miercuri, 25 mai 2016

Studiu de caz: Top nu știu câte cărți de citit într-o viață

Cărți din biblioteca mea
Azi am dat peste un articol care m- scos din sărite. Nu știu ce am ultima perioadă de-mi sare imediat muștarul, dar m-a enervat la culme titlul: top 10 cele mai bune cărți de citit într-o viață. Hm, interesant, îmi zic, deschid linkul, citesc, îmi sare muștarul. Ce-i cu porcăriile astea, cu volume de maculatură, pentru care au murit degeaba mii de copaci?
Într-o altă ordine de idei, nu-mi plac articolele cu astfel de clasamente, mai ales când văd printre titluri niște nulități - exemplu ”operele” lui Coelho (pe care nu-l suport și-l consider un scriitor ieftin) sau Fifty Shades - serios? Mai observ o tendință idioată de a confunda ”cele mai citite” și ”cele mai vândute” cărți sau și mai rău, de a face un clasament-salată cu volume vândute, citite, interzise.
După care mă liniștesc și îmi amintesc că pe lumea aceasta există mult prea multe cărți frumoase, gândite, ce duc cititorul spre lumi deosebite. Iar clasamentele stupide - exemplu peste ce am dat azi - sunt făcute pentru cei care nu știu ce cărți le plac. Pentru că nu-i poți băga în aceeași oală pe F. Dostoievski și pe S. Meyer. 
Așa că dragi cititori - vă doresc să dați peste cărți frumoase și care au ceva acolo, printre file, ce îndeamnă la procesul numit gândire. Și care rămân în minte ca o experiență frumoasă. Lecturi faine vă doresc!

sâmbătă, 21 mai 2016

Dacă blogul meu ar fi un ceai, ar avea aromă de iasomie

Ceaiul este un element ce-mi amintește de adolecență, când stăteam după-amiezile și citeam cărți. Și pentru că lectura să meargă mai bine, ceaiul era elementul de bază.
Preferatul meu este ceaiul negru cu bergamotă - aromat, tare, plin de mister și total nepotrivit pentru momentele în care vreau să scriu. Merge de minune la o carte, mai puțin la scris. Nu știu dacă aroma e de vină, sau tăria lui, însă atunci când deschid o pagină albă și vreau să scriu, cuvintele își găsesc drumul spre alte tărâmuri și-mi scapă esența lor. Așa că ceaiul negru nu este cel mai bun prieten când vreau să clădesc idei...

În astfel de situații mă scoate din încurcătură ceaiul jasmin - de iasomie. Îmi place aroma lui și în primul rând, senzația de licoare ușor amară; mă ajută să mă concentrez și să-mi prind cuvintele de aripi, să nu le las să zboare. La fel merge și cu sesiunea - învățatul este mai ușor cu ceaiul amărui cu aromă de jasmin. 
Când vreau să scriu ceva - îndiferent dacă e ceva personal, o recenzie literară sau un eseu, îmi încep ritualul: ceașca preferată cu flori, cadou de la sora mea, apa fierbinte de parcă e proaspăt adusă din iad, frunzele uscate și minuscule ce în apă se desfac ca un pergament. Îmi place să privesc apa din ceașcă cum își schimbă nuanța, ușor-ușor, într-un verde proaspăt. Îmi place să simt cum aroma de iasomie dulce se răspândește prin cameră, parfumând tot ce prinde. Îmi place prima înghițitură de ceai - fierbinte, amăruie, plină de inspirație. 
Așa că voi răspunde scurt provocării: blogului meu îi place ceaiul de iasomie, acesta făcând parte din ființa virtuală a spațiului meu unde-mi înșir ideile.
Pentru cei îndrăgostiți de ceaiul aranjat frumos, gata pentru infuzie, există un site unde se pot procura multe sortimente în cantități variabile - Camera din față, sau dacă sunteți din București puteți merge direct la ceainărie - sunt sigură că ar fi o experiență frumoasă, inundată de arome și de ce nu, plină de descoperiri.

vineri, 29 aprilie 2016

Recenzie literară: Pânza de păianjen de Cella Serghi


Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că  ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă. Uneori, pasajele din carte mă speriau, îmi induceau o spaimă greu de explicat. De parcă m-aș fi trezit din nou în adolescență când un sentiment mă impresiona până la oase.
Pânza de păianjen este o carte depresivă. În prim plan o întâlnim pe Diana Slavu, protagonista, viața căreia ne este arătată din fragedă copilărie până la vârsta de 2* de ani. De fapt, o întâlnim pe Diana în carne și oase o fracțiune de secundă, ca mai apoi să o descoperim prin intermediul scrisorilor și jurnalelor, pe care le înmânează cele mai bune prietene, Ilinca. 
La început, romanul mi s-a părut drăguț: misterioasa Diana, admirată de mulți, tânără recent căsătorită, dar deja în mijlocul unui scandal. Se aud diferite zvonuri, nume de bărbați, întâmplări care nu au avut loc... iar Ilinca, împreună cu cititorul, parcurg jurnalele Dianei ca să afle adevărul.
Romanul este fresca unei societăți zbuciumate. Primul război mondial, sărăcia, copilăria plină de lipsuri, adolescența dramatică, tinerețea umbrită de nefericire, căutarea continuă a propriei persoane... toate acestea ascunse în jurnalele Dianei. Totuși, principala dramă rămâne iubirea, sau mai exact, efemeritatea acesteia ce duce la disperare.
Cum am menționat mai sus, Pânza de păianjen este un roman depresiv. Cel puțin, pe mine m-a întristat mult și mi-a afectat buna-dispoziție de fiecare dacă când deschideam cartea. Diana este un personaj foarte interesant, o femeie cu trei fețe: una pentru străini, una pentru bărbatul iubit, una pentru cititor, cea din urmă fiind adevărata Diana - sau așa ne lasă autoarea să credem. 
Cartea de față mi-a fost recomandată de cineva: mi s-a spus că o să-mi placă. Și mi-a plăcut, mult de tot, datorită melancoliei după copilărie și după Constanța din anii 1900, locul în care a rămas sufletul Dianei. Mi-a plăcut și datorită multitudinii de sentimente și transformări ale personajului principal, dar și datorită evoluției Dianei pe parcursul romanului. Dar în același timp, romanul m-a întristat foarte mult, iar finalul nu a lăsat nicio urmă de  consolare: viața Dianei, dincolo de filele jurnalelor, va rămâne mereu aceeași...

(c) Imagine - Constanța ianuarie 2016. Poză din arhiva personală.

joi, 28 aprilie 2016

Un gând în noapte

Liliac în aprilie. Poză din arhiva personală.
Ai mai avut senzația aceasta, că vrei să scrii, că degetele vor să alerge, nebunele, pe tastatură, dar parcă ideile nu se leagă, parcă ai vrea să povestești despre o mie de lucruri și în același timp nu vrei să spui nimic?
Ei bine, momentul meu de glorie a sosit. Nu am mai scris ceva de foarte mult timp și sinceră să fie, îmi lipsește. Îmi lipsește scrisul nopțile, îmi lipsește un jurnal pe care-l completez din an în Paște, îmi lipsește inspirația... sau îmi vine fix când mi-e somn, ca să se asigure că uit totul până dimineața.
Ultima perioadă a fost o aglomerare de zile în care nu voiam să fac nimic și totuși mergeam înainte. Vacanța abia a început și eu deja sunt plină de orare și planuri cum să-mi împart timpul pentru super stresiunea care urmează - sau mai bine zis, pentru parțiale/colocvii/teste care ”contează”.
În fine, să revin la dorința mea de a scrie. Cum ziceam, nu am mai făcut-o demult - nu mă refer la scris articole despre produse beauty sau eseuri argumentative, ci scris așa, despre orice. Pe alea, apropo, le găsițe pe celelalte bloguri ale mele, menționate undeva în dreapta pe pagină.
Ultima vreme fac aceleași lucruri - facultate, teme, idei în miez de noapte, brodat, citit... vorbind despre citit, am o perioadă cam lungă în care nu vreau să o fac. Pur și simplu simt că m-am săturat de cuvinte. De parcă aș fi mahmură după o carte bună, deși nu pot afirma că am citit ceva foarte fascinant în ultima perioadă. Sau poate că problema e faptul că citesc în paralel mai multe cărți... dar așa sunt eu, mai împrăștiată în lecturi.
Pe azi gata. Am scris ca o adolescentă care nu știe ce vrea. Dar cel puțin mi-am îndeplinit dorința de a scrie ceva. Noapte bună :)

duminică, 20 martie 2016

Hobby - broderie: Vulpița de la Riolis

Hello!
Nu am mai scris de ceva timp pe blog, mai mult din lipsă de subiect decât din lene. În acastă perioadă am fost ocupată mai mult cu cititul, delectarea cu serialul anime One Piece ( vi-l recomand!) și cu brodatul. 
Cu brodatul e o poveste aparte: mi s-a năzărit anul trecut, tot cam pe vremea asta, să brodez un goblen. Nu am mai făcut-o din clasa a 8-a și mi-am amintit că pe atunci mi s-a părut fun procesul. Așa că m-am dus și mi-am cumpărat un goblen pe care l-am terminat prin septembrie. Dup asta, am început să caut pe instagram dup[ hashtag-ul #broderie până am ajuns la nșpe conturi cu broderii în cruciuliță. E un deliciu să stau seara înainte de somn să mă uit pe instagram la astfel de conturi. Dacă tot am ajuns pe acest tărâm, vă spun un lucru: pasionate de brodat mai multe ca-n Rusia nu găsiți. Cel puțin eu asta am observat - că majoritatea deținătoarelor conturilor de brodat de pe insta sunt rusoaice. Și tot navigând pe acest tărâm al ațelor și materialelor, am ajuns să văd la mai multe persoane o anumită vulpiță. Mi-a plăcut respectiva atât de mult încât am început să răscolesc internetul să găsesc setul în România. Dar nu am avut noroc în această privință - nu puteam găsi nicăieri firma Riolis - cea care a proiectat-o pe fermecătoarea vulpiță sub numărul de 1510. Totuși, salvarea mea a venit din partea dragei mele Mădăline - am văzut setul pe eBay la un preț relativ mic-  cam 80 RON și în toiul nopții am sunat-o pe prietena mea:
- MĂDĂ, VREAU VULPEAAA!
Și Mădă a râs, iar cam într-o săptămână vulpea a ajuns în țară. Asta se întâmpla în preajma sărbătorilor de iarnă, astfel încât am pus lăbuța pe set abia prin ianuarie, însă a mai trecut o lună până m-am apucat de brodat - sesiunea mi-a stat în cale.
Procesul în sine a durat cam o lună - din februarie până în martie. Am brodat cu plăcere, deși totul din acest set era nou pentru mine:
- materialul: de obicei, se folosește un material numit Aida, crem sau alb. În cazul de față, pânza a fost de un bleu-deschis;
- ața: de obicei, se folosește ața Mouline la așa ceva. În setul de față era inclusă o ață de lână Saphire (dacă nu mă înșel);
- schema mi s-a părut drăguță: coloră, dar fiecare culaore corespunde unei ațe numerotate sau unui blend - adică două sau trei ațe combinate, astfel încât modelul brodat astfel iese foarte interesant. Un alt detaliu legat de această vulpe a fost combinația de cruciulițe - punct goblen și backstitch (contur).
Lăsând la o parte detaliile tehnice, vreau să vă prezint progresul meu în imagini:










Și rezultatul final:

Elena este fericită <3
PS: mă puteți urmări pe Instagram și după hashtag-ul #elena_s_embroidery_2016 pentru mai multe poze cu broderiile mele din anul curent.

vineri, 11 martie 2016

Recenzie literară: La răscruce de vânturi de Emily Bronte

La răscruce de vânturi este una dintre cele mai cunoscute opere scrise de faimoasele surori Bronte – pe lângă Jane Eyere a lui Charlotte Bronte și Agnes Gray a Annei Bronte.  Povestea surorilor este foarte interesantă, atât datorită conjuncturii politice și istorice a acelor timpuri, cât și datorită personalității fiecăreia și ideilor cărora surorile le erau fidele.
Romanul lui Emily Bronte nu este considerat o capodoperă a literaturii britanice, dar în prezent este destul de popular și recunoscut. Eu cred că acest lucru se datorează poveștii întunecate, cu nuanțe de literatură gotică, puțin mister și multă răutate umană.
Într-un loc singuratic apare un străin pe nume Lockwood – naratorul. Acesta cunoaște o familie și povestea acesteia, pe care o relatează cititorului. În căutarea unui loc liniștit, Lockwood închiriază o căsuță în Yorkshire de la un personaj pe nume Heathcliff, care stă la răscruce de vânturi – denumirea locuinței izolate a acestuia.  Naratorul nu își creează o părere foarte bună despre acest bărbat posomorât, răutăcios și care ascunde ceva foarte întunecat în interiorul său; pe parcursul romanului, personalitatea lui Heathcliff devine din ce în ce mai complexă, iar acțiunea – din ce în ce mai încurcată.
Cândva, la răscruce d vânturi era un loc liniștit și frumos, iar stăpănul acestuia, Earnshaw, era un bărbat bun și milostiv. Venind acasă dintr-o călătorie, acesta aduce un copil – pe care-l descrie ca fiind un țigan fără căpătâi.  Soția nu este foarte încântată, nici fiul mai mare a lui Earnshaw, Hindley, care-l urăște din suflet pe noul venit. Catherine însă, fiica familiei, îl îndrăgește pe acest copil al nimănui, cei doi devenind prieteni. Orfanul este botezat Heathcliff, iar venirea lui în această casă va schimba foarte multe lucruri....
Romanul este foarte sumbru, lucru ce mie personal mi-a plăcut foarte mult; în unele clipe, precum descrierea unui vis și apariția unei fantome atmosfera din jur devenea foarte densă și aproape reală. Toate evenimentele se întâmplă în împrejurări sinistre, iar personajele poartă o umbră foarte întunecată.
Mi-a plăcut cartea deoarece scotea la iveală veninul din inima umană, în special cea a lui Heathcliff, care are o alură demonică în jurul său. Catherine, a cărei nume apare de două ori în acest roman, este o entitate a cărei prezență este simțită pe tot parcursul cărții, reprezentând un înger păzitor și totodată, o fantomă malefică.
Deși mi-a plăcut mult Jane Eyre, tind să consider cartea de față mult mai complexă; deși în ambele romane apare spiritul englezesc, moralitatea și pioșenia falsă, specifice erei victoriene, La răscruce de vânturi conturează mult mai bine lumea, obiceiurile, trăsăturile umane și complexitatea mentalității feminine.

Recenzie literară: The great Gatsby de F. Scott Fitzgerald

Când eram în generală, am citit Blândețea nopții. Țin minte că mi-a plăcut foarte mult, am considerat-o drept o carte profundă, cu oarecare rezonanțe în mintea mea. Nu știam de Gatsby, nici de povestea din spatele acestei cărți, nici despre viața autorului; știu doar că Blândețea nopții m-a marcat atunci, lăsând o impresie puternică.
Recent am terminat de citit The great Gatsby. Probabil, dacă nu ar fi apărut filmul, cu Leonardo DiCaprio, cu Lana del Rey pe fundal și isteria în masă, nu m-ar fi interesat prea mult cartea de față, probabil că nici nu aș fi citit-o, cel puțin în viitorul apropiat. Nu am văzut încă filmul, dar aștept să văd cât de apropiat este de contextul cărții. The great Gatsby este o carte despre moravuri, viața anilor ‘20 ai secolului trecut, perfiditatea și josnicia omului, dar mai ales, asemănarea izbitoare, la nivel de factor uman, între generația Jazz Age și generația secolului XXI.
În centrul acțiunii îl avem pe Nick Carraway, om de origine modestă, care se mută în West Egg, într-o căsuță mică, a cărei grădină se află la marginea grădinii lui Gatsby - vecinul bogat a lui Nick. Primul lucru ce-l uimește este faptul că ”mica” reședință a lui Gatsby este mereu plină de lume, șampania curge la discreție, iar muzica și dansul nu se termină niciodată.
În West Egg, Nick are o verișoară, Daisy, căsătorită cu Tom Buchanan. În casa familiei, cu drapeluțe roz, aromă de iasomie și iubire până-n mormânt, Nick o întâlnește pe Jordan Baker, o sportivă de care îl legă niște sentimente nedefinite, între camaraderie și iubire.
Într-o zi, Nick primește o invitație de la domnul Gatsby, misteriosul vecin, care-l invită la o ”mică petrecere” în curtea sa. Evident, în seara următoare, grădina lui Gatsby este plină de mașini, oameni ce nu se cunosc între ei, muzică, șampanie și nici urmă de gazdă. Într-un final, apare Jordan, Carraway se bucură de compania ei și-l cunoaște, din întâmplare, pe Gatsby, care îi va deveni prieten; acest om însă ascunde numeroase enigme...
Un roman despre dragoste, ură, moravuri ușoare, trădare și singurătate, The great Gatsby intră în colecția cărților favorite, datorită acțiunii, peisajului viu și a personajelor conturate foarte realist. Atât de realist, încât am reușit să găsesc unul pe care să-l disprețuiesc; personajul care mi-a fost antipatic în mod special este Daisy Buchanan, o ființă frumoasă, firavă, feminină, dar lipsită în totalitate de tărie de caracter, cauzând o tragedie, fără a răspunde pentru faptele sale, fără a avea remușcări; o păpușă frumoasă, dar crudă.
Am încercat să găsesc motivul de ce romanul The great Gatsby este atât de popular; aparent,  se distribuia gratuit soldaților în cel de-al doilea război mondial. Probabil că dacă nu ar fi acest mic detaliu, isteria în jurul cărții nici nu ar exista.
În concluzie, Fitzgerald a reușit să mă captiveze, pentru a doua oară, cu un roman savurat în câteva zile, retrăiri pentru personaje și atenție maximă la detalii, iar atmosfera creată m-a dus trup și suflet în anii ’20, un tărâm utopic, demult pierdut.