Pentru el, ea juca un rol, cel mai iscusit dintre roluri; căci dacă i s-ar fi dat din prima zi, fără îndoială că Mouret ar fi uitat-o a doua zi, pe când refuzându-l, îi biciuise dorinţa, aducându-l în stare de a săvârşi orice nebunie. O rafinată, o vicioasă n-ar fi procedat altfel decât această nevinovată.
Octave Mouret: Când vrei ca oamenii să-şi pună la contribuţie întreaga lor putere de muncă, ba chiar să scoţi de la ei un pic de onestitate, trebuie mai întâi să ţii seama de măsura nevoilor lor.
Zilele i se scurgeau în aceeaşi obsesie dureroasă. Imaginea Denisei se redeştepta odată cu el. O visase toată noaptea, îl urma în faţa mesei de lucru din biroul lui unde semna poliţe şi mandate, de la orele nouă până la orele zece. Îşi îndeplinea munca automat, o simţea mereu prezentă, spunând mereu "nu", cu aerul ei liniştit.
Salutare și bine v-am găsit în a zecea lună a anului! Sper că acest anotimp vă bucură la fel cum mă bucură pe mine, pentru că toamna e una dintre cele mai frumoase perioade. E anotimpul care mă inspiră să citesc mai mult, iar anul acesta simt cum clasicii pun stăpânire (din nou) pe mintea mea.
Septembrie a fost o lună bogată în lecturi, dar cum a fost și o lună a începuturilor pentru mine personal, au mai intervenit și niște schimbări în biblioteca pe care o dețin.
Am început luna cu lectura aceasta - Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia. Este jurnalul lui Ovidiu la Tomis, iar pentru mine subiectul a avut un interes major, datorită faptului că acum un an m-am mutat în Constanța și tot ce ține de istoria acestui loc mă fascinează. Impresiile mele despre volum le găsiți în recenzia de mai sus.
Destrămare de Sorin Delaskela a fost un volum ce te pune pe gânduri, prezentându-ți viziunea unui bărbat despre viața sa, despre cum se simte prins în vârsta pe care o are și posibilitățile pe care le vede deja limitate. Destrămare e o carte ce te face să te transpui în pielea naratorului, să-i vezi clar perspectiva.
Vârsta inocenței de Edith Wharton este primul clasic pe care „l-am dat gata” toamna aceasta. Nu e prima mea întâlnire cu autoarea, dar mi-a fost dor de stilul ei, de personajele sensibile și iraționale în raționamentul lor, atât de dornice să trăiască, să simtă, dar și atât de limitate de normele vremii.
Printre lecturile serioase merge și un roman de dragoste, iar felul în care scrie Lisa Kleypas m-a cucerit de la seria Wallflowers, așa că am început seria The Hathaways. Acțiunea are loc prin 1850, în prim plan apărând familia Hathaway, formată din patru surori și un frate. Rămași orfani, cei cinci se trezesc cu o avee și un titlu, însă în familia lor atât de diferită și de „anormală”, lucrurile devin din ce în ce mai dificile. Mine Till Midnight se axează pe povestea surorii mai mari, Amilia, care își ia rolul de mamă și jură că restul vieții se va ocupa doar de frații ei... asta până când în peisaj apare Cam Rohan. Mine Till Midnight este o lectură ușoară, previzibilă pe alocuri, dar antrenantă și cu personaje bine conturate.
Gallywix: Trade Secrets of a Trade Prince de Gavin Jurgens a fost o povestire scurtă, dar foarte antrenantă și amuzantă, prezentând povestea unui personaj important din universul World of Warcraft. Regele goblinilor, Gallywix, își povestește viața și drumul spre ascensiune, într-o manieră foarte amuzantă și care te ține în priză pe tot parcursul lecturii.
Toamna clasică a continuat cu un volum destul de scandalos pentru vremea în care a apărut, Bonjour tristesse de Francoise Sagan. Urmărește viața unei tinere rămasă orfană de mamă, care se înțelege foarte bine cu tatăl ei, până în momentul în care acesta se amorezează de o bună prietenă a mamei răposate. Bonjour tristesse nu e un roman lung, dar perspectiva unei adolescente este bine prezentată.
A Thousand Years of War: The Story of Alleria & Turalyon de Robert Brooks este un alt volum din universul WoW, care prezintă povestea a două personaje majore, Alleria și Turalyon. Deși nu m-au interesat aceste două personaje în mod special pe parcursul jocului, mi-a plăcut să aflu câte ceva despre rostul lor și impactul pe care l-au avut în anumite situații.
În The Tomb of Sargeras de Robert Brooks, accentul se pune pe dorința lui Gul`dan de a deschide un portal pentru Burning Legion în mormântul lui Sargeras și încercarea lui Khadgar cu Maiev Shadowsong de a-l opri pe Gul`dan. Din nou, acest volum prezintă o parte din evenimentele ce întregesc povestea unui expansion din cadrul universului WoW.
Pe drum de Jack Kerouac este ultimul clasic pe care l-am terminat în septembrie, aducând în atenția cititorului mentalitatea generației Beat din America anilor 50 din secolul trecut. Nu e neapărat o carte ce să-ți ofere teme de gândire, dar te imersează în totalitate în acțiune.
Și pentru că spuneam mai sus despre niște schimbări, în septembrie am decis să abandonez niște cărți pe care ori le-am lăsat la o parte de prea mult timp, ori m-am plictisit de acestea, ori pur și simplu nu am putut să le continui.
Salt to the Sea/ O mare de lacrimi de Ruta Sepetys este un volum pe care l-am avut de ceva timp pe listă, iar când l-am început, am rămas dezamăgită. Relatează povestea a patru copii/adolescenți în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, personaje care se află de ambele părți ale baricadei, fiecare cu propria poveste. Romanul are tendința să adune aceste personaje la un loc, dar pe mine felul în care e scrisă cartea m-a făcut să avansez foarte încet, până când am decis să abandonez lectura. Fiecare capitol se axează pe un anumit personaj, dar acestea sunt atât de scurte, încât abia începe să se întâmple ceva și autoarea sare la alt capitol, la alt personaj. Acest tip de scriere nu e pe placul meu, pentru că pur și simplu nu am avut timp să mă atașez de vreun personaj sau să înețeleg pe deplin încotro se îndreaptă mintea acestora. Nu cred că am ajuns la jumătatea cărții, dar cert este că noi două nu ne-am potrivit.
Sea People: The Puzzle of Polynesia de Christina Thompson este o non ficțiune foarte interesantă, bine scrisă, se vede clar că autoarea s-a documentat foarte mult. Am început să citesc cartea când mă interesa subiectul (am făcut ceva cercetări pentru romanul meu ce urmează să apară în viitorul apropiat), dar după ce am făcut rost de anumite informații, mi-am pierdut avântul. Nu văd abandonarea acestei cărți ca pe o nereușită, ci ca o sursă de informație ce mi-a servit acolo unde aveam nevoie de aceasta.
O carte abandonată din toată inima a fost Lăptarul de Anna Burns. Recunosc, habar nu aveam despre ce urmează să fie cartea, dar am tot văzut-o lăudată și iubită de oameni a căror părere despre anumite lecturi o respect. Lăptarul însă a fost o lectură chinuitoare și foarte frustrantă pentru mine. Naratoarea, o adolescentă după care începe să umble un bărbat cu mult mai în vârstă, poreclit „Lăptarul”, este un personaj extrem de antipatic. Vorbește mult și pe lângă subiect, niciodată nu pare să ajungă la a spune povestea pe care are de gând să o relateze. Cartea e scrisă sub forma unor paragrafe interminabile, foarte lălită, fără sens, în opinia mea. Rareori citesc romane care să mă frustreze, dar acesta a făcut parte din listă (alături de Micul prieten a Donnei Tartt). Desigur, fiecare carte își are cititorii, dar pentru mine, Lăptarul a fost o alegere nepotrivită.
Acestea sunt lecturile lunii septembrie. Voi ce mai citiți?
Compune sălbatic, nedisciplinat, curat! Scrie ce îţi vine din adâncurile sufletului tău. Cu cât mai nebunesc, cu atât mai bine! Fii întotdeauna nebun şi fără spirit! Înlătură obstacolele literare, gramaticale şi sintactice. Tu eşti tot timpul un geniu...
Estul are ceva bun şi sfânt, în timp ce California e albă ca rufele puse la uscat şi n-are minte.
Bonjour tristesse este o carte despre o viață lipsită de griji; o vârstă la care toate visele par realizabile; o familie gata să te cuprindă în brațe la prima cădere; și o iubire care nu aparține protagonistei, dar care o privește în cel mai direct mod.
Lucrul cel mai rău în a-ţi face datoria este acela de a deveni incapabil să mai faci şi altceva.
Mi-a fost dor de un clasic. Un clasic ce te aruncă în valurile unor moravuri demult dispărute într-o anumită formă, dar încă păstrate în micile subtilități pe care se ține o societate. Mi-a fost dor de personaje sensibile, dincolo de simpla sensibilitate fizică. Mi-a fost dor de o poveste ce te aruncă dintr-un colț în altul, dintr-o stare deprimantă în una și mai deprimantă, ca mai apoi să ridice ușor cortina pentru a-ți arăta că există și ceva luminos în toată negura vieții.
Era ca și cum lumea ar fi prins, deodată, un sens îndelung așteptat, bănuit, un sens nevrotic și lasciv, neplăcut dar obsedant.
Evenimentul acesta strict personal care e moartea, strict individual, delimitat sever, rupt din orice context metafizic, istoric sau social, desprins radical de orice generalitate și care se va întâmpla, simplu, clar, fără niciun echivoc. Dar cine putea înțelege, pe atunci? Moartea era îndepărtată. O țară aflată undeva la capătul lumii cunoscute de ei, la marginea hărților, cu stâncile adâncite în ocean.
Ceea ce vrem este ca lucrurile din viața noastră să stea mereu și mereu în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Vrem pentru viețile noastre un sol sigur sub tăpli. Pietricele rotunde, cu scrâșnet clar, a căror voință suverană e să-și susțină pașii, corpul greu ce apasă.
Alcătuirea acestei lumi este un joc de copii, un joc în care Dumnezeu însuși e un copil legat la ochi, învârtit de brațele celorlalți copii adunați în cercul amețitor și vesel.
E ca și cum prezentul e cel care acaparează și înghite totul, trecut și viitor, cu un gest absolut și orbitor, asemenea unui croșeu ce-ți zdrobește bărbia și neantizează totul în jur. Există acum și aici.
Și eu te iubesc. O ascult în liniște. Oamenii își spun asta, și eu, și eu te iubesc, noapte bună. E cea mai bună formulă de noapte bună între doi oameni care se iubesc sau cred că se iubesc. Un act uman, profund, sub mantia unui act reflex și a unei obișnuințe. O mantră ce închide pleoapele și inimile în propria lor liniște.
Salutare și bine v-am găsit în prima lună a toamnei! Septembrie a venit cu un vânt rece și o ploaie care a spălat ultimii pași a lui august, dar acesta nu este un motiv de tristețe... abia aștept să văd cum toamna își desface aripile peste natură... dar să revenim la cărți :)
Finalul verii m-a prins cu mai multe titluri, am citit foarte variat și am descoperit și câteva volume care m-au impresionat și au rămas cu mine multe zile după ce le-am terminat.
Am început luna cu un clasic, Walden sau viața în pădure de Henry David Thoreau. Este un jurnal în care autorul își documentează cei doi ani petrecuți în sălbăticie, departe de lumea civilizată și impactul pe care-l are natura asupra lui. E un volum ce te transpune în universul pe care-l vede autorul, o reîntoarcere la origine prin intermediul unui jurnal. Vă recomand să-l citiți dacă vreți să vă pierdeți în sălbăticie fără a ieși din propria casă.
Li Li`s Travel Journal de Blizzard Entertainment - lorul World of Warcraft este foarte vast, povestea fiind momentan neterminată. Mini-volumul acesta relatează călătoriile pandereniței Li Li și a unchiului său Chen, întâlnirea cu alte popoare de pe continent și spirite care dăinuie pe pământurile Pandariei. Dacă vă place universul WoW, vă recomand să citiți și această cărțulie.
Cartea Miracolelor de K. J. Mecklenfeld - un volum pentru copii care m-a făcut să uit despre lumea înconjurătoare pentru câteva ore. Urmărește aventurile unui copil care-și pierde puterile magice, iar o anumită carte, demult dispărută și intens căutată de foarte mulți oameni, s-ar putea să-l ajute să-și recapete magia. Pe K. J. Mecklenfeldo citesc cu mare drag și fiecare nou volum apărut încântă copilul din mine.
World of Warcraft Chronicle, volumul I de Matt Burns, Robert Brooks, Chris Metzen, este acea carte ce introduce un cititor în universul World of Warcraft. Volumul reprezintă Geneza universului, cum s-a împărțit lumea, cum au apărut anumite rase, cum zeitățile, demonii și muritorii ajung să lupte între ei, să colaboreze, să-și fure puterile sau să creeze ceva măreț împreună. World of Warcraft Chronicle este formată din 3 volume și cu siguranță le voi citi și pe celelalte două.
Amantul japonez de Isabel Allende este o carte despre iubire și regăsire, despre capacitatea omului de a-și cultiva și păstra sentimentele ani la rând, nealterate. Romanul cuprinde mai multe povești, cea principală fiind axată pe viața Almei, în prezent o bătrână care ascunde multe lucruri, lucruri pe care nepotul ei, ajutat de o tânără cu un trecut tragic, încearcă să le descopere.
Fracturi de Mihail Victus face parte din acele romane contemporane care nu se axează asupra comunismului și a societății românești de pe timpuri, ci urmărește viața și confesiunea unui bărbat de succes, care practică o meserie despre care nu se poate spune că e nobilă și devine părtaș la un eveniment care, contrar caracterului său, îl macină și-l face să treacă printr-o serie de stări necaracteristice protagonistului. Un bun roman psihologic, scurt, ușor de urmărit.
Hype de Hose Pablo este un volum de poezie contemporană ce nu a rezonat absolut deloc cu mine. Nu citesc destulă poezie încât să apreciez cât de „bun” sau „rău” este volumul, cert e faptul că mie nu mi-au plăcut poeziile, nu am înțeles ce a vrut să spună eul liric, ba mai mult, pe alocuri mi s-a creat impresia că anumite lucruri sunt spuse strict de dragul de a șoca și a fi diferit.
Sylvanas Windrunner: Edge of Night de Blizzard Entertainment este o altă povestire scurtă din universul WoW, care se axează pe acest personaj și cum ajunge Sylvanas să fie conducătoarea unei rase nou create. Sylvanas este unul dintre personajele mele preferate din WoW, așa că i-am urmărit povestea cu interes, deși știam în mare parte ce și cum i se întâmplă din procesul de parcurgere a jocului.
Acestea au fost lecturile lui august, voi ce ați mai citit?
Am putea trăi în pace, dacă nu ne-am teme unii de alții. Teama ne face să vorbim graiuri diferite. Iar viața devine un război nesfârșit, ea este războiul, zi de zi și tot mai mult. Și se făuresc arme în loc să se născocească vorbe de pace. Dumneavoastră care făuriți cuvinte, așa cum eu muncesc pământul, de ce nu născociți cuvântul păcii?
Se poate trăi pretutindeni unde se poate face foc și se pot schimba vorbe. Roma nu e decât un capriciu, un punct mărunt, poate prea strălucitor, în mijlocul beznei umane.
Roma e aidoma trecutului, pe veci pierdută, trăită, adică desprinsă de mine ca un lucru straniu pe care îl poți reconstitui prin gând și închipuire, dar care nu se mai află la îndemână. Trecutul meu are un nume, dar, la ce bun? Plâng. Mi-e teamă și mi-e frig, iar zeii nu există.
Sufăr că mă aflu aici și lupt în scrisori ca să obțin iertarea [...] dar nu voi regreta niciodată clipa în care m-am putut apleca liber asupra sufletului meu, fără silă, fără teamă și fără umilință.
Nu avem nevoie de tot ce dorim pentru a fi fericiți.
Omul nu se schimbă niciodată, nimic de pe lume nu-l poate schimba, experiența cea mai profundă nu reușește niciodată să-i schimbe esența, care este definitivă. Doar îmbătrânim, asta e tot. Judecăm lucrurile cu mai puțină ușurință și acționăm, după o criză sau după o cunoaștere revelatoare a lumii, cu mai multă înțelepciune. Iluziile cad, ca un inutil penaj. Suntem mai înțelepți. Sau înnebunim.
Eu cred că suntem însămânțați încă de la naștere cu o doză de răutate și întreaga viață ne luptăm să o eliminăm. Să conviețuim împreună, de fapt, să o reducem la tăcere. Ca s-o eliminăm ar însemna să îndepărtăm o parte din noi, să luăm bisturiul și să tăiem fără milă. Am continua apoi să fim noi înșine?
Trebuie să existe contraste, pentru a ști ce alegeri să facem. Nu poți ajunge să fii un om bun dacă nu înțelegi ce înseamnă să fii rău. Teoria nu rămâne totuși valabilă în cazul opus. După ce te-ai obișnuit să trăiești în beznă, asta devine normalul pentru tine. Expunerea la lumină îți provoacă discomfort. Te irită.
Cred că uneori avem nevoie de momente în care să putem fi triști sau furioși sau apatici și să nu trebuiască să ne explicăm comportamentul. Sunt unele părți din tine pe care nu vrei să le arăți nimănui și nici chiar nu e necesar să o faci.
De mult timp nu am citit un roman de dragoste cu acțiunea amplasată în secolul trecut, un roman ce urmărește un destin pe parcursul întregii vieți. Amantul japonez de Isabel Allende, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Corneliei Rădulescu, este un volum pe care-l savurezi, urmărind liniștit, fără grabă, direcția în care se îndreaptă viața personajelor. Îl recomand cu drag dacă vă place ficțiunea istorică și personajele cu o viață spectaculoasă.
Salutare și bine v-am (re)găsit în ultima lună a acestei veri neobișnuite!
În iulie am citit mai mult decât mă așteptam să o fac, dat fiind faptul că am avut câteva proiecte personale și profesionale la care am lucrat (urmează să anunț ceva tare, tare drag mie, dar o fac când am și eu toate detaliile, așa că stați aproape!)
Să revenim totuși la lecturile lunii iulie. A fost o lună fierbinte, atât ca temperatură, cât și ca gen literar. Când simt că intru într-un reading slump, cărțile romance sunt acelea care mă scot la mal. Nu m-am dat în vânt după romance în liceu sau facultate, dar uite că gusturile se schimbă.
Prima carte din acest gen pe care am citit-o în iulie a fost Faked de Karla Sorensen, o poveste de dragoste simplă, amplasată în cotidianul de astăzi. Totul începe când Claire, protagonista, cedează insistențelor surorii sale gemene de a se preface că este aceasta pentru a merge la un eveniment. Claire este îndrăgostită de ceva timp de cel mai bun prieten al surorii sale, Finn, iar familia lui urmează să participe la un eveniment unde vor să atragă un sponsor. Încântată de faptul că va fi +1 a lui Finn și poate se decide să-i mărturisească sentimentele, Claire se trezește la ușă cu Bauer - fratele vitreg a lui Finn, un rebel, oaia neagră a familiei și un neînțeles. Cei doi ajung să meargă împreună la întâlnirea programată, fără a ști ce-i așteaptă.
Faked e un roman liniștit, unde relația dintre cei doi se construiește treptat, totul se întâmplă lent, fără prea mult dramatism. Sunt și câteva momente tensionate, dar per total, Faked e un romance relaxant, unde protagoniștii sunt oameni realiști, iar modul în care apare atracția între ei este unul la fel de natural.
Am citit și un volum de poezie, Cutii de Cătălina Bălan, despre care nu am ajuns încă să scriu pe blog. Nu sunt o mare fană a poeziei moderne, a versului alb unde aparent nimic nu are sens. Cu toate că acest volum este fix un vers alb continuu, ceva m-a atins. Poate melancolia unui oraș pe care l-am lăsat în trecut, poate solidaritatea pentru eul liric, nu știu. Cert este că mi-a plăcut să urmăresc gândurile împrăștiate oarecum haotic pe hârtie.
Jocul îngerilor de Karen Kinsbury este un volum pe care l-am citit foarte, foarte greu. E genul de carte care parcă are un fir narativ interesant, dar totdată, are niște elemente care pur și simplu te scot din atmosferă în totalitate și durează ceva până te încumeți să reiei lectura. Am scris mai multe despre acțiune, personaje și impresiile mele în acest articol.
Bound by Honor de Cora Reilly este primul volum din seria Born in Blood Mafia Chronicles, urmărind construcția relației între Luca, cel mai mare șef de trib (:D) și Aria, mafia princess care e practic forțată să se căsătorească cu Luca pentru a uni două familii. Acțiunea e foarte previzibilă, dar Cora Reilly scrie într-un fel captivant, astfel încât nu-ți dai seama cum trece timpul.
Bound by Hatred este al treilea volum din aceeași serie, focusându-se pe relația între Matteo, fratele lui Luca și Gianna, sora Ariei. Mi-a plăcut mai mult dinamica între acești doi protagoniști, nu a lipsit drama și scânteile ce nu prea au fost conturate în relația din primul volum. Din nou, scriitura autoarei e una ușoară, nepretențioasă.
Bound by Vengeance se numără printre ultimele cărți din serie și acțiunea are loc în același univers, dar separat de familia principală. Cara este fiica unui trădător, iar drept pedeapsă, capul mafiei decide să o dea unuia dintre cei mai cruzi soldați ai săi - Growl, despre care circulă tot felul de zvonuri, unul mai înfricoșător decât altul. Doar cititorul este acela care vede ce se întâmplă, de fapt, în universul acestui personaj.
Deși povestea în sine e cam slăbuță, aspectul care m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa unei corecturi ca lumea a acestui volum. Foarte multe chichițe care sar în ochi, personaje cărora li se încurcă numele, acțiuni care se bat cap în cap.
Triphopuri de Dan Negară este un alt volum de poezie pe care l-am citit luna aceasta - ambele cărți mi-au fost trimise de către prietenii de la Editura Paralela 45, le mulțumesc și pe această cale.
Revenind, Triphopuri mi-a plăcut mai puțin decât Cutii. Dacă aș fi la ora de română și ar trebui să folosesc anumite cuvinte pentru a descrie ce poezii, din punctul meu de vedere, scrie Dan Negară, aș spune ermetice. E foarte greu să-ți dai seama ce a vrut să spună poetul, eul liric își schimbă timbrul de la un vers la altul, toate poeziile sunt un imens vers alb, cuprinzând tot felul de idei greu de descifrat. Au fost câteva aspecte sau gânduri care mi-au plăcut, dar mi-a fost dificil să urmăresc cursul evenimentelor și a trăirilor eului liric.
Și, o noutate pentru acest an, am și o carte pe care am abandonat-o. Este vorba despre Nero, seria Made Men, de Sarah Brianne. Din nou, o carte despre mafia, accentul punându-se pe relația între o tânără săracă și fiul capului mafiei. Acțiunea are loc în mediul academic, cei doi protagoniști fiind liceeni, iar premisa mi s-a părut una interesantă, dar am rămas foarte dezamăgită.
După câteva capitole, când a început să se contureze povestea și să se definitiveze vocea narativă, mi-am dat seama că nu asta îmi doresc de la o carte. Felul în care e scrisă are un puternic aer de cărți de pe Wattpad - o platformă unde găsești multe lecturi interesante, de altfel, dar exact acest volum are aerul acelor cărți de pe Wattpad: eroină săracă/din mediu defavorizat/dar foarte drăguță și deșteaptă și independentă și băiatul rău/puternic cu o influență ieșită din comun/atletic/care cumva vrea inițial să o prostească pe eroină, dar apoi se îndrăgostește de ea. Și nu neapărat torentul acesta de clișee a fost aspectul care m-a îndemnat să abandonez cartea, ci scriitura - foarte cringe, cu siguranță nu genul meu.
Și pentru că am rămas dezamăgită de Nero, m-am întors la Cora Reilly, dar am vrut o poveste care nu are continuare, aa că am ales un stand alone, Sweet Temptation. Giulia este dată, la 18 ani, lui Cassio, un bărbat cu mult mai în vârstă decât ea, pentru a-i fi soție, dar înainte de toate, pentru a fi mamă pentru cei doi copii mici ai lui. Dar Giulia are alte planuri - are de gând să iasă din anonimat și să-l facă să o vadă pe ea - nu ca adolescentă, nu ca bonă, ci ca femeie.
Scriitura, din nou, lasă de dorit - mă mir cum de o autoare atât de populară în ceea ce privește genul nu își ia un editor și/sau corector mai atent - dar povestea în sine, cu câteva excepții, e destul de drăguță.
Am citit un volum pe care îl aveam pe listă de ceva timp - Oameni normali de Sally Rooney. E un roman despre viața a doi adolescenți, mai târziu tineri adulți și evoluția relației lor, cu inversarea rolurilor inițiale. Povestea e credibilă și dinamica între cei doi e una demnă de a fi urmărită.
Deșertul tătarilor de Dino Buzzati face parte din categoria cărților serioase pe care le-am citit în iulie. A fost o surpriză pentru mine subiectul și desfășurarea acțiunii, dat fiind faptul că habar nu aveam despre ce e cartea când am început să o citesc. Mi-a amintit, ca stil, de volumele lui Camus și mi-a plăcut să mă reîntorc, prin intermediul acestei cărți, în perioada în care citeam romane existențialiste.
Ultima carte pe care am citit-o în iulie a fost Toamnă la Pekin de Boris Vian, una dintre cele mai bizare lecturi din ultima perioadă. Acțiunea se desfășoară într-un deșert, unde mai multe personaje ciudate sunt implicate într-un proiect absurd - construcția unei căi ferate care nu are trenuri.
Acestea au fost cărțile lunii iulie. Voi ce ați mai citit?
Giovanni Drogo, un militar aflat la începutul carierei sale, visează la
faimă. Dar atunci când ajunge la fortăreața Bastiani, deșertul care se
extinde de la aceasta îl vrăjește și îi schimbă percepția despre viață.
Deșertul tătarilor de Dino Buzzati este un roman existențialist, care te captivează prin modul în care sufletul protagonistului este expus și întors pe toate părțile în fața citotorului.
Ce este tinerețea, fără lipsa de siguranță, gândurile sumbre, prieteniile legate ușor și la fel de ușor uitate?
Connel și Marianne, doi colegi de clasă, nu ar putea fi mai diferiți. Ea, dintr-o familie bogată, ciudata școlii, sursa glumițelor pentru alți copii. El, fiul unei menajere, sufletul petrecerii și un răpitor de inimi. Cumva, cei doi ajung să fie împreună, dar în secret, iar atunci când devin studenți, rolurile se inversează. Marianne este înconjurată de prieteni și de admiratori, iar Conell se alătură acelei categorii de studenți ce-și petrec, singuratici, zilele prin biblioteci.
Oameni normali de Sally Rooney este un roman cu un titlu mai mult decât potrivit și reprezentativ.
Tyler Ames, cândva un jucător de baseball promițător, suferă un accident și, pentru că lumea este un loc unde dreptatea nu e mereu pe meniu, se trezește dat afară din echipă, fără asigurare, fără posibilitatea de a-și repara umărul și fără susținerea oamenilor ce până recent erau prietenii lui. Trezit singur, fără nici un ban, datorită unor cunoștințe aleatorii, marele Tyler Ames ajunge să fie om de serviciu la un azil de bătrâni, unde o cunoaște pe Virginia. Aceasta este o femeie ce suferă de Alzheimer și a cărei stare generală se înrăutățește pe zi ce trece, însă întâlnirea cu Tyler o readuce în realitate.
Jocul îngerilor este un volum despre problemele oamenilor și despre cum fiecare este singur pe lumea asta, dar autoarea nu uită șă amintească cititorului că există o zeitate ce are grijă de toți. Deși mi-a plăcut cum sună premisa cărții, nu mi-am dat seama că e ficțiune creștină, drept urmare, am avansat foarte greu, datorită nenumăratelor pasaje care mă aruncau din atmosfera cărții.
Tyler Ames are un fir narativ interesant, dar porțiunile din carte unde, din senin, el ori alte personaje se trântesc pe jos, m-au scos complet din atmosferă. De exemplu, la un moment dat apare o femeie ce află despre problema lui Tyler și se întreabă cum ar putea să-l ajute (e o problemă financiară) și, din toate ideile care ar fi putut să-i treacă prin minte (nu știu, poate un crowdfunding?) femeia spune ceva de genul „nu știam cum îl pot ajuta, dar apoi am înțeles care este singura metodă” - și se trântește în genunchi și începe să se roage.
Deși e un volum despre îngeri, cel puțin în titlu, aceștia apar puțin, iar acțiunile lor sunt acolo doar pentru a împinge acțiunea, entitățile respective fără a prinde o nuanță.
Desigur, într-o carte despre regăsirea sinelui, ridicarea din genunchi într-o poziție câștigătoare, trebuie să existe și un interes romantic undeva. În volumul acesta, Samantha este femeia din trecutul lui Ames, femeia pierderea căreia o regretă. Avem acces și la perspectiva ei în prezent, încotro s-a îndreptat viața ei, ce s-a mai întâmplat, alături de ce fel de oameni se află. Din nou, totul ar fi fost foarte interesant și plăcut de urmărit, acă nu ar fi apărut ideile religioase sau dumnezeu de nicăieri, în situații complet obișnuite.
Virginia, la rândul ei, e un personaj relativ complex, prin intermediul căreia putem vedea o parte a trecutului americanilor de rând de prin anii 70-80 ai secolului trecut. Nu apare exagerat de mult în acțiune, dar participarea ei e substanțială în firul narativ a lui Tyler.
Dacă ar fi să fac un rezumat, Tyler Ames are o soartă crudă, dar cumva are sens ce i se întâmplă, datorită deciziilor din trecut. Revenirea este una lentă, credibilă, la fel și oamenii din jurul lui. Samantha are și ea propria istorie de păstrat, dar felul în care zeitatea apare din senin, în orice scenă mai mult sau mai puțin banală m-a făcut să nu vreau să continui seria, deși volumul acesta are un final relativ închis.
Lumea este un loc complicat: pe de o parte, magia este respinsă, urâtă, temută; pe de altă parte, vrăjitoarele sunt un element de bază în universul în care trăiește protagonista. Louise le Blanc e nevoită să fugă din propria casă și să se ascundă în orașul unde se află cei mai mulți vânători de vrăjitoare. Toate lucrurile ar fi simple, dacă fata nu s-ar fi întâlnit cu Reid Diggory, căpitanul acestor vânători. Și, pentru că viața mai joacă feste, cei doi trebuie să se căsătorească, dar niciunul nu este dispus să-și destăinuie secretele.
Șarpe și porumbel de Shelby Mahurin este un volum despre magie, prietenie, iubire și nu în ultimul rând, lupta între două forțe ce riscă să transforme universul în haos.
Pe principiul vine vara, bine-mi pare, este primul an în care nu mai am examene, nu mai am de scris proiecte, dar nici timp de lenevit nu prea mai există. Bine ai venit, viață de adult!
Lăsând la o parte nostalgiile, literar vorbind, luna iunie a fost una liniștită, cu câteva cărți ce au marcat începutul de vară, dar și câteva volume care nu m-au dat pe spate, dar au fost niște lecturi ușoare, potrivite pentru acest sezon. Voi începe, ca de obicei, în ordine cronologică.
Din volumul acesta, am citit doar povestirea Regii nisipurilor. În aceasta, George R.R. Martin creează un adevărat coșmar. Protagonistul, un om (?) căruia îi place să aibă, ca animale de companie, tot felul de ciudățenii, se pricopsește cu patru colonii de gândaci, care se numesc Regii Nisipurilor. Practic, aceștia nu sunt doar niște gândaci - au un sistem social foarte bine pus la punct, construiesc orașe, duc războaie, se modifică în funcție de modul în care sunt îngrijiți. Iar protagonistul ajunge să-i trateze într-un anumit fel...
George R. R. Martin nu scrie doar romane care te țin cu sufletul la gură; până și această povestire scurtă e foarte antrenantă și evenimentele ajung să fie șocante, să te facă să te simți mai mult decât inconfortabil. Am mai citit proză scurtă semnată de autor, volumul Zburătorii nopții, care m-a înfricoșat la fel de mult.
Hoții de frumusețe de Pascal Bruckner e o altă lectură inconfortabilă. Știam deja cam ce stil are autorul, am citit Luni de fiere acum ceva timp, dar starea pe care mi-a creat-o cartea de față mi-a amintit foarte mult de o carte de-a lui Fowles.
Subiectul este simplu: un cuplu rămâne blocat într-o furtună în munți și dintr-un noroc chior, locuitorii dintr-o casă din apropiere îi salvează. Odată ce ajung la conac, protagoniștii își dau seama că ceva e în neregulă cu gazda lor, iar mai târziu află și ce ascunde aceasta.
Scrisori către Aurora de Marin Preda - un volum scurt, dar prin intermediul căruia am aflat cine este omul din spatele Moromeților. E o colecție de scrisori pe care le-a păstrat Aurora Cornu, unde Preda îi vorbește despre călătorii, emoții, viața pe care o are și dorul imens după ea. Mi-a amintit de jurnalele lui Sebastian; o melancolie care trece prin timp și rămâne la fel de bine ancorată în cuvintele scrise, după ani și ani.
Sunetul muntelui de Yasunari Kawabata - o lectură japoneză lejeră, despre eternitate, familie, timp și trăiri pe care mulți preferă să le ascundă. Narațiunea are loc din perspectiva unui bătrân, care ajunge să-și iubească nora mai mult decât pe proprii copii. În această femeie, găsește urmașul ideal - iubirea pentru propriul cămin, grija pentru un soț nerecunoscător, atenția acordată socrilor, toate aceste aspecte le găsește în tânără. Deși nu este o carte complicată, abordând un subiect aparent banal, Sunetul muntelui a fost pe placul meu, o carte din categoria de cărți cu o acțiune lentă, deloc grăbită.
Colecționarul de istorie de Elizbeth Kostova - volumul acesta de peste 700 de pagini l-am cumpărat sub forma Blind Date with a Book - fără să știu ce cumpăr. L-am început prin ianuarie, dar l-am lăsat, apoi m-am reîntors la el și l-am devorat într-o săptămână.
Este povestea a trei personaje diferite, care, fiind strâns legate de mediul academic, au descoperit documente ce atestă faptul că Vlad Țepeș încă mai bântuie pământurile și în ziua de astăzi. Cartea, deși conține o enormitate de informații, nu a fost deloc plictisitoare, iar lectura a mers ca pe roate.
O altă carte ce mi-a plăcut mult a fost The Chaperone de Laura Moriarty. Ca stil și poveste, dar și perioada în care are loc acțiunea, mi-a amintit de Orașul fetelor de Elizabeth Gilbert.
Povestea are loc în anii 1920, când viitoarea vedetă Louise Brooks pleacă din orașul natal la New York și, fiindcă așa cereau normele, se trezește cu o însoțitoare trecută de 30 de ani, Cora, care are propriile motive să plece din orașul unde se află familia ei. Acțiunea este antrenantă, iar cel mai și cel mai mult mi-a plăcut atmosfera cărții.
Ultima carte pe care am citit-o în iunie a fost Șarpe și porumbel de Shelby Mahurin, volum ce urmeză să apară pe la mijlocul lui iulie în librării, făcând parte din primele două cărți din noua colecție a editurii Corint, Corinteens.
Povestea urmărește o vrăjitoare ce își ascunde proveniența și puterile, încercând să ducă o viață pașnică într-un oraș unde Vânătorii de vrăjitoare își au rezidența. Lucrurile scapă de sub controlul fetei atunci când, în urma unei serii de evenimente, se trezește căsătorită cu Reid, căpitanul Vânătorilor.
Acestea sunt cărțile lui iunie. Voi ce ați mai citit? Care a fost cea mai faină carte pe care ați citit-o luna trecută?
Mereu mă întorc la clasici atunci când vreau să citesc ceva ce știu sigur că o să-mi placă, iar nuvela de față mi-a amintit de perioada liceului și de zilele în care devoram carte după carte. Ioan Slavici scrie foarte captivant și, deși Moara cu noroc este una dintre cele mai cunoscute opere semnate de autor, vă recomand să citiți și alte nuvele și povestiri de-ale lui.
America secolului trecut. O casnică, dornică să plece la New York pentru a găsi un lucru demult pierdut. O adolescentă care abia așteaptă să părăsească Wichita, un oraș pe care-l detestă. Ce legătură există între aceste firi atât de diferite?
The Chaperone de Laura Moriarty explorează subiecte precum feminitatea și individualitatea într-o lume în care fiecare sex are un rol bine stabilit și o poziție solidă în construcția societății.
