Recenzie literară: Bâlciul Deșertăciunilor (1848) de William Makepeace Thackeray

Istorie. Poză din arhiva personală.

Cine nu și-a dorit vreodată să fie în locul Ameliei? Tânără frumoasă, modestă, cu o educație aleasă, avere bunicică și un logodnic din copilărie, viața tinerei domnișoare ar stârni invidia oricui în Bâlciul Deșertăciunilor. Într-o altă ipostază  o vedem pe Becky, fiică de pictor și a unei dansatoare de la operă, tânără săracă, nenorocită și orfană. Ce a pierdut aceasta în lumea Ameliei?

Becky Sharp pleacă împreună cu prietena ei, Amelia Sedley de la școala domnișoarei Pinkerton, în incinta căreia a fost găzduită sărmana și umila orfană. Având o educație aleasă, aceasta decide să devină guvernantă pentru a-și câștiga pâinea, nu înainte să ajungă în casa Ameliei ”în vizită”. Ființă blajină și inocentă, Amelia își oferă toată dragostea bunei sale prietene, consolând-o și dăruindu-i cele mai alese lucruri. Rebecca, domnișoară nenorocită, dar veselă și atrăgătoare, prinde în mrejile ei pe domnul Jos, fratele mai mare al Ameliei, tânăr necioplit și neinițiat  în tainele Bâlciului Deșertăciunilor. Tot aici apare și George Osborne, logodnicul  Ameliei, care face ca relația Rebecăi și a lui Jos să eșueze, iar aceasta este nevoită să plece din casa prietenei.

Lăsând-o pe Amelia în grija iubirii acesteia pentru George, nefericita Becky ajunge ca guvernantă la domnul Pitt Crawley, ca în scurt timp să-l facă robul său, ademenindu-l cu dulcegării, figuri pline de inocență  și poziția ei nefavorabilă în societate. De la acesta, ajunge la bătrâna și mult iubita rudă, domnișoara Crawley, principala ei calitate fiind averea imensă. Becky Sharp ajunge în casa bătrânei, intrând astfel în lumea mondenă drept un înger nenorocit de cruzimea societății.

Există un contrast între cele două personaje feminine; pe când biata Amelia își plânge necazurile în suflet, afișând mereu un zâmbet împăciuitor, Becky își duce veacul prin saloanele mondene, strălucitoare fără niciun sfanț, mereu proaspătă, frumoasă și bătută de soartă.

Dacă mi-a plăcut cartea? Am savurat-o. Am retrăit evenimentele din viețile acelor doamne. Mi-am dorit din tot sufletul ca finalul să fie altfel, cel puțin pentru una dintre cele două. M-am amuzat pe seama prostiei, viciului, vanității, superficialității acelei epoci. De altfel, lucruri văzute și astăzi, în societatea noastră care se crede demult trecută de titlul de Bâlciul Deșertăciunilor, care  este o carte despre oameni și modele, despre virtuți și frustrări, despre vanități, sinceritate, cruzime și dantele. Un Bâlci care este mereu prezent în fiecare oraș, aducând în atenția spectatorilor cele mai fascinante și verosimile scene din viață.

Recenzie literară: Hendrik de Mol și Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld(2014)

Nu îmi amintesc cum am descoperit Planeta de Aur și nu îmi amintesc cum (și când) l-am întâlnit pe K. J. Mecklenfeld în oceanul numit Internet. Cert este că am văzut cartea și titlul m-a intrigat, însă pe atunci exista doar prima ediție, iar mie îmi era foarte lene să o procur prin transfer bancar (da, sunt o ființă foarte leneșă și comodă). M-am bucurat mult când am văzut că a apărut ediția nr. 2 la Editura Univers - nu am stat prea mult pe gânduri și am cumpărat-o. Asta se întâmpla prin noiembrie 2015, imediat după apariție. Mi-am propus să o citesc imediat, dar au intervenit mai multe lucruri...

Am amânat foarte mult lecturarea acstei cărți din... frică. Eu nu sunt o fană înrăită a literaturii românești din 1990 încoace; am mai citit câteva cărți care nu mi-au trezit niciun sentiment, iar în iarnă am citit o carte care m-a dezamăgit destul de mult și, văzând coperta însorită a aventurilor lui Hendrik, mi-a fost frică să nu găsesc o altă dezamăgire printre paginile acesteia. Așa că am amânat lectura, m-am axat mai mult pe alte chestii, după a venit sesiunea care mi-a mâncat jumătate de vară. Atunci când am plecat în vacanță, l-am luat pe Hendrik cu mine, pentru că ceva îmi zicea că o carte pentru copii trebuie musai citită în vacanță, când nu există griji și planuri bine definite. Până la urmă, tot trebuia să o citesc cândva, așa că m-am înarmat cu optimism și am luat volumul cu mine la mare, pe malul căreia l-am și savurat.

Hendrik de Mol este un băiat-cârtiță, care a fost cândva un simplu băiat cu agorafobie până în momentul în care un vrăjitor rău l-a transformat într-o cârtiță de pluș. Atunci Hendrik a aflat că, de fapt, muzeul pe care-l deține familia sa este mult mai mare și mai animat decât s-ar crede, că bunicul său, Martinus, nu este doar un colecționar bătrân și că Berend, ursul verde de pluș, este un erou internațional. Brusc, în fața lui Hendrik apare o nouă lume, în care există Planete precum cea de Pluș, a Păpușilor, a Roboților, a Monștrilor, cea de Metal și de Lemn, dar și Planeta de Aur, a cărei locație nu este cunoscută decât unui grup mic de jucării. Această Planetă atrage atenția Oamenilor de Aur, care prin intermediul lui Calavera, un lemnos malefic, încearcă să obțină informațiile legate de localizarea ei. Bunicul Martinus știe câte ceva și Calavera îl răpește, lăsându-l pe Hendrik să decidă: să rămână în continuare pe Pământ, în Muzeul Jucăriilor, ascuns de lume într-un dulap sau să își învingă frica de spații deschise și să pornească, împreună cu alte plușuri, în misiunea de salvare a bunicului, a Planetei de Aur și a universului întreg.

Aventurile lui Hendrik de Mol au fost savuroase: o călătorie fantastică într-un Univers (ne)Cunoscut, plină de răsturnări de situație, acte de curaj, trădare, lașitate și prietenie, animate de dialoguri colorate. Mi-au plăcut mult personajele Peștele-Banană și Wilhemina, datorită personalității vesele și a optimismului cu ajutorul căruia îi îndemnau pe cei din jur să meargă mai departe.

Am rămas plăcut surprinsă când am văzut în carte două nume: Enlil și Apophis; Enlil este zeitatea mea preferată și e prima dată când îi văd menționat numele într-o carte, mai ales de povești :)

Ce mi-a plăcut în mod special la Hendrik de Mol și Planeta de Aur a fost îmbinarea de elemente din diferite culturi: găsim obiecte babiloniene, ființe din Egiptul antic, elemente din cultura mexicană și rusă, dar și folcor chinezesc. Deși sunt o multitudine de referințe, acestea nu îngreunează lectura; K. J. Mecklenfeld reușește să explice un termen sau altul în câteva fraze, astfel încât amalgamul de denumiri străine nu creează confuzie. 

Mi-a plăcut aventura băiatului-cârtiță; mi-a dat un pic impresia de poveste stil Disney și cred că dacă s-ar face o animație după Hendrik de Mol și Planeta de Aur aceasta ar avea mult succes, nu doar în rândul copiilor din România; pe de altă parte, cred că ar fi și o vizionare plăcută pentru adulți, căci mie mi-au plăcut foarte mult capitolele citite pe malul mării; m-am distrat și am zâmbit încontinuu.

PS 1: Volumul îl găsiți nu doar pe site-ul Editurii Univers, dar și în magazinele Cărturești, Diverta, Humanitas, cât și pe Elefant.ro, Libris.ro, Streamland.ro.

PS 2: Dacă îl urmăriți pe K. J. Mecklenfeld , veți observa că în curând apare volumul doi din aventurile lui Hendrik de Mol; abia aștept să citesc Planeta de Jad!

Recenzie literară: Suflete moarte (1842) de Nikolai Gogol

Ruine. Poză din arhiva personală.

Apariția  acestui poem, după cum îl clasifică Nikolai Gogol, se datorează marelui poet rus Alexandr Pușchin, care, în timpul exilului său în Chișinău aude o poveste ciudată despre un oarecare individ ce cumpăra... suflete moarte. Această întâmplare o povestește lui Gogol mult mai târziu, astfel motivându-l pe scriitor să creeze ceva. Povestea lui Pușchin nu a fost singurul impuls: nu doar pe meleagurile basarabene, ci și în patrie se găseau, în acea perioadă, indivizi cu afaceri dubioase, totul datorită unui sistem ce cam șchiopăta.

Romanul, sau mai bine zis, poemul, apare în 1842 și îl are drept personaj pe domnul Cicikov – plăcut ca aspect, umil, corect, amabil și cu un trecut prea puțin cunoscut. Ajuns în orașul N. - un oraș tipic burghez din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Cicikov, reprezentant al clasei de mijloc, își pune planul în acțiune. Cunoscînd cam toată lumea ”bună” din N., acesta încearcă să se împrietenească cu toți cu un scop bine definit. Un vulpoi adevărat, Cicikov reușește să devină un domn admirabil atât pentru funcționari, cât și pentru doamnele din saloanele de elită. 

Al doilea pas în călătoria lui Cicikov îl reprezintă cumpărarea unui bun inexistent, valabil doar pe hârtie – suflete moarte, adică țărani morți sau fugiți a unor proprietari, aceștia fiind trecuți în acte, până la următoarea revizie, drept vii. Om nu prea inteligent, dar foarte isteț, Cicikov își alege drept parteneri de afaceri indivizi precum Sobachevici – care pe loc își dă seama ce vrea noul venit, bătrâna Corobocika – o văduvă izolată de lume, Nozdryov, un ”cel mai bun prieten”, aceștia aducându-l pe Cicikov într-o situație nu chiar plăcută...

Gogol și-a scris poemul foarte greu, iar finalul așa și nu a fost oferit publicului: Suflete moarte a fost un proiect format din trei volume, dintre care doar primul a supraviețuit. Manuscrisul celui de-al doilea volum a fost ars de două ori de însuși autorul și doar printr-un fapt inexplicabil s-au păstrat cinci capitole, incomplete. Al treilea volum nici nu a fost început – autorul Sufletelor moarte a murit.

Deși ideea în sine este una foarte interesantă, romanul mi s-a părut cam plictisitor, și anume datorită multitudinii de imagini vizuale, pagini de descriere și detalii. Cele câteva capitole din volumul doi bagă în ceață mai mult decât sfârșitul primului volum – care, din punctul meu de vedere, este unul reușit, cu final deschis, lăsând imaginația cititorului să zboare în ce direcție vrea.

Recenzie literară: Educația sentimentală (1869) de Gustave Flaubert – albumul unei epoci

Crizanteme. Poză din arhiva personală.

Franța, o țară a romantismului, într-o perioadă boemă, când toată lumea vrea să părăsească orășelul provincial și să plece la Paris, acolo unde toate visele vor deveni realitate, iar viața, ca printr-un miracol, va căpăta un sens. Micii bancheri vor ajunge miliardari, doamnele cu fiice tinere le vor duce pe la baluri, unde un domn cu o avere considerabilă le va cere odrasla de nevastă, iar tinerii abia ajunși la vârsta majoratului, plini de idei infantile și speranțe deșarte, vor pleca în capitală ca să devină avocați de renume.  

Imaginea unui astfel de tânăr este surprinsă în figura lui Frédéric Moreau, care gustă din plin viața Parisului, descoperind pe parcurs jocul de lumini și de umbre de pe scena societății mondene. Frédéric este centrul acestei opere, iar persoana lui atrage în jurul său o mulțime de oameni, total diferiți unul de celălalt, în ”salonul” lor fiind portretizată întreaga societate burheză, și nu numai, a vremii.

Parisul, un munte Olimp al tinerilor din clasa de mijloc, îl întâmpină cu brațele deschise pe tânăr, prinzându-l pentru totdeauna în mrejile sale. Cu un viitor ideal, imaginat de mama sa, cu o înfățișare galantă, admirată de Mareșală și de alte doamne, cu un suflet naiv, pur, întrevăzut de rebela Louise, Frédéric devine un personaj al cărui destin este, în mare parte, dirijat de cei ce-l înconjoară. Ușor influiențabil, acesta ascultă de sfaturile perfide ale lui Charles Deslauriers, un prieten prea puțin adevărat.

Desigur, din viața lui Frédéric nu poate lipsi dragostea, care ia mai multe înfățișări: prima și eterna dragoste o reprezintă doamna Arnoux; o altă dragoste, frivolă, o reprezintă Rosanette Bron, cunoscută și ca ”Mareșala”; Domnișoara Vatnaz, deși nu a reprezentat una dintre iubirile tânărului, face parte din viața lui amoroasă, cunoscund multe detalii mai mult sau mai puțin picante. Pe lângă acestea, Frederic vânează și dragostea altor două femei, a Louisei Roque și a soției bancherului.

În linii mari, romanul lui Flaubert pictează tabloul unei epoci, portretizând în fiecare personaj esențe umane. Oarecum, romanul are loc într-o atemporalitate plasată în Paris, un oraș ce mereu va trezi gânduri romantice și naive. Destinul protagonsitului,  cât și imaginile detaliate ale decorului, întâmplările istorice, idilele amoroase și gândurile fiecărui personaj, împresurate pe parcursul narațiunii, creează o atmosferă relaxantă, plină de culori, făcând cititorul să savureze fiecare capitol, descriere, dialog. Recomand cu multă căldură acest roman în serile ploioase de toamnă sau de iarnă, cu o ceașcă de ceai negru și un cămin cald drept companie.

Recenzie literară: Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod (1831-1832) de Nikolai Gogol

Cai din herghelia din Mangalia. Poză din arhiva personală.

Cu opera lui Nikolai Gogol am făcut cunoștință prin gimnaziu, când profesoara de limbă rusă ne-a dus pe toți la teatru - asta se întâmpla în Chișinău, 2008. Am văzut cu toții un spectacol, Suflete moarte, iar pe mine m-a marcat reprezentarea operei, chiar dacă recunosc, nu i-am înțeles pe deplin esența. Cartea am citit-o prin 2013 și parcă-parcă am prins ideea. Ceea ce mi-a plăcut la acest poem, cum îl denumește însuși Gogol, a fost umorul personajelor și situațiile comice în care acestea reușeau să nimerească.

Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod a fost o experiență literară pentru mine; povestire în ramă, aceasta reprezintă relatările diaconului Foma Grigorievici, relatări adunate și re-relatate de către Rudii Paniko, un apicultor din zona Dikankăi. Acesta este însuși naratorul, reprezentând elementul de legătură între povestiri. Mirgorod, o colecție de povestiri scrisă după Serile..., nu îl mai are pe Paniko drept narator, povestirile fiind lipsite de un element de legătură între ele, în schimb critica literară consideră că acest volum este, de fapt, continuarea Serilor în cătunul de lângă Dikanka.

Povestirile din cele două volume sunt o reprezentare a folclorului rusesc și ucrainean, o frescă a prezentului lui Gogol, dar și o portretizare a timpurilor de mai demult. În cadrul povestirilor, relatate într-un stil amuzant și care captează atenția, Gogol, prin intermediul personajelor și a regionalismelor abundente (pe care, de altfel, le explică în notele de la subsol), transpune cititorul într-o lume veche, învăluită în mister. În prim plan apar cazacii, popor iute la mânie, spirite melancolice și dispuși oricând să ciocnească un păhărel-două, aceștia își trăiesc viața într-o comunitate mică, unde flăcăii aleargă după fete mândre, o babă mai ursuză este considerată vrăjitoare iar popa satului se ocupă cu mârșăvii. Povestirile din volumele Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod nu sunt neapărat legate între ele; fiecare povestire vizează un alt personaj, într-o altă perioadă, însă toate au în comun faptul că se petrec în aceeași zonă. Lectura a fost una plăcută și plină de momente amuzante, obiceiurile și tradițiile din acea perioadă, valorile cazacilor, dar și defectele acestui popor.

Personajele animate, aproape vii, întâmplările adevărate, înflorite pe alocuri, undeva chiar amestecate cu puțin mister, dar și descrierea detaliată a vieții țăranului și  deopotrivă a nobilului din acea perioadă m-au cucerit, ca cititor, astfel încât pe tot parcursul lecturii am fost absorbită de atmosfera pe care a creat-o opera lui Nikolai Gogol. 

Deși pe alocuri Serile... este o carte plină de elemente noi - pentru străini și arhaice - pentru poporul rus și ucrainean, consider că lectura este una potrivită pentru serile de vară - parcă se pliază mai bine pe acest anotimp și, în plus, oferă posibilitatea de a savura din plin imaginile auditive dacă lecturarea cărții are loc afară.

Recenzie literară: Capul profesorului Dowell (1925) de Aleksandr Beleaev

Singurătate. Poză din arhiva personală.

Ca majoritatea cărților pe care ajung să le citesc, romanul lui Beleaev nu a fost ceva programat și, în plus, habar nu aveam despre ce e. Mi-a plăcut titlul, mi-am zis că trebuie să fie o lectură interesantă și așa a fost.

Profesorul Dowell, o somitate în lumea științei, a murit subit în timp ce lucra la un proiect colosal ce viza aducerea din morți a corpului uman. Marie Laurent este o asistentă ce primește o ofertă de angajare de la doctorul Kern, cândva asociat al profesorului Dowell. Ajunsă în locuința doctorului, Mari descoperă capul lui Dowell sub un clopot de sticlă, viu și lucid. 

Cu timpul, Marie se împrietenește cu ceea ce a fost cândva profesorul, iar acesta îi destăinuie motivul și împrejurările separării capului său de trup. Asistenta, o femeie corectă și pentru care adevărul este mai presus de orice, decide să-l confrunte pe Kern, iar urmările acestei decizii o vor arunca într-un joc fără reguli bine stabilite.

Nu mă așteptam ca această operă științifico-fantastică să fie atât de interesantă. Nu pot să afirm că sunt o fană a cărților sci-fi, deoarece am mai citit câteva și nu mi-au plăcut în mod special. Capul profesorului Dowell, în schimb, este o lectură dinamică, captivantă, cu personaje definite, dar care se împart în albe sau negre; nu am conceput ca vreunul dintre ei să fie gri. 

Acțiunea m-a ținut lipită de carte și mi-a plăcut că se desfășura atât prin intermediul naratorului, cât și prin prisma conversațiilor dintre personaje, care luau decizii, analizau situația, se atașau de o idee. Mi-a plăcut mult personajul Arthur Dowell, care apare și el pe parcursul romanului, jucând un rol decisiv. Nu mi-a plăcut personajul cântăreței din bar Briquette, a cărei cap ajunge pe mâinile lui Kern la scurt timp după ce Marie este angajată. Nu mi-a plăcut pentru că nu îmi plac în general genul de oameni cum este această femeie, dar scriitorul a reușit să redea fidel trăsăturile acestui tip de individă.

Mi-a plăcut lectura și o recomand iubitorilor de sci-fi, cu elemente de horror, acțiune intensă și răsturnări de situații realizate inteligent.

Recenzie literară: Cerul nu iartă pe nimeni (1961) de Erich Maria Remarque

Drum în primăvară. Imagine din arhiva personală.

Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.

 Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.

În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei,  unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.

Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.

Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist. 

În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.

Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.