Frankenstein de Mary Shelly vs Dracula de Bram Stoker

Biserică în ruine. Poză din arhiva personală.

Am decis să citesc  Frankenstein doar datorită lui Dracula de Bram Stoker – care, de altfel, nu a fost o carte strălucită. După lecturarea ambelor opere, am găsit mai multe lucruri ce le au în comun.

Pentru început, ambele au stârnit un interes deosebit la timpul lor, Frankenstein - publicat anonim în 1818, numele autoarei fiind dezvăluit abia pe coperta celei de-a doua ediții, în 1823, și Dracula, apărut în 1897. Ambele romane au în comun o idee inedită: o viață creată artificial și o ființă umană ce posedă niște trăsături supranaturale.

În romanul lui Mary Shelly, care este scris sub formă de un jurnal intim, a cărui relatare are loc de către narator unui alt om, astfel opera fiind un fel de povestire în ramă, se descrie crearea unei noi vieți – de altfel, romanul fiind cunoscut și sub titlul de Prometheus modern. Victor Frankenstein, un tânăr interesat de alchimie, devorând cărțile lui Paracelsus, decide să creeze un homunculus, care va deveni un coșmar al vieții sale, un ”Adam creat de tine”, cum se autodenumește ”creatura”. Eronat, numele de Frankenstein este deseori atribuit monstrului.

Romanul lui Bram Stoker însă capătă o popularitate mai mare, datorită unui stil mai captivant de a scrie. Profesorul Van Helsing acceptă călduros invitația contelui Dracula în palatul său, descoperind acolo lucruri prea puțin obișnuite, groaznice, ajungând să-și dorească să nu fi venit niciodată.

Dacă să vorbim despre sursele de inspirație, se presupune că monstrul lui Shelly își are originea în palatul Frankenstein din Darmstadt, unde tânăra Shelly a călătorit, împreună cu soțul ei, Percy Shelly. Aici, l-au cunoscut pe alchimistul Conrad Dippel, care făcea experiemente umane. O altă sursă de inspirație este poemul lui John Milton, Paradisul pierdut, un citat din care apare la începutul romanului lui Shelly. Frankenstein în sine a apărut datorită unui eveniment din viața scriitoarei: în 1816, vara s-a adeverit foarte ploioasă, astfel încât plimbările la aer liber erau în afara discuției. Strânși în fiecare seară în salonul lordului Byron, un prieten apropiat cuplului Shelly, aceștia au decis să se destindă povestind  povești de groază, câte una inventată de fiecare. Mary Shelly mult timp nu putea să vină cu o idee, dar într-o noapte a visat ceea ce urma să devină un roman horror, cu nuanțe romantice și gotice.

Dracula lui Stoker este un personaj inspirat din domnitorul Vlad Țepeș, zis și Dracul, a cărui biografie sângeroasă se pare că l-a fascinat pe scriitorul irlandez. Pe de altă parte, unele surse sugerează că, de fapt, personalitatea ce l-a inspirat a fost contesa Elizabeth Bathory, cunoscută pentru  o cruzime desăvârșită față de oameni – aceasta a ucis între 36 și 700 de femei tinere, iar zvonurile spuneau că Elizabeth se scălda în sângele lor, pentru a-și menține frumusețea. Deși majoritatea consideră că reședința contelui, castelul, reprezentat în roman, este de fapt castelul Bran din Brașov, o altă sursă de  inspirație arhitecturală a fost castelul Slains din Scoția. Oricare ar fi aceasta, autorul a reușit să surprindă printre rânduri o atmosferă sumbră, rece, gotică.

Astfel, cele două opere au devenit populare datorită ideilor noi, nu neapărat datorită stilului în care au fost scrise. Din punctul meu de vedere, atât monstrul lui Shelly, cât și vampirul lui Stoker sunt niște personaje-senzație, de aceea acțiunea în sine, stilul, limbajul și atitudinea altor personaje din opere sunt atât de șterse, sau, mai bine zis, trecute pe planul doi. De aceea, consider că doar personajul inovator salvează atât  imaginea lui Victor Frankenstein, cât și personalitatea lui Van Helsing.

Recenzie literară: Crimă și pedeapsă (1866) de Fiodor Dostoievski

Aproape furtună. Poză din arhiva personală.

Tind să văd în operele lui Dostoievski o relație foarte apropiată între personaje, evenimente, detalii, ceea ce seamănă cu un imens puzzle. De exemplu, atât în Umiliți și obidiți, cât și în romanul dat se întâlnește o afirmație, parafrazată, ce îmi tot bântuie mintea: ”Într-o cameră mică nici gândurile nu au loc de desfășurare”. Iertată să-mi fie traducerea, dar atât decorul, cât și sufletul romanului se suprapun cu acest detaliu.

Într-o încăpere ce ”mai mult arăta a dulap, și nu a cameră”, într-o seară sumbră, îl găsim pe Rodion Roskolinikov, îmbrâncit de soartă într-o situație dură, și, totodată, foarte tipică perioadei respective: tânăr cu posibilități modeste, acesta este nevoit să renunțe la facultate, ducând o viață mizeră într-un oraș murdar, ascuns într-o cameră-dulap. În mintea unui suflet chinuit se trezește un plan întunecat, macabru, aducându-l într-o realitate creată doar de el, pentru el.

Roskolinikov este o fire foarte dură, personalitatea lui fiind o veșnică întrebare a celor din jur: nebun, sau...?, acest sau inducând un interes sporit din partea a mai multor personaje. Un prieten din facultate, Razumikhin, îl consideră ciudat pe colegul său, oferindu-i susținerea și prietenia sa. Avdotia sau Dunia, sora lui Roskolinikov, înțelege că nu-l poate ajuta cu nimic. Svidrigailov, om depravat, pervers și cu anumite înclinații nu prea umane, îndrăgostit de sora lui Rodion, apare în viața acestuia pe neprins de veste, aducând noi frământări, intuind ceva. În sfârșit, Sonia Marmeladova, o fire necăjită și aruncată în vârtejul necruțător al realității, încearcă să-l protejeze cu dragostea ei, uitând că nu-l poate proteja de sine însuși.

Deși crima și pedeapsa sunt temele principale în roman, pe un al doilea plan se dezvoltă tema iubirii, fiind imortalizată în ipostaze diferite: Dunia și căsătoria ei cu Lujin - sacrificiul pentru binele familiei; iubirea lui Razumihin pentru Dunia, înfățișând o relație frumoasă; pe de altă parte, iubirea lui Raskolinikov și a Soniei apare ca o a doua față a medaliei – sentimentul a doi oameni ce sunt văzuți de societate drept murdari, păgâni și pierduți. Astfel, și în acest aspect, are loc o ”crimă” – iubirea, în orice formă a ei, și ”pedeapsa” -  ce este impusă de către soartă oamenilor drept preț pentru sentiment.

Atmosfera sumbră, animată atât de personaje, cât și de gândurile atât de stranii, ”nebune” ale personajului principal transformă romanul lui Dostoievski într-o lectură delicioasă, făcând cititorul martor la evenimente, inducând acea stare de dorință arzătoare de a dezlega misterul. Roskolinikov, un caracter ciudat, răutăcios, ”diferit”, reușește să captiveze prin incapacitatea de a-i înțelege acțiunile, motivele și ideile. La fel, personajul Soniei mi s-a părut unul foarte feminin, brav, puternic și loial.

Trei cărți optimiste

Vi s-a întâmplat să citiți cărți scrise într-o manieră optimistă, care cumva asigură cititorul că totul va fi bine și că viața, cu tot cu dificultățile ei, este totuși pictată în culori vii? Astăzi voi vorbi despre trei cărți care – cred eu – sunt pline de viață.

 

I.                   Un oraș ca Alice (1950) de Nevil Shute

Cu toții ne dorim o viață mai frumoasă, un soare blând deasupra capului, un umăr drag pe care să visăm; totuși, tindem să complicăm lucrurile, uitând să observăm acele mici bucurii ce ne înconjoară.

Londra, o dimineață rece, cețoasă. O ceașcă de cafea tare și un testament în față. Moștenitoarea – o englezoaică tânără, Jean Paget,  povestea vieții ei fiind subiectul principal al naratorului, Noel.

Jean a trăit în Malaya, unde împreună cu un alt grup de femei a reușit, cumva, să treacă peste ororile războiului. Întoarsă acasă, dactilografa de la Pack & Levi descoperă că a devenit deținătoarea unei sume frumoase, pe care decide să o investească cu cap, în primul rând, mulțumind oamenilor care au ajutat-o în timpul războiului; în al doilea rând, tânăra se aventurează până în Australia, pentru a-l găsi pe salvatorul ei, martirul din război, despre care credea că a murit.

Iubirea poate schimba multe lucruri, poate transforma apa în sânge, iar distanțele mari nu pot fi și nici nu vor fi vreodată un impediment.

Un oraș ca Alice, scrisă de Nevil Shute, nu este una dintre cele mai serioase și filozofice cărți; totuși conturează o poveste foarte frumoasă, plasată în limitele unui real puțin abstract, despre simplitatea oamenilor cu sufletul mare și gesturile de care aceștia sunt capabili. Desigur, iubirea joacă un rol major, se conturează un triunghi amoros, dar cu marginile foarte pale, căci rațiunea unui personaj nu distruge fericirea celorlalte două.

Mi-a plăcut cartea, scrisă într-o manieră simplă, cu personajele mai mult sau mai puțin conturate, fiecare însă având o câte o trăsătură greu de confundat. Potrivită pentru serile înăbușitoare de vară – scenele din Anglia, sau diminețile reci de iarnă – locurile exotice din Malaya, cartea cuprinde în sine o lume frumoasă, plăcută, lăsând o anumită siguranță că totul, până la urmă, va fi bine.

II.                Femeia de la picioarele bărbatului meu (2010) de Valeria Florea-Dascăl

Cartea în sine prezintă doar nuvele, împărţite în cinci capitole mai mari: O vară cu lilieci, Îngheţuri devremi, Continentul Vienez, De patru ori femeia şi Fericire - floare de nu-mă-uita. Iniţial, am avut impresia că Femeia de la picioarele bărbatului meu  este un titlu de roman, însă am rămas puţin dezamăgită că am găsit altceva – părere ce s-a schimbat pe parcurs.

Ca de obicei, titlul cărţii mi-a captat atenţia, după care nu am mai fost în stare să las cartea din mâini până ce nu am terminat-o. E autobiografică, seamănă mult cu un jurnal intim, cu multe detalii şi sentimente printre rânduri. Am asemănat-o cu jurnalul lui Mihail Sebastian – au în comun tristeţea pe care o lasă fiecare cuvânt, frază şi pagină. Femeia de la picioarele bărbatului meu  descoperă o lume urâtă în care naratoarea încearcă să vadă frumosul; o lume în care familia înseamnă iubire, iar munca la televiziune – fericire. Mi-a plăcut și modul în care autoarea îl conturează pe soțul ei, evenimentele din viața cuplului și iubirea nemărginită pe care o poartă bărbatului care i-a marcat viața.

O carte absolut superbă, deşi, după părerea mea, dedicată femeilor. Mi-a părut rău când am citit ultimul rând: ca o visare, s-a terminat. Filele cărţii m-au făcut să mă gândesc mai profund la ce fac şi ce am, şi ce ar trebui să preţuiesc cel mai mult – viaţa, familia, inima.

III.             Accidentul (1940) de Mihail Sebastian

Totul începe cu un accident stupid de tramvai, unde victimă este o profesoară de franceză, Nora. Omul care o ajută să ajungă acasă este un avocat pe nume Paul, care în acea seară împlinește 30 de ani. Nora îi organizează aniversarea spontan și un pahar de șampanie savurat lent se transformă într-o noapte de dragoste, după care Paul pleacă fără să-și ia rămas bun.

Paul e îndragostit de Ann, o pictoriță tânără, pe care o iubește nebunește, dar care îi provoacă deziluzii dureroase. Ann nu apare în roman decât la sfârșit, dar amintirea ei vie se oglindește în mintea lui Paul pe tot parcursul cărții. Idila celor doi se stinge după nenumăratele ei „evadări” din viața lui, plecări, vacanțe, vernisaje care pentru ea însemnă, adesea, noi iubiri. Conștientizarea bruscă a acestor lucruri despre iubita sa și realitatea crudă îl fac pe Paul un om neputincios, care nu mai reușește să găsească sensul vieții. Accidentul din seara când împlinește 30 de ani îi schimbă viața: dimineața o găsește pe Nora în apartamentul său. Ea îi propune o vacanță la munte. Deși nu pare încântat de această idee, Paul cedează și pleacă împreună cu Nora.

Accidentul nu este, cu siguranță, o capodoperă, dar este un roman care îți rămâne în suflet ca un fel de adiere a unei povești simple, tandre, a unui om plecat în căutarea propriului suflet. Discursul clar, relatarea într-un limbaj simplu, dar frumos a poveștii te fac să ai sentimentul că, de fapt, nu ai citit o carte, ci ai auzit o întâmplare povestită, în tren, de un prieten vechi. Cu toate acestea, autorul a reușit să creeze personaje viu conturate, fiecare cu problemele, cu caracterul și cu sentimentele sale. Nu lipsește nici drama, nici seriozitatea și nici profunzimea  sentimentelor. Printr-o operă de o simplitate uluitoare, autorul reușește să zugrăvească o lume în care noi înșine ne putem regăsi, în care personajele pot fi, de fapt, oameni care ne înconjoară.

Simplificând oarecum povestea, am putea conchide că Accidentul ne demonstrează că și bărbații suferă din dragoste, că nu toate femeile sunt la fel și că o vacanță la munte poate schimba soarta cuiva…

Cărți magice

Un pic de magie nu strică! În postarea de azi vă prezint câteva cărți a căror lectură m-a dus pe tărâmuri noi și mi-au creat stări de spirit cel puțin greu explicabile.

I.                   Nouăsprezece trandafiri (1980) de Mircea Eliade

Un buchet misterios este găsit la ușa cuplului Damian, proaspăt întorși din luna de miere. Întrebarea este: cine a trimis buchetul? Cu ce ocazie? Dar după o numărătoare minuțioasă, cifra de 19 trezește amintiri demult uitate...

Pasiunea, misterul, iubirea și timpul demult pierdut reprezintă esența cărții de față, a cărei trăsătură fantastică aduce cititorul lângă personaje. Maestrul Pandele, brusc transformat dintr-un scriitor plictisit într-un dramaturg entuziasmat, Niculina, femeia ce-și caută tatăl, privind lumea cu ochi de demon, Laurian Serdaru, fiul pierdut, dar și Eusebiu Damian însuși sunt personaje ale căror vieți se întâlnesc, brusc, pentru a schimba realitatea pentru totdeauna.

Dacă aș dezlega misterul buchetului de 19 trandafiri, care, de altfel, semnifică o dragoste mare, eternă, această recenzie și-ar pierde tot farmecul. Voi lăsa în umbră evenimentele, cuvintele, gesturile personajelor, însă pot să afirm că sfârșitul m-a lăsat într-o stare ciudată, de mister etern, care persistă pe tot parcursul cărții; nu există o limită între realitate și magie, între timp și spațiu, doar un buchet de trandafiri ce stârnește întrebări fără răspuns, amintiri atemporale și viscolul unei nopți de iarnă în Sibiu, ajunul Crăciunului...

II.                Dragoste în vremea holerei (1985) de Gabriel García Márquez

Tot timpul m-a fascinat modul în care scrie Márquez: imaginile orientale, realitatea și iluzia, pierzându-se într-un spațiu fără timp, personajele himerice și totodată, viu conturate. Dragostea în vremea holerei este un alt tărâm necunoscut, plasat, aparent, într-o epocă anume și într-un loc bine definit.

Tema morții, a iubirii și a timpului este întâlnită în multe opere, dar nicăieri atât de profunde și mistice ca în opera lui Márquez: nicăieri acestea nu se împletesc într-un fir narativ aparent dezordonat, evenimentele amestecându-se între ele, revenind la un punct, sărind apoi mult mai departe în timp...

Frumusețea femeii, în viziunea lui Márquez, a fost mereu reprezentată de o personalitate, nu doar un chip frumos. Astfel, Fermina Daza, o tânără imprevizibilă, puternică, și totodată firavă și indecisă, nu atrage inima lui Florentino Ariza doar prin înfățișarea ei, ci și prin modul de a gândi, sălbăticia de căprioară, capacitatea de a simți profund un sentiment. Pe de altă parte, Florentino Ariza nu reprezintă un ideal tipic masculin: bolnăvicios, ciudat, enigmatic și foarte persistent, acesta își va păstra imaginea pe tot parcursul vieții, fără ca timpul să-și poată lăsa amprenta asupra lui.

O dragoste imposibilă în timpul unei molime ucigașe: holera. Lumile celor doi oameni există în timpuri diferite, urmându-și cursul în direcții diferite. Căsătorită, alături de un soț iubitor, copii frumoși și respectul unanim în oraș, Fermina Daza nu se întreabă niciodată de soarta lui Florentino, care în acest timp urcă pe scara socială, pierzându-se în valurile iubirilor carnale. Oare dragostea are vârstă? Această întrebare și-o pun copiii Ferminei, Fermina însăși, dar nu și Florentino, pentru care totul este clar.

Romanul Dragoste în timpul holerei, deși savuros, mi-a lăsat o senzație de sfărșit atemporal, un sentiment de ceva neterminat. Realitatea narării, împăienjenită de iluzii, colorată în cuvinte ciudate și imagini paradisiace reprezintă universul celor doi îndrăgostiți, acest lucru plasând romanul într-o lumină aparte. Personajele ajutătoare, deși apar foarte puțin, nu sunt conturate vag, căci imaginea lor rămâne bine ancorată în acțiune. Totuși, sentimentul de tristețe continuă să urmărească cititorul pe tot parcursul romanului.

III.             Valea pasiunilor (2001) de Lidia Jorge  

 

Am avut o oarecare reținere în a face o recenzie acestei cărți. Am cumpărat-o într-o librărie ce mirosea a ceai și scorțișoară și vară caldă și m-a atras atât titlul, cât și coperta.

Nu știu nimic despre autoare și nici nu am auzit despre ea sau Valea pasiunilor până recent. Totuși, tind să cred că literatura portugheză și spaniolă reprezintă o cu totul altă lume – căci maniera romanului mi-a amintit de Márquez și atmosfera unei lumi mistice, necunoscute omenirii, ce înflorește în paginile romanelor sale. Așa a fost și în cazul povestirii despre omul ce desena păsări.

Walter Dias reprezintă enigma fiicei sale, care, totodată, îi este și nepoată. Într-o lume micuță și limitată, Valmares, Walter este un neadaptat, un fiu de agricultor ce nu iubește pământul și munca, un vântură-lume, după cum îi spune tatăl. Fiind atât de diferit de frații săi, acesta este cunoscut drept un soldat vicios, obsedat de pătura lui soldățească –despre care se zic lucruri urâte, dar și un pictor talentat ce își exprimă dragostea pentru păsări prin reproducerea fidelă a acestora pe petice de hârtie.

Enigma fiicei lui Walter ar întrece enigma Otiliei – ”nepoată” pentru Walter, ”soră” pentru verișorii ei, o ființă tăcută ce își reamintește imaginea tatălui intrând teptil în camera ei. Celelalte personaje nu fac altceva decât să intensifice senzația de mister ce acoperă orășelul, plasând-o pe fiica lui Walter pe o scenă vizibilă tuturor, mai puțin cititorului.

Valea pasiunilor are un final deschis, ce oferă spațiu de gândire și reprezentare pentru cititor, cât și o ușoară urmă de melancolie după ceva, sentiment ce este, de altfel, impregnat în paginile și personajele cărții. Mi-a plăcut foarte mult povestirea pentru că are o urmă ușoară de tristețe și  lectura lasă un gust dulceag-amar, pecetluind un univers aparte, plin de mister și miros de flori de smochin din Valmares...

IV.             Orașul cu salcâmi (1935) de Mihail Sebastian

Pentru Adriana, „au înflorit salcâmii” când avea 15 ani. Din acea zi tânăra a început să privească lumea cu alți ochi. Toate năzbâtiile din trecut i se păreau  foarte copilăroase și stupide. Prima ei dragoste a fost Gelu, un licean mai mare decât ea ,prima impresie despre el fiind ” blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea.” Totuși, acea iarnă i-a apropiat: Gelu, Adriana și Cecilia (prietena cea mai bună a Adrianei și verișoara lui Gelu) au petrecut lungile seri citind, cântând și trăind adolescența. În următoarea iarnă li s-a alăturat și Victor, colegul lui Gelu, cei patru petrecându-și zilele și serile împreună.

În cea de-a treia iarnă, Adriana pleacă în vacanța de Crăciun la niște rude din București. În capitală, îl întâlnește pe Cello  Viorin, compozitorul a cărui operă, „Cântecele blondei Agnes” i-a unit pe Adriana și Gelu în iarna trecută. Viorin îi împărtășește dragostea sa, dar tânăra îl refuză, primind la despărțire o melodie compusă de el.

Orașul cu salcâmi înfățișează în toată splendoare ei acea dragoste adolescentină, petrecută în primăvara sufletului, fiind o lectură perfectă pentru adolescente, dar mai ales pentru oamenii mari care vor să-și amintească de iubirile din liceu.

Ce cărți magice ați citit de curând?

Să vorbim despre...unt

Nom nom nom... nu cred că am scris vreodată despre mâncare. Dar astăzi voi face o excepție și voi vorbi despre unt. Da da, unt, produs lactat pe care-l consumam mult mai des în copilărie decât în prezent, produs de care mă leagă anumite amintiri.

 Îmi amintesc de perioada în care în familia mea dulciurile se mâncau la zile de naștere și atunci când ceream o bomboană bunica îmi împingea fraza ”acum e vară, mănâncă fructe, bomboane vei mânca la iarnă”. Venea iarna și pe masă apăreau compoturile și dulceața, așa că bomboanele/ciocolata/prăjiturelele rămâneau de domeniul zilelor de naștere/Crăciun/Paște sau vizita vreunei rude. 

Eu sunt pofticioasă de felul meu în ceea ce privește dulciurile, așa că în pauzele dintre fructe și compoturi mă delectam cu pâine cu unt și miere. Aveam obișnuința să înfulec la micul dejun câteva felii de pâine coaptă de bunica, unsă cu unt delicios, cu nu știu câte procente grăsime, iar deasupra un strat generos de miere (și aia cumpărată de la niște vecini care aveau șaptezeci de mii de albine).  Astăzi, când sunt adult și pot să cumpăr bomboane și ciocolată și să le mănânc când vreau, pâinea cu unt și cu miere a cam dispărut din peisaj. Dar când reapare, nu e de bine, s-a dus o baghetă în 5 minute :)

Să revenim la unt: cred că a fost un produs minunat în copilărie, pe care nu ar trebui să-l evit nici ca adult. Eu îl folosesc când îmi fac ouă ochiuri pe post de ulei - mi se pare că ies mai cremoase și cumva mai pufoase. Oricum, chiar dacă nu-l consum zilnic, untul este un produs pe care-l am permanent în frigider. Ca viitor medic veterinar, calitatea produsului mă interesează în mod special - există și o expresie, de la furcă la furculiță, ceea ce înseamnă că pe mine, ca viitor specialist, mă interesează de unde provine materia primă, pe unde trece și ce modificări suferă, ca la sfârșit să ajungă pe masa consumatorului în forma finală. 

Din acest punct de vedere, m-a interesat marca de unt Kerrygold, deși recunosc că nu am mai văzut-o prin magazine. Kerrygold este un produs obținut din laptele unor văcuțe irlandeze care sunt crescute liber, pe pășune, 11 luni din an. Acest tip de creștere este relativ noi în țara noastră, dar e considerat din mai multe puncte de vedere un sistem mai apropiat de ”obișnuințele” taurinelor, în plus creându-le mai puțin discomfort. Pe acest principiu, de la văcuțe fericite, cu un minim de factori de stres, rezultă un produs mai bun calitativ și cantitativ.

Sunt foarte curioasă în ceea ce privește gustul acestui unt, poate-poate seamănă cu acela din copilărie. Cred că știu ce să trec pe următoarea listă de cumpărături. Să nu uit și de borcanul de miere trimis de acasă :)

Recenzie literară: Dans dans dans (1988) de Haruki Murakami

Flori. Poză din arhiva personală.

Am citit mai multe cărți semnate de Murakami, iar impresia generală este că acesta scrie de parcă ar picta cu niște culori inexistente  o lume pe care o vedem de la fereastra din tramvai. Nici nu știu cum aș putea exprima acea senzație pe care ți-o creează cufundarea în lecturarea cărții de față... este o senzație de parcă ai nimeri într-un cub de sticlă și ai observa acțiunile personajelor dintr-un alt unghi, tu fiind totuși prezent acolo, total invizibil.

Deși Dans dans dans este a patra carte din ciclul Șobolanul, am citit-o fără să mă interesez de acest lucru. Totuși, nu cred că e chiar necesară lectura în ordine cronologică; în Dans dans dans este menționat un personaj care apare în cărțile precedente, dar nu influențează acțiunea și nici nu reprezintă o verigă pierdută pentru cei care nu au citit primele trei volume; deci saltul la a patra carte nu este o problemă.

În Dans dans dans cititorul îl întâlnește pe personajul principal care narează acțiunea, interacționând cu  alte personaje foarte diferite: o recepționistă de la hotel, cu un nume ciudat - Yumiyoshi; o copilă de 13 ani, fiică de oameni celebri, rebelă și complet neglijată; tatăl acesteia, pentru care banii cumpără totul; mama ei, un fotograf cu capul în nori, de care are grijă un poet cu o singură mână; un fost coleg de școală, actor chipeș, dar blestemat să joace mereu doctori și profesori de liceu.

Acțiunea se desfășoară în jurul personajului fără nume, care revine în Sapporo pentru a căuta hotelul Dolphin, unde petrecuse o perioadă frumoasă alături de o femeie a cărui nume adevărat nu îl cunoaște. Ajuns la hotel, descoperă că acesta nu mai este o clădire veche și dărăpănată, ci un hotel de lux. Totuși, între pereții acestuia, la etajul 16, uneori se întâmplă lucruri cunoscute doar câtorva; de aici, începe căutarea.

Romanul tratează mai multe subiecte: căutarea iubirii pierdute, participarea în creșterea și dezvoltarea unui individ, evoluția unui caracter, dar și visul în care spiritul încearcă să se regăsească în ochii altora... Lectura a fost, cum am menționat mai sus, o plonjare lentă într-un univers care se întretaie cu realitatea, dar în același timp se întâmplă undeva departe. Personajul principal m-a făcut să-l urmăresc peste tot, să-i citesc gândurile și să trec prin aceleași stări de spirit, lucru ce se întâmplă mai rar.

 Prin atmosfera ei mistică, vârtejul de evenimente într-un timp indefinit, Dans dans dans rămâne să fie una dintre cărțile  ce m-a impresionat și s-a clasat pe raftul operelor preferate. Nu am reușit încă să parcurg toate titlurile din biografia lui Murakami, dar până acum, Dans dans dans este romanul meu favorit.