Dacă în primul volum, Un vrăjitor din Pământșimare, îl cunoaștem pe Ged copil, apoi adolescent, iar în Mormintele din Atuan este un tânăr adult, în Cel mai îndepărtat țărm întâlnim un vrăjitor bătrân, dar încă puternic, un simbol al cunoașterii și speranței pentru alți mînuitori ai magiei și nu numai. Mi-a plăcut foarte mult să reîntâlnesc un personaj îndrăgit și să observ cât de mult a evoluat, s-a maturizat și totuși a reușit să păstreze o fărâmă din copilul de altă dată.
În Cel mai îndepărtat țărm autoarea dezvoltă și mai mult universul din Terramare - cele două personaje principale întâlnesc oameni ce fac parte din niște comunități restrânse, izolate, care au propria poveste de spus. Vrăjitori ce sunt seduși de o putere pe care nu o înțeleg și prețul pe care-l plătesc pentru vanitate. Și nu în ultimul rând, dragoni - creaturi misterioase, străvechi, ce nu interacționează cu oamenii decât arareori - tare mult mi-a plăcut locul pe care dragonii îl au în universul creat de Ursula K. Le Guin.
Februarie a fost luna în care am continuat lecturile începute în ianuarie, dornică să termin mai întâi lecturile din prima lună din an.
Prima carte finisată în februarie a fost Cel mai îndepărtat țărm de Ursula K. Le Guin, al treilea volum din seria Terramare și care mi-a plăcut cel mai mult. Urmărește atât povestea lui Ged, personajul care este liantul celor trei volume, cât și a prințului Arren, care parcurge cu brio călătoria eroului.
Acțiunea are loc în lumea din ce în ce mai vastă pe care o construiește autoarea și mi-a plăcut să o descopăr. Cartea mi-a făcut poftă să văd animația de la Studio Ghibli care se bazează pe universul din Terramare.
Citesc non ficțiune foarte rar, dar aveam The Genius of Birds de Jennifer Ackerman pe listă de mult timp. Cartea e scrisă într-un mod accesibil, limbajul nu e pretențios, iar informațiile sunt prezentate cititorului într-o formă plăcută. Sunt citate numeroase studii legate de inteligența păsărilor, și nu doar a papagalilor sau ciorilor, am aflat foarte multe lucruri interesante despre păsările ce împânzesc orașele, cum ar fi vrăbiile, sau păsările ce locuiesc în inima junglei. Recomand volumul dacă vă pasionează păsările și vreți să aflați mai multe despre abilitățile lor cognitive.
Din păcate, nu s-a lăsat fără cărți abandonate. The Witch and the Tsar de Olesya Salnikova Gilmore avea o premisă foarte interesantă - personajul din folclorul rusesc, Baba Yaga, pleacă din pădure pentru a merge la Moscova din 1500, pentru că un mare rău se abate asupra poporului. Din păcate, autoarea s-a rezumat la a-i oferi protagonistei doar numele de Baba Yaga, nu și trăsăturile specifice acestui personaj, astfel încât Yaga e doar o altă fetiță (are sute de ani dar arată de 30) naivă, care habar nu are pe ce lume trăiește și gafează în cele mai simple (chiar jenante) împrejurări. Voiam o carte unde este explorat folclorul rusesc, dar nu am găsit din acesta decât numele/denumirile.
Dagon și alte povestiri macabre de H.P. Lovecraft a ajuns în atenția mea într-un moment în care voiam să citesc ficțiune, dar nu aveam chef să mă apuc de un roman. Foarte fain scrise povestirile, fiecare având potențial de a se transforma într-un roman stufos. Mi-au plăcut majoritatea povestirilor, ceea ce rar mi se întâmplă când citesc un volum de proză scurtă. Acum îmi este clar de ce autorul este considerat un etalon pentru literatura horror - fără să fie scârbos sau să folosească cuvinte pompoase, H.P. Lovecraft te face să vrei să fugi din calea personajelor pe care le aduce la viață.
Numărul fiarei de Sergiu Someșan a fost o surpriză foarte plăcută - am citit povestirile scurte aproape într-o zi. Sunt originale, amuzante, fiecare având potențial de a deveni o carte separată - clar mai citesc alte volume semnate de autor - sunt curioasă acum de romanele semnate de Someșan.
Venomous: How Earth`s Deadliest Creatures Mastered Biochemistry de Christie Wilcox a fost o non ficțiune informativă și interesantă pe partea de știință, biologie, studiul otrăvurilor, dar vocea narativă nu mi s-a părut amuzantă, cum se dorea. De altfel, autoarea povestește niște întâmplări din viața ei care mă fac să mă întreb dacă ea, ca persoană, are spirit de auto conservare. Au fost explicate niște concepte legate de biologie și chimie pe care eu le cunosc pentru că am studiat materiile astea la facultate, dar pentru cineva care nu are legătură cu domeniul, explicațiile mi s-au părut ușor ambigue și complicate de dragul de a fi complicate.
Mi-a plăcut tare mult Echo North și am vrut să citesc și companion novel pentru aceasta, Wind Daughter de Joanna Ruth Meyer. Au fost aspecte ce mi-au plăcut și momente care m-au scos din atmosferă, au fost și unele detalii care s-au repetat în ambele cărți, iar protagonista din acest volum nu are tocmai genul de personalitate care să-mi placă, însă autoarea creionează lumea în care are loc acțiunea foarte fain.
Acestea au fost lecturile lui februarie. Voi ce ați mai citit?
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin este o carte despre puterea cuvintelor și a credinței, despre datorie și responsabilitate. Deși Arha nu are cea mai drăguță personalitate, este conștientă de datoria pe care o are și încearcă să se împace cu ideea că viața ei se termină aici, fără a scoate la suprafață aceste gânduri. Pentru ea, grija față de morminte este scopul vieții, chiar dacă nu a fost alegerea ei să devină Cea Devorată. Apariția lui Ged este un punct de cotitură în existența ei, pentru că noul pe care-l aduce acest om, atât de diferit de cei pe care-i cunoaște, o înspăimântă și încântă totodată.
Mi-au plăcut mult discuțiile filosofice purtate între cei doi, despre ce înseamnă, de fapt, datoria sau menirea, dăruirea completă pentru o cauză, adevărata voce a inimii. Ged e un personaj pe care cicitorul îl cunoaște în primul volum din serie, Un vrăjitor din Pământșimare, autoarea introducându-l în narațiune într-un mod plăcut și deloc deranjant - îl conturează suficient cât să-ți amintești drumul pe care acesta l-a parcurs și acum a ajuns să fie ceea ce este în prezent.
Ursula K. Le Guin creează un univers în care magia joacă un rol important în viața de zi cu zi, fără a deveni singura sursă de putere sau de existență pentru oameni. Lanțurile de insule din Pământșimare, poparele pe care le întâlnește Ged și obiceiurile lor, dar și creaturile care-i ies în cale pentru a-l ajuta sau pentru a-l încurca, toate aceste elemente autoarea le înlănțuie într-un fir narativ captivant și plin de culoare.
Un vrăjitor din Pământșimare este acel gen de fantasy unde lucrurile se întâmplă domol, iar accentul se pune pe creșterea personajului, nu pe acțiune sau pe latura violentă a omenirii. Pe drumul vieții, Ged cunoaște tot felul de oameni - un maestru pe care-l iubește și pe care-l înțelege prea târziu, un prieten pe care este surprins să-l vadă alături de el după anumite evenimente, un adversar pe care vrea să-l întreacă, pierzând din vedere ce este mai important.
Orașul iluziilor de Ursula K Le Guin urmărește viața pământenilor într-un viitor îndepărtat, cu noile sale reguli instaurate de cei ce dețin puterea și canoanele după care se ghidează oamenii de pe Pământ. Deși Falk aude la fiecare pas faptul că shingii sunt răi și ei sunt cei care au dus pământul într-o stare jalnică, bărbatul prețuiește cel mai mult adevărul și vrea să-l afle singur. În călătoria sa, Falk întâlnește tot felul de oameni, fiecare învățându-l câte o lecție valoroasă, fiecare arătându-i că rasa umană este mai complexă decât pare la prima vedere și demonstrându-i, la fiecare pas, cât de diferit este el față de restul locuitorilor pământului.
Dacă vă pasionează genul sf apocapiltic și dacă vreți să faceți cunoștință cu scriitura Ursulei K. LeGuin, vă recomand să citiți acest volum care, deși face parte dintr-un ciclu, poate fi citit de sine stătător.
