Recenzie literară: Pânza de păianjen de Cella Serghi

Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că  ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă. Uneori, pasajele din carte mă speriau, îmi induceau o spaimă greu de explicat. De parcă m-aș fi trezit din nou în adolescență când un sentiment mă impresiona până la oase.

Pânza de păianjen este o carte depresivă. În prim plan o întâlnim pe Diana Slavu, protagonista, viața căreia ne este arătată din fragedă copilărie până la vârsta de 2* de ani. De fapt, o întâlnim pe Diana în carne și oase o fracțiune de secundă, ca mai apoi să o descoperim prin intermediul scrisorilor și jurnalelor, pe care le înmânează cele mai bune prietene, Ilinca. 

La început, romanul mi s-a părut drăguț: misterioasa Diana, admirată de mulți, tânără recent căsătorită, dar deja în mijlocul unui scandal. Se aud diferite zvonuri, nume de bărbați, întâmplări care nu au avut loc... iar Ilinca, împreună cu cititorul, parcurg jurnalele Dianei ca să afle adevărul.

Romanul este fresca unei societăți zbuciumate. Primul război mondial, sărăcia, copilăria plină de lipsuri, adolescența dramatică, tinerețea umbrită de nefericire, căutarea continuă a propriei persoane... toate acestea ascunse în jurnalele Dianei. Totuși, principala dramă rămâne iubirea, sau mai exact, efemeritatea acesteia ce duce la disperare.

Cum am menționat mai sus, Pânza de păianjen este un roman depresiv. Cel puțin, pe mine m-a întristat mult și mi-a afectat buna-dispoziție de fiecare dacă când deschideam cartea. Diana este un personaj foarte interesant, o femeie cu trei fețe: una pentru străini, una pentru bărbatul iubit, una pentru cititor, cea din urmă fiind adevărata Diana - sau așa ne lasă autoarea să credem. 

Cartea de față mi-a fost recomandată de cineva: mi s-a spus că o să-mi placă. Și mi-a plăcut, mult de tot, datorită melancoliei după copilărie și după Constanța din anii 1900, locul în care a rămas sufletul Dianei. Mi-a plăcut și datorită multitudinii de sentimente și transformări ale personajului principal, dar și datorită evoluției Dianei pe parcursul romanului. Dar în același timp, romanul m-a întristat foarte mult, iar finalul nu a lăsat nicio urmă de  consolare: viața Dianei, dincolo de filele jurnalelor, va rămâne mereu aceeași...

(c) Imagine - Constanța ianuarie 2016. Poză din arhiva personală.

Un gând în noapte

Liliac în aprilie. Poză din arhiva personală.

Ai mai avut senzația aceasta, că vrei să scrii, că degetele vor să alerge, nebunele, pe tastatură, dar parcă ideile nu se leagă, parcă ai vrea să povestești despre o mie de lucruri și în același timp nu vrei să spui nimic?

Ei bine, momentul meu de glorie a sosit. Nu am mai scris ceva de foarte mult timp și sinceră să fie, îmi lipsește. Îmi lipsește scrisul nopțile, îmi lipsește un jurnal pe care-l completez din an în Paște, îmi lipsește inspirația... sau îmi vine fix când mi-e somn, ca să se asigure că uit totul până dimineața.

Ultima perioadă a fost o aglomerare de zile în care nu voiam să fac nimic și totuși mergeam înainte. Vacanța abia a început și eu deja sunt plină de orare și planuri cum să-mi împart timpul pentru super stresiunea care urmează - sau mai bine zis, pentru parțiale/colocvii/teste care ”contează”.

În fine, să revin la dorința mea de a scrie. Cum ziceam, nu am mai făcut-o demult - nu mă refer la scris articole despre produse beauty sau eseuri argumentative, ci scris așa, despre orice. Pe alea, apropo, le găsițe pe celelalte bloguri ale mele, menționate undeva în dreapta pe pagină.

Ultima vreme fac aceleași lucruri - facultate, teme, idei în miez de noapte, brodat, citit... vorbind despre citit, am o perioadă cam lungă în care nu vreau să o fac. Pur și simplu simt că m-am săturat de cuvinte. De parcă aș fi mahmură după o carte bună, deși nu pot afirma că am citit ceva foarte fascinant în ultima perioadă. Sau poate că problema e faptul că citesc în paralel mai multe cărți... dar așa sunt eu, mai împrăștiată în lecturi.

Pe azi gata. Am scris ca o adolescentă care nu știe ce vrea. Dar cel puțin mi-am îndeplinit dorința de a scrie ceva. Noapte bună :)

Hobby - broderie: Vulpița de la Riolis

Hello!

Nu am mai scris de ceva timp pe blog, mai mult din lipsă de subiect decât din lene. În acastă perioadă am fost ocupată mai mult cu cititul, delectarea cu serialul anime One Piece ( vi-l recomand!) și cu brodatul. 

Cu brodatul e o poveste aparte: mi s-a năzărit anul trecut, tot cam pe vremea asta, să brodez un goblen. Nu am mai făcut-o din clasa a 8-a și mi-am amintit că pe atunci mi s-a părut fun procesul. Așa că m-am dus și mi-am cumpărat un goblen pe care l-am terminat prin septembrie. Dup asta, am început să caut pe instagram dup[ hashtag-ul #broderie până am ajuns la nșpe conturi cu broderii în cruciuliță. E un deliciu să stau seara înainte de somn să mă uit pe instagram la astfel de conturi. Dacă tot am ajuns pe acest tărâm, vă spun un lucru: pasionate de brodat mai multe ca-n Rusia nu găsiți. Cel puțin eu asta am observat - că majoritatea deținătoarelor conturilor de brodat de pe insta sunt rusoaice. Și tot navigând pe acest tărâm al ațelor și materialelor, am ajuns să văd la mai multe persoane o anumită vulpiță. Mi-a plăcut respectiva atât de mult încât am început să răscolesc internetul să găsesc setul în România. Dar nu am avut noroc în această privință - nu puteam găsi nicăieri firma Riolis - cea care a proiectat-o pe fermecătoarea vulpiță sub numărul de 1510. Totuși, salvarea mea a venit din partea dragei mele Mădăline - am văzut setul pe eBay la un preț relativ mic-  cam 80 RON și în toiul nopții am sunat-o pe prietena mea:

- MĂDĂ, VREAU VULPEAAA!

Și Mădă a râs, iar cam într-o săptămână vulpea a ajuns în țară. Asta se întâmpla în preajma sărbătorilor de iarnă, astfel încât am pus lăbuța pe set abia prin ianuarie, însă a mai trecut o lună până m-am apucat de brodat - sesiunea mi-a stat în cale.

Procesul în sine a durat cam o lună - din februarie până în martie. Am brodat cu plăcere, deși totul din acest set era nou pentru mine:

- materialul: de obicei, se folosește un material numit Aida, crem sau alb. În cazul de față, pânza a fost de un bleu-deschis;

- ața: de obicei, se folosește ața Mouline la așa ceva. În setul de față era inclusă o ață de lână Saphire (dacă nu mă înșel);

- schema mi s-a părut drăguță: coloră, dar fiecare culaore corespunde unei ațe numerotate sau unui blend - adică două sau trei ațe combinate, astfel încât modelul brodat astfel iese foarte interesant. Un alt detaliu legat de această vulpe a fost combinația de cruciulițe - punct goblen și backstitch (contur).

Lăsând la o parte detaliile tehnice, vreau să vă prezint progresul meu în imagini:

Și rezultatul final:

Elena este fericită <3
PS: mă puteți urmări pe Instagram și după hashtag-ul #elena_s_embroidery_2016 pentru mai multe poze cu broderiile mele din anul curent.

Recenzie literară: La răscruce de vânturi de Emily Bronte

La răscruce de vânturi este una dintre cele mai cunoscute opere scrise de faimoasele surori Bronte – pe lângă Jane Eyere a lui Charlotte Bronte și Agnes Gray a Annei Bronte.  Povestea surorilor este foarte interesantă, atât datorită conjuncturii politice și istorice a acelor timpuri, cât și datorită personalității fiecăreia și ideilor cărora surorile le erau fidele.

Romanul lui Emily Bronte nu este considerat o capodoperă a literaturii britanice, dar în prezent este destul de popular și recunoscut. Eu cred că acest lucru se datorează poveștii întunecate, cu nuanțe de literatură gotică, puțin mister și multă răutate umană.

Într-un loc singuratic apare un străin pe nume Lockwood – naratorul. Acesta cunoaște o familie și povestea acesteia, pe care o relatează cititorului. În căutarea unui loc liniștit, Lockwood închiriază o căsuță în Yorkshire de la un personaj pe nume Heathcliff, care stă la răscruce de vânturi – denumirea locuinței izolate a acestuia.  Naratorul nu își creează o părere foarte bună despre acest bărbat posomorât, răutăcios și care ascunde ceva foarte întunecat în interiorul său; pe parcursul romanului, personalitatea lui Heathcliff devine din ce în ce mai complexă, iar acțiunea – din ce în ce mai încurcată.

Cândva, la răscruce d vânturi era un loc liniștit și frumos, iar stăpănul acestuia, Earnshaw, era un bărbat bun și milostiv. Venind acasă dintr-o călătorie, acesta aduce un copil – pe care-l descrie ca fiind un țigan fără căpătâi.  Soția nu este foarte încântată, nici fiul mai mare a lui Earnshaw, Hindley, care-l urăște din suflet pe noul venit. Catherine însă, fiica familiei, îl îndrăgește pe acest copil al nimănui, cei doi devenind prieteni. Orfanul este botezat Heathcliff, iar venirea lui în această casă va schimba foarte multe lucruri....

Romanul este foarte sumbru, lucru ce mie personal mi-a plăcut foarte mult; în unele clipe, precum descrierea unui vis și apariția unei fantome atmosfera din jur devenea foarte densă și aproape reală. Toate evenimentele se întâmplă în împrejurări sinistre, iar personajele poartă o umbră foarte întunecată.

Mi-a plăcut cartea deoarece scotea la iveală veninul din inima umană, în special cea a lui Heathcliff, care are o alură demonică în jurul său. Catherine, a cărei nume apare de două ori în acest roman, este o entitate a cărei prezență este simțită pe tot parcursul cărții, reprezentând un înger păzitor și totodată, o fantomă malefică.

Deși mi-a plăcut mult Jane Eyre, tind să consider cartea de față mult mai complexă; deși în ambele romane apare spiritul englezesc, moralitatea și pioșenia falsă, specifice erei victoriene, La răscruce de vânturi conturează mult mai bine lumea, obiceiurile, trăsăturile umane și complexitatea mentalității feminine.

Recenzie literară: The great Gatsby de F. Scott Fitzgerald

Când eram în generală, am citit Blândețea nopții. Țin minte că mi-a plăcut foarte mult, am considerat-o drept o carte profundă, cu oarecare rezonanțe în mintea mea. Nu știam de Gatsby, nici de povestea din spatele acestei cărți, nici despre viața autorului; știu doar că Blândețea nopții m-a marcat atunci, lăsând o impresie puternică.

Recent am terminat de citit The great Gatsby. Probabil, dacă nu ar fi apărut filmul, cu Leonardo DiCaprio, cu Lana del Rey pe fundal și isteria în masă, nu m-ar fi interesat prea mult cartea de față, probabil că nici nu aș fi citit-o, cel puțin în viitorul apropiat. Nu am văzut încă filmul, dar aștept să văd cât de apropiat este de contextul cărții. The great Gatsby este o carte despre moravuri, viața anilor ‘20 ai secolului trecut, perfiditatea și josnicia omului, dar mai ales, asemănarea izbitoare, la nivel de factor uman, între generația Jazz Age și generația secolului XXI.

În centrul acțiunii îl avem pe Nick Carraway, om de origine modestă, care se mută în West Egg, într-o căsuță mică, a cărei grădină se află la marginea grădinii lui Gatsby - vecinul bogat a lui Nick. Primul lucru ce-l uimește este faptul că ”mica” reședință a lui Gatsby este mereu plină de lume, șampania curge la discreție, iar muzica și dansul nu se termină niciodată.

În West Egg, Nick are o verișoară, Daisy, căsătorită cu Tom Buchanan. În casa familiei, cu drapeluțe roz, aromă de iasomie și iubire până-n mormânt, Nick o întâlnește pe Jordan Baker, o sportivă de care îl legă niște sentimente nedefinite, între camaraderie și iubire.

Într-o zi, Nick primește o invitație de la domnul Gatsby, misteriosul vecin, care-l invită la o ”mică petrecere” în curtea sa. Evident, în seara următoare, grădina lui Gatsby este plină de mașini, oameni ce nu se cunosc între ei, muzică, șampanie și nici urmă de gazdă. Într-un final, apare Jordan, Carraway se bucură de compania ei și-l cunoaște, din întâmplare, pe Gatsby, care îi va deveni prieten; acest om însă ascunde numeroase enigme...

Un roman despre dragoste, ură, moravuri ușoare, trădare și singurătate, The great Gatsby intră în colecția cărților favorite, datorită acțiunii, peisajului viu și a personajelor conturate foarte realist. Atât de realist, încât am reușit să găsesc unul pe care să-l disprețuiesc; personajul care mi-a fost antipatic în mod special este Daisy Buchanan, o ființă frumoasă, firavă, feminină, dar lipsită în totalitate de tărie de caracter, cauzând o tragedie, fără a răspunde pentru faptele sale, fără a avea remușcări; o păpușă frumoasă, dar crudă.

Am încercat să găsesc motivul de ce romanul The great Gatsby este atât de popular; aparent,  se distribuia gratuit soldaților în cel de-al doilea război mondial. Probabil că dacă nu ar fi acest mic detaliu, isteria în jurul cărții nici nu ar exista.

În concluzie, Fitzgerald a reușit să mă captiveze, pentru a doua oară, cu un roman savurat în câteva zile, retrăiri pentru personaje și atenție maximă la detalii, iar atmosfera creată m-a dus trup și suflet în anii ’20, un tărâm utopic, demult pierdut.

Recenzie literară: Tailchaser's song de Tad Williams

Povestea începe într-o lume care noi, creaturile denumite mistic the M'an, nu suntem capabili să o vedem. Și nu pentru că am fi orbi, ci pentru că locuitorii acestei lumi o ascund. Cine sunt ei? Cât de banal nu ar suna, sunt niște pisici ce-și trăiesc viața după anumite reguli, respectă tradiții, au o istorie proprie și o luptă doar a lor...

Tailchaser, un motan portocaliu cu stea în frunte, un fel de Făt-Frumos în devenire a lumii pisicești își petrece zilele în pădure, din când în când jucându-se cu o prietenă, Hushpad. În lumea pisicilor, Tailchaser este un tânăr care a trecut de vârsta copilăriei, dar încă nu a devenit un Vânător - statut spre care acesta țintește. Pe lângă dorința de a deveni Vânător, inima lui Tailchaser o caută cu ardoare pe cea a tinerei Hushpad, a cărei chip îi stăruie în minte și atunci când doarme.

Într-o zi însă, Hushpad dispare. Dispare și ea, și alte pisici, iar în împrejurimi se întâmplă lucruri întunecate, despre care nimeni nu știe nimic. Adunarea decide să trimită delegați la curtea Reginei, pentru a găsi o soluționare a dispariției mistice a pisicilor din zonă. Deși nu face parte din delegație, datorită statutului de ”încă nu Vânător”, Tailchaser va porni în propria călătorie spre Curte, căci inima-i spune să o caute pe Hushpad.

Lumea în care se va regăsi va fi o adevărată aventură atât pentru el, pisoiul ce are ceva aparte, ci și pentru micuțul Pouncequick, pentru care călătoria aceasta va fi inițiatică;  apare și enigmatica felină Roofshadow, femelă Vânător, lucru întâlnit foarte rar, a cărei priviri de smarald ascund negură; bătrânul Eatbugs, a cărui nebunie ascunde lumina. Aventura lui Tailchaser va fi una primejdioasă, plină de încercări, dar și de lecții; presărată cu despărțiri, dar și multe regăsiri, aceasta va schimba viața fiecărui personaj.

Astfel, o poveste descoperită târziu, dar nu prea târziu, s-a adeverit a fi o aventură, a cărei momente critice te țin cu sufletul la gură; personajele, conturate foarte bine, punându-și în evidență trăsăturile de feline, acționează așa cum le dictează instinctele, fără a nega însă prezența unor sentimente profunde, cum ar fi dragostea, frica, caramaderia, respectul, deznădejdea, ura și bucuria. Finalul, care te duce mai mult cu gândul la călătoria unei făpturi umane, decât a unei pisici, rămâne deschis: în întuneric, tot timpul există lumină ce te ghidează spre calea cea dreaptă.

Recenzie literară: Neînțelegerea de Albert Camus

Ce este moartea? O salvare, sau un blestem? O ușurare, o piatră la gât, un fund de mare, o înălțime a cerului? Similar adevărului, moartea  este diferită pentru fiecare.

În prim plan, ne lovim de un capăt de lume demult uitat de lumină. O clădire pământie și mohorâtă, la fel ca cele trei fantome din ea: o bătrână aflată la sfârșitul zilelor, o fiică nefericită, visând la mare și un majordom surd, a cărui tăcere ascunde lucruri neașteptate. Aici, în clădirea uitată de timp, un călător găsește o cameră cât de cât curată, iar pentru câțiva bănuți în plus, un ceai preparat cu măiestrie de hangițe.

După douăzeci de ani de uitare, fiul risipitor se întoarce acasă, cu gândul de a-și răsplăti mama și sora pentru zilele negre ce le-au trăit în absența lui. Soția acestuia, Maria, este prima ce prevede o noapte lungă, prea lungă, prima în care va fi despărțită de soțul său. Bărbatul însă este decis să rămână la han, agățându-se de ideea că va găsi cuvinte potrivite la timp. În umbra sălii de așteptare, acesta se lovește de răceala surorii sale, sălbăticită și devenită o fiară în acest ținut blestemat. În contrast cu aceasta, bătrâna pare a fi imaginea unei mame ce a uitat despre copiii săi. Pe lângă cele două femei, apare și bătrânul, un majordom surd, o umbră eternă a hanului.

Noaptea a fost una lungă, în care s-a dezlănțuit un vânt ce mirosea a sare, a vise spulberate, a moarte. Dimineața următoare nu a adus nimic bun, decât realizarea unei crime a destinului, o singurătate eternă și un iz rânced. Încet-încet, răsăritul începe să contureze o nouă iluzie pentru cei ce au reușit să rămână neclintiți.

Sursă imagine: http://i.imgur.com/1r6GOgkh.jpg

 Această piesă mi-a stârnit un interes aparte, atât datorită personajelor, cât și a decorului, acțiunii ce te ține cu sufletul la gură. Deși inițial eram dispusă să o urăsc pe Marta, fiica bătrânei, în final am început să întrezăresc o personalitate aparte, mult mai complexă decât s-ar crede la prima vedere. Deși apariția fiului dă impresia că el ar fi personajul principal, demonul din umbră rămâne totuși Marta, a cărei unică dorință în viață este să scape din acel loc și să vadă marea demult visată. Pe lângă aceasta, apare și Maria, opusul Martei, ființă gingașă și încă naivă, pentru care iubirea este totul.

Într-un final, zarurile sunt aruncate: învinge cel ce a apucat un nou răsărit plin de speranțe…