Recenzie literară: Luni de fiere de Pascal Bruckner (1981)

Am ajuns să citesc acest titlu datorită unui eveniment, despre care, spre rușinea mea, tot nu am apucat să scriu și e deja prea târziu. Dar poate dacă va mai fi o ediție, vă anunț cu siguranță. Vreau cartea ta! a fost o experiență interesantă, pentru că am făcut schimb de cărți cu oameni pe care nu-i cunoșteam neapărat, iar volumul de față mi-a fost împrumtat de către o doamnă profesor de limbă română de la liceul pe care l-am absolvit acum cinci ani.

Luni de fiere de Pascal Bruckner mi-a captat atenția nu datorită titlului, ci a prezentării oferite de către doamna D. Mi s-a părut interesantă premisa, așa că am ridicat mâna, ca la școală, am rostit un vreau cartea ta! și astfel volumul a ajuns în biblioteca mea.

Luni de fiere aduce în prim plan cuplul modern și ce este acesta. Acțiunea este prezentată din perspectiva lui Didier, un tânăr profesor de la o școală pariziană care, împreună cu logodnica sa, Beatrice, decide să descopere misterul Orientului înainte de a se căsători. Cei doi petrec cinci zile la bordul Truvei, un vas turcesc ce urmează să le fie casă în noaptea dintre ani.

Aici, Didier face cunoștință cu un cuplu ciudat - Franz, un bărbat în scaun cu rotile și soția acestuia, Rebecca, o femeie frumoasă și enigmatică. Fără a-și dori acest lucru, Didier este ademenit de către Franz în cabina sa, unde ologul îi expune toată povestea vieții sale împreună cu Rebecca, fără a omite un detaliu, oricât de intim n-ar fi. Didier devine martorul unei căsnicii deloc obișnuite, unde rolurile se schimbă abrupt, iar printre povestirile lui Franz, pe care tânărul le găsește odioase, senzuala Rebecca îl ademenește să petreacă o noapte împreună.

Luni de fiere a fost o lectură pe care am lungit-o din simplul motiv că nu puteam să citesc prea multe pagini într-o repriză. În prima treime, acțiunea m-a cam plictisit, deși m-a amuzat mult cum Franz, dornic de a-i împărtăși absolut totul lui Didier, descrie, în două pagini, cât de minunat este posteriorul neveste-sii și cât de perfectă este această femeie. La prima vedere, este vorba doar despre adorarea unui bărbat pentru o tânără exotică, dar povestea lui Franz ia câteva întorsături neașteptate, astfel încât am ajuns să las cartea la o parte pentru câteva zile.  Reluând-o, lectura a mers ceva mai lin, pentru că m-am obișnuit cu stilul lui Bruckner și m-am familiarizat cu personajele.

Cele două cupluri, Didier-Beatrice și Franz-Rebecca sunt diferite, dar în același timp la fel. Dacă primii sunt ca o apă lină, ce curge molcom printre pietre, ceilalți doi sunt o cascadă ce se lovește furios de fundul apei. Dacă primii sunt o pereche cu mici tabieturi și o rutină pusă la punct, unde există respect, înâelegere și susținere, ceilalți doi au o relație bazată pe hazard, un adevărat haos în care este greu să nu te adâncești din ce în ce mai mult.

Franz m-a dezgustat nespus, de la bun început până la sfârșit, dar în aclași timp, mi s-a părut cel mai interesant personaj. Crud, sadic și laș, el este cel ce trage de toate sforile și tot el este cel care îi schimbă viața lui Didier pentru totdeauna. Învățătorul, un naiv care visează la măreția Orientului și la o căsnicie liniștită alături de Beatrice, nu vede la timp pânza de păianjen ce se țese în jurul său. Rebecca, o fire rebelă și plină de surprize, ajunge să creeze propriul joc, păstrând distanța. Beatrice, un personaj mai mult absent, dar important în anumite momente, m-a uimit prin metamorfoza ei.

În Luni de fiere, Bruckner șochează cititorul prin narațiunea pe care o construiește, prin descrierea vieții amoroase a unui cuplu deloc obișnuit, detaliind fiecare lucru și eveniment. Relația dintre Franz și Rebecca este una bazată pe principiul sclavă-stăpân, unde scatofilia și urofilia sunt elemente complet la locul lor, iar ura este cel mai puternic sentiment care poate uni și dezbina două suflete. Didier, care în câteva zile își schimbă complet percepția asupra relațiilor interumane, suferă o transformare radicală, fără a fi însă conștient de faptul că sâmburele nu a fost niciodată plantat de către Franz ci a stat în stare dormantă în el toată viața. Pentru deținătorii unui stomac mai sensibil sau nervi mai puțin pregătiți pentru scene dure, romanul acesta este de evitat.

Finalul este cel ce m-a făcut să îndrăgesc Luni de fiere. Până pe la jumătate, eram sigură că acest volum nu este pentru mine, că îl citesc doar ca să-l termin și abia așteptam să închid cartea. Ultimile pagini mi-au schimbat complet percepția; mi-a plăcut nespus de mult întorsătura de situație, soarta de care a avut parte fiecare personaj și întrebarea rămasă suspendată în aer: cât de inofensivă este dragostea?