O noapte

 - Spune-mi, câte mii de clipe au trebuit să treacă pentru a-ți da seama cine sunt?

Făptura mă privește cu ochii ei minusculi, care aproape că se pierd pe fața ei de culoarea nopților reci. Fac un pas în spate și calc pe un șobolan ce mă mușcă înainte să dispară. Cizma mea, plină de noroi, poartă urmele unor dinți ascuțiți, doldora de boli. 

Din colțul în care s-a aciuat, creatura mă urmărește, dar nu mai spune nimic. Gura îi ajunge până la urechile mari, ireale, care, dacă nu ar fi ochii ei cât două gămălii de ace, ar da-o de gol.

Nu e om; nu e ce a fost odată. Poate că, într-o viață despre care nu-și mai amintește, a fost o tânără aristocrată ce nu a avut o grijă pe lumea asta. Poate a fost fiica spălătoresei de la colț. Poate a fost cerșetoarea pe care o găseam uneori sub un felinar pe care nu-l aprindea nimeni în nopțile pline de ceață.

- Taci, nenorocitule, șuieră ea, iar vocea îi sună cumva… cunoscută.

Dar le știu șiretlicurile. Privirile lor agere, care sapă în adâncul sufletului victimei, scoțând la iveală amintiri bine păzite, amintiri care ar trebui să moară odată cu aparținătorul, așa că nu-i răspund, privind-o țintă, întinzându-mi biciul în direcția ei.

Nici măcar nu se clintește și o respect pentru asta. Biciul, mânerul căruia fumegă, acoperit de o pâclă groasă, portocalie, mai are puțin și ia foc. Orice creatură din nopțile blestemate din Sonenmoore îmi știe numele, îmi știe biciul, îmi știe sunetul pașilor pe caldarâmul ud. Imobilitatea ei mă face să mă întreb, doar o clipă, dacă și-a pierdut complet capacitatea de a distinge oamenii de umbrele din lumea în care trăiește acum. Dar creatura nu-mi oferă posibilitatea să o întreb.

- Într-o zi, Străjerule, nu doar inima ta va ști, ci și mintea. Poate atunci, într-un viitor îndepărtat, vei înțelege ce te oprește să mă distrugi, așa cum ai fi făcut-o demult cu oricare alta dintre suratele mele.

- Cine ești? Nu mă abțin.

Noaptea dintre ani, plină de magie neagră ce acoperă și sugrumă orașul, mă dezechilibrează. Focul din arma mea pârâie în ceața ce încearcă să-l stingă.

Creatura clatină ușor din cap.

- Cea care te așteaptă.

Vocea ei, o șoaptă în vânt. O urmă a ceva ce era acum o clipă lipit de un gard vechi, plin de cuie ruginite.

A dispărut.

Recenzie literară: Crimă și pedeapsă (1866) de Fiodor Dostoievski

Aproape furtună. Poză din arhiva personală.

Tind să văd în operele lui Dostoievski o relație foarte apropiată între personaje, evenimente, detalii, ceea ce seamănă cu un imens puzzle. De exemplu, atât în Umiliți și obidiți, cât și în romanul dat se întâlnește o afirmație, parafrazată, ce îmi tot bântuie mintea: ”Într-o cameră mică nici gândurile nu au loc de desfășurare”. Iertată să-mi fie traducerea, dar atât decorul, cât și sufletul romanului se suprapun cu acest detaliu.

Într-o încăpere ce ”mai mult arăta a dulap, și nu a cameră”, într-o seară sumbră, îl găsim pe Rodion Roskolinikov, îmbrâncit de soartă într-o situație dură, și, totodată, foarte tipică perioadei respective: tânăr cu posibilități modeste, acesta este nevoit să renunțe la facultate, ducând o viață mizeră într-un oraș murdar, ascuns într-o cameră-dulap. În mintea unui suflet chinuit se trezește un plan întunecat, macabru, aducându-l într-o realitate creată doar de el, pentru el.

Roskolinikov este o fire foarte dură, personalitatea lui fiind o veșnică întrebare a celor din jur: nebun, sau...?, acest sau inducând un interes sporit din partea a mai multor personaje. Un prieten din facultate, Razumikhin, îl consideră ciudat pe colegul său, oferindu-i susținerea și prietenia sa. Avdotia sau Dunia, sora lui Roskolinikov, înțelege că nu-l poate ajuta cu nimic. Svidrigailov, om depravat, pervers și cu anumite înclinații nu prea umane, îndrăgostit de sora lui Rodion, apare în viața acestuia pe neprins de veste, aducând noi frământări, intuind ceva. În sfârșit, Sonia Marmeladova, o fire necăjită și aruncată în vârtejul necruțător al realității, încearcă să-l protejeze cu dragostea ei, uitând că nu-l poate proteja de sine însuși.

Deși crima și pedeapsa sunt temele principale în roman, pe un al doilea plan se dezvoltă tema iubirii, fiind imortalizată în ipostaze diferite: Dunia și căsătoria ei cu Lujin - sacrificiul pentru binele familiei; iubirea lui Razumihin pentru Dunia, înfățișând o relație frumoasă; pe de altă parte, iubirea lui Raskolinikov și a Soniei apare ca o a doua față a medaliei – sentimentul a doi oameni ce sunt văzuți de societate drept murdari, păgâni și pierduți. Astfel, și în acest aspect, are loc o ”crimă” – iubirea, în orice formă a ei, și ”pedeapsa” -  ce este impusă de către soartă oamenilor drept preț pentru sentiment.

Atmosfera sumbră, animată atât de personaje, cât și de gândurile atât de stranii, ”nebune” ale personajului principal transformă romanul lui Dostoievski într-o lectură delicioasă, făcând cititorul martor la evenimente, inducând acea stare de dorință arzătoare de a dezlega misterul. Roskolinikov, un caracter ciudat, răutăcios, ”diferit”, reușește să captiveze prin incapacitatea de a-i înțelege acțiunile, motivele și ideile. La fel, personajul Soniei mi s-a părut unul foarte feminin, brav, puternic și loial.