plan foarte ciudat...

Spovedania unui preot ateu nu este o carte de căpătâi. Nu are tendința - și nici pretenția - de a schimba un om și toate valorile în care acesta crede. Este un volum scris de un bărbat care se urăște pe sine și totodată, tot ceea ce-l înconjoară. Nu pentru că ar fi un om rău, ci pentru că e un om, cum ziceam mai sus, lipsit de tărie de caracter. Știu că acțiunea este bazată pe fapte reale, nu știu în ce măsură sau în ce procentaj, dar ceea ce am înțeles eu din acest volum este că un om și-a dat seama prea târziu de faptul că nu trăiește și că ceea ce face acum nu-l reprezintă deloc. Și acest lucru, lăsând la o parte lipsa de calități pe care ar trebui să le aibă un preot, este foarte trist. Eu cel puțin m-am găsit în situația în care-l compătimeam pe autor și condiția în care era. Asta nu înseamnă că am fost de acord cu atitudinea față de enoriașii săi, dar la urma urmei, nu poți înțelege pe deplin un om până când nu te regăsești în locul lui.

Volumul a fost interesant și promițător la început, ca pe la mijloc să devină ceva destul de banal, iar spre final să se transforme în literatură fantastică. Interesantă această trecere de la un stil la altul, făcută relativ natural, doar că pe mine nu a reușit să mă facă să întrevăd în aceste rânduri o capodoperă. 

Spovedania unui preot ateu nu este sub nicio formă o carte ce schimbă lumea din jur. Dacă o citești ca atare, fără a o privi ca un îndemn la a-ți schimba ideile religioase, este un jurnal al unui om care este singur într-o lume pe care nu a ales-o niciodată. Ion Aion nu încearcă să converstească un creștin la ateism și nici nu încearcă să-l asigure pe ateu că există o zeitate. Mi-a plăcut mult o idee din carte, cum că faptul că el este un necredincios nu înseamnă musai că îi urăște sau că îi desconsideră pe cei care aleg să creadă într-o forță supremă. Unii oameni, pur și simplu, au nevoie de prezența unei entități supreme care să le ușureze viața, căreia să i se închine și să creadă că aceasta îi ajută în tot ceea ce fac. Unii oameni sunt mult prea slabi pentru a face față vieții așa cum este ea, dură, incorectă, lipsită de compasiune pentru furnica pe nume om. 

Nu am citit deloc despre autor sau despre ce anume a stat în spatele acestei cărți și ce impact a avut publicarea acesteia asupra vieții sale. Nu mă interesează, tot ce am vrut să știu despre carte se află printre filele sale. 

Romanul lui Ion Aion este o lectură ușoară, pe alocuri grețoasă datorită descrierilor amănunțite a unor lucruri, dar foarte apropiată de realitate - un limbaj simplu, dur, plin de emoția de care este copleșit autorul.  

Spovedania unui preot ateu nu este sub nicio formă  un îndemn la rebeliune; este jurnalul intim al unui om ce se lovește de viață și nu știe cum să o trăiască.

Recenzie literară: Melmoth the wanderer (1820) de Charles Maturin

Melmoth the wanderer (sau mai pe românește Melmoth cel rătăcitor) a fost o lectură destul de dificilă – mi-a luat cam o jumătate de an să-l termin. Am căutat niște impresii ale altor cititori, și nu m-a surprins faptul că părerile mele se regăseau printre cuvintele lor.

Am cumpărat cartea pentru că m-a atras titlul și descrierea de pe copertă – rar mai găsești o descriere care nu este efectiv un rezumat al cărții, astfel încât îți poți crea o idée despre ce e cartea, fără a-i descoperi enigmele. Bun, trecem mai departe – deschidem cartea și începem să citim. Și citim, citim, cu dicționarul în mână – pentru că sunt cel puțin o tonă de cuvinte pe care englezul de rând nu le mai folosește ( să nu uităm că Melmoth a apărut în 1820), ajungem la un moment dat și…

Ca o idée, romanul ne deschide ușa într-o încăpere întunecată, cu multă lume și un muribund întins pe pat, care îi cere nepotului său, Melmoth, să ardă o poză veche, ce datează din 1600 toamna. După moartea bătrânului, dorința acestuia este îndeplinită, dar curiozitatea rămâne, căci nepotul, Melmoth, îl întâlnește pe omul din poză – pe care (surprinzător!) îl cheamă tot Melmoth; deși poza datează de cel puțin 200 de ani, omul din imagine și cel ce apare după moartea bătrânului arată la fel, de parcă poza ar fi fost făcută ieri. Nu se știe de ce, dar numele acestui om, cât și chipul lui, sunt considerate ca fiind diabolice, iar tânărul moștenitor va afla de ce abia la sfârșitul cărții.

Lectura a fost ca un roller coaster – căci erau momente în care mă implicam în totalitate în lumea lui Maturin, dar următoarele 100 de pagini mă cufundam într-o lectură mai mult automată decât fascinantă. Totul se datorează faptului că Melmoth nu este un roman propriu-zis, ci mai mult o povestire în ramă, care la rândul său, mai conține o povestire în ramă, și tot așa. Era frustrant să te implici într-o povestire, să urmărești firul narativ și un personaj să se trezească să povestească o altă întâmplare ( cam vreo 50-70 de pagini), după care să revină, cumva, la interlocutorul său.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult, de altfel, tipic literaturii gotice, a fost modul în care autorul a reușit să contureze lumea romanului, implicându-l automat pe cititor ca pe un personaj, făcându-l să participe la acțiune, sub forma unui spirit omniprezent, dar neputincios. M-a fascinat modul în care Maturin, prin cuvinte, a reușit să creeze sentimental de frică, să inducă teroarea în povestire, să coloreze totul în culori sumbre și înfricoșătoare.

The Strange Fisherman de Chet Zar. Sursă imagine: http://www.chetzar.com/2010-the-strange-fisherman.html

Partea ce mi-a plăcut foarte mult a fost relatarea unui tânăr provenit dintr-o familie de vază, Alonzo Monçada. Alonzo este obligat de familia sa– sau mai bine zis, de preotul ce o controla să devină călugăr, viața lui fiind un șirag de suferințe induse de religie. Povestea lui m-a făcut să văd încă odată adevărul despre religie, oricare ar fi ea: arma perfectă pentru cei ce vor să dețină puterea, să controleze oamenii prea puțin copți la minte și să încalce fiecare idee promovată de religia lor – în cazul de față, catolicismul. Monçada este supus unui tratament inuman, controlat și suprimat de către preaînaltele fețe bisericești, strâns în ghiarele Inchiziției pentru niște crime pe care nu le-a comis niciodată.

O altă povestire, dar mai puțin fascinantă și marcantă pentru mine a fost viața lui Imalee – o tânără ce a fost pierdută în fragedă copilărie, nava în care se afla eșuând pe o insulă, iar aceasta fiind singura supraviețuitoare. Timp de 17 ani, familia o crede moartă, iar tânăra crește pe insulă, mângâiată de natura prietenoasă și frumusețea păunilor, a florilor și a apelor cristaline, crescând o femeie frumoasă, cu un suflet curat, încă străin de toate mizeriile unei lumi civilizate, dar mai ales, a religiei ce acționează ca o otravă asupra oamenilor slabi.

Dacă povestirile din Melmoth ar fi scrise ca o compilație, având drept un personaj comun acel nume ce aducea teroarea în ochii celorlalte personaje, lectura ar fi fost mult mai captivantă, și nu ar fi acea confuzie ce tot apărea la fiecare 100 de pagini.

Deși prea puțin popular, romanul lui Charles Maturin a avut o puternică influență asupra romancierilor ale căror opere au înclinație gotică. Lectura acestuia este dificilă, pe alocuri, datorită faptului că este puțin bulversant să urmărești firul narațiunii, dar în același timp foarte fascinantă datorită felului în care autorul îl introduce pe cititor în lumea lui Melmoth cel rătăcitor.

Un lucru ciudat este faptul că Melmoth the wanderer este scris într-o manieră atât de anti-religioasă, cu tendințe puternice de ateism, având în vedere că autorul, Charles Maturin, era un cleric ce provenea dintr-o familie loială bisericii de foarte mult timp, cu un lung șir de predecesori ce au ocupat același post în biserica catolică. Un alt lucru ce mi se pare ciudat, este faptul că această carte nu a fost atât de populară/ mediatizată, deși se observă o puternică influență a lui Maturin asupra altor autori: Portretul lui Dorian Gray împrumută câteva detalii din Melmoth, nuanțând personalitatea lui Dorian; autori precum C. S. Lewis, E. A. Poe, dar și A. Radcliffe, cea mai populară autoare de romane gotice din Anglia, preiau la rândul său anumite idei, detalii și imagini din romanul lui Maturin. Melmoth a avut și o puternică influență asupra lui A. Pușkin, care-l menționează pe rătăcitor în opera sa Eugene Onegin. Alți autori ce s-au inspirat din romanul lui C. Maturin este H.P. Lovecraft, N. Hawthorne, J. Banville, A. Trollope, V. Nabokov.