miercuri, 30 decembrie 2015

Micul prinț și apusurile din Constanța

Am început să scriu acest articol de două ori. De două ori am avut vreo 4-5 paragrafe care nu mi-au plăcut și le-am șters imediat. Nu am mai pățit astfel de stagnări. Nu, nu îmi place stilul meu de a scrie atât de mult încât să-l consider fără cusur. Dar nici nu pot să spun că tot ce scriu are sens. În fine, astăzi - sau mai bine zis, de câteva zile - am vrut să scriu despre povestea Micul prinț și despre apusurile din Constanța. Poate merge a treia oară să scriu despre și să îmi placă. 
Revenind... am aflat despre ecranizarea poveștii lui Antoine (Marie Jean-Baptiste Roger, Count) de Saint-Exupéry acum un an și am fost foarte sceptică, pentru că e foarte dificil să ecranizezi ceva frumos și să nu-i strici tot farmecul. Așa că mi-am luat inima în dinți, prietenul de mână și așteptările de o aripă (le-am aruncat cât colo) și am mers la film.
Înainte de a vorbi despre film, vreau să menționez că Micul prinț a fost dragoste la a doua vedere. Pentru că la prima lectură mi s-a părut o poveste idioată pentru copii - eram prin clasa a 5-a. Maică-mea mi-a zâmbit ciudat și a ascuns cartea. De atunci nu am mai văzut volumul respectiv. 
A doua oară când am citit povestea a fost în liceu, prin clasa a 12-a (în loc să învâț pentru BAC, nerușinata de mine, bla bla bla), mai mult forțat: nu aveam de gând să revin vreodată la povestea lui Saint-Exupéry, dar am primit cadou un volum care cântărea vreo 10 kg (glumesc, doar 1). Volumul respectiv l-am văzut la un târg de carte, dar nu m-a atras deoarece era o antologie de povești și prima era despre micul prinț. Dar băiatul ăla care s-a născut la o distanță de 10 minute de mine (aka fratele meu geamăn) a zis că ar fi o idee bună să mă reîntorc la povești și mi-a pus volumul pe birou. Și uite așa Elena s-a ales cu o carte care arată foarte fancy (cei de la Wordsworth Classics sunt niște oameni de treabă oricum - cărți mai ieftine și totodată calitative nu am mai văzut prin comerț). 
Am recitit povestea Micul prinț și am rămas zombată vreo două zile. Cum de nu mi-a plăcut prima dată? E o carte genială și am fost oarbă de nu i-am văzut farmecul din prima. Dar cred că am o scuză: eram mică și-l vedeam pe Micul prinț ca pe o poveste, nu ca pe o experiență.
Pentru cei care nu știu ce-i cu Micul prinț ăsta: este o poveste pentru oameni mari și începe cu un aviator a cărui avion a căzut în pustiul Sahara. Aici, aviatorul întâlnește un copil blond care-i cere să-i deseneze o oaie. Nu are sens să vă povestesc tot ce se întâmplă în carte, pentru că nu am talent de povestitor și pentru că Micul prinț este o creație cu puține pagini și multe desene - de aceea este deseori confundată cu o carte doar pentru copii.
Și pentru că am îndrăgit povestea atât de mult, m-am codit mult și bine înainte să decid să merg să văd și filmul. Nu voiam să văd o mizerie ordinară care să-mi strice povestea. Noroc de faptul că nu am avut așteptări, pentru că am avut parte de o experiență inedită - să traduc: am bocit tot filmul, iar când micul prinț a vorbit cu Vulpea (porțiunea preferată din carte), am citat în gând fiecare replică.
Nu mă așteptam să bocesc, pentru că, teoretic, știam povestea și nu aveam niciun motiv să vărs lacrimi de crocodil. Dar uite că le-am vărsat și am ieșit cu ochii roșii din cinema. 
În ce privește ecranizarea, mie mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost păstrată esența, că am văzut povestea așa cum am înțeles-o eu, că s-au folosit mai multe tehnici de desen și s-au introdus desenele din carte - care sunt realizate chiar de autor. M-a întristat finalul, deși îmi era deja cunoscut, dar cel mai mult m-a făcut să bocesc aviatorul: în carte acesta este chiar naratorul care eșuează în marea de nisip, povestea fiind bazată pe o experiență din viața scriitorului. Antoine de Saint-Exupéry a dispărut fără urmă în 1944, considerându-se că avionul acestuia a fost doborât de armata germană. Deși câteva segmente din avionul lu is-au găsit de-a lungul timpului, corpul lui Saint-Exupéry nu a fost recuperat niciodată. Tristă soartă, dar și misterioasă, nu?
Deci vă recomand să mergeți să vedeți filmul. Neapărat. Dacă sunteți un copil mare, cu siguranță veți înțelege mesajul.
A, să nu uit: apusurile. Micul prinț iubește faorte mult apusurile. Într-o zi, a vâzut multe-multe apusuri (vreo 44), pentru că planeta lui este mică și-i permite să vadă atâtea apusuri. În ziua în care am văzut filmul, apusul s-a adeverit a fi unul ca din poveste. Ce să zic, Constanța; numai în Constanța am văzut apusuri atât de frumoase, magice și liniștitoare. Și pentru că încă eram sub efectul filmului, apusul mi s-a părut mai deosebit ca niciodată; poate undeva, într-un univers exuperian, micul prinț râde cu vocea lui de clopoțel.

luni, 14 decembrie 2015

Elena și Poșta Română

Haideți să vă povestesc experiența mea frumoasă legată de Poșta Română.
Mi-am comandat niște cărți de la o editură, am plătit cu cardul - plata ramburs mă costa cu 7 lei în plus - și am așteptat să-mi ajungă coletul. Coletul a ajuns în decurs de câteva zile, direct la poștă, pentru că editura respectivă m-a anunțat printr-un mail că datele legate de adresă nu corespund la nu știu ce formular și nu-mi poate veni curierul la ușă. Ei bine, mi-am zis, naiba știe, las-o așa că oficiul poștal nu e departe.
Cred că am plasat comanda luni sau marți și joi mă trezesc cu avizul în cutia poștală. Aviz cu o ștampilă, cu datele editurii bine mersi, inclusiv cu oficiul poștal de la care a fost trimis coletul pe data de 08.12.2015. Pe partea cealaltă - nimic; o ștampilă cu Poșta Română doar cu data avizului - 10.12.2015, nici tu oficiu poștal, nici tu nimic. În plus, ștampila cam ștearsă.
Evident, m-am bucurat că mi-a venit avizul așa repede - în două zile, dar m-a întristat faptul că habar nu aveam la ce oficiu poștal să merg, deoarece nu am mai primit colete sau scrisori la adresa respectivă. Am mai comandat odată ceva, dar era o firmă de curierat și în aviz scria unde să mă prezint, dar așa...
Ei bine, m-am dus la cel mai apropiat oficiu poștal în ziua în care am primit avizul - adică joia trecută. M-am dus fără să sper că e acolo; deoarece nu știam dacă adresa mea ține de acest oficiu. După statul la coadă vreo 15 minute la un ghișeu, doamna îmi zice că nu stau la coada care trebuie - vina mea, nu am mai fost aici să ridic colete și nici nu știam sigur la care dintre ghișee trebuie să stau. Fac un pas spre stânga și mă plasez la ghișeul celălalt. Mai stau vreo 10 minute. Vine rândul meu, întind avizul, doamna se uită, caută, iar se uită la mine...
- Domnișoară, nu e venit coletul dvs.
- ??? Cum adică nu e venit? Și avizul meu...
- (fără să mă lase să continui) coletul nu e venit domnișoară și a început să-mi explice în niște termeni foarte vagi că avizul vine înainte să ajungă coletul la poștă (???), ceea ce pentru mine nu are niciun sens, dar în fine zic, e seară, poate într-adevăr e undeva pe drum, cine știe. Mi s-a zis să vin a doua zi - asta după ce m-am asigurat că oficiul poștal e cel potrivit și că strada mea este sub jurisdicția lor.
Vineri. Zi în care nu a trebuit să ies nicăieri, excepție fiind poșta. Am ieșit la o plimbare cu domnul meu, am zis să trecem pe la poștă - sigur a ajuns coletul! Din nou e seară, coada e mai scurtă. De data aceasta știu la care ghișeu să stau, stau și aștept. Îmi vine rândul, prezint avizul frumos păstrat în portofel, să nu se deterioreze, doamna - alta - caută printre hârtii, se uită în spate.
- Domnișoară, coletul dvs. nu este la noi.
- Cum adică, nu este la voi?
Doamna se ridică, se duce în spate, revine și începe să completeze niște hârtii - nu știu ce hârtii, dar nu aveau nicio treabă cu mine. Mai stă vreo 3 minute, ștampilează ceva, semnează, după care-și amintește de persoana mea:
- Mda, m-am uitat în spate, coletul dvs. nu este la noi. Știți, se mai încurcă adresele, încercați la oficiul 1  x.
- Cum adică  x?
Doamna, disperată:
- oficiul 1 x.
- Îmi puteți explica mai bine, care x și cum ajung acolo?
(x fiind un nume propriu, dar în Iași mai multe instituții poartă acest nume -  o universitate, o maternitate, mai știu eu ce).
Doamna, dându-și ochii peste cap:
- x domnișoară, x.
Stau, mă gândesc un pic, ce să caute coletul meu la universitate sau la maternitate, pe urmă îmi sclipește ceva.
- Vă referiți cumva la strada x?
Doamna, cu fața de ”în sfârșit s-a prins” îmi zice da, da, mergi pe stânga și vezi acolo oficiul 1 x.
Dacă tot eram la plimbare, am zis să merg până la x, sau mai bine zis, până pe strada x, căci între timp m-au sunat de la înrămări să mă anunțe că goblenurile mele sunt gata. Dacă tot era în drum, am zis hai să mă plimb până într-acolo. Am ajuns la galerie, mi-am luat comanda, trec și pe la x, dacă tot e prin zonă. Am găsit oficiul 1 sau sediul central rapid - pentru că era pe strada x, nu simplu x -  și m-am dus la ghișeu. Nu am stat mult timp, doamna de la ghișeu foarte drăguță. Îi întind avizul, se uită la aviz, se uită la mine, mă întreabă ce caut aici.
- Păi știți, de la oficiul poștal n, de care aparțin, m-au trimis la dvs, mi-au spus că la ei nu a ajuns coletul meu și că este la dvs la oficiu.
Doamna mai caută, caută, caută, nu găsește; mai caută odată, mai parcurge odată foile, nimic. Se enervează:
- Cei de la oficiul n au sunat aici, au vorbit cu cineva, să se intereseze?
Eu, naivă,  am zis că probabil da, dacă tot a stat doamna în spate atâta timp să-mi caute coletul și nu l-a găsit... ei bine, niciun telefon dat la oficiul 1. Ghinion.
- Domnișoară, e vineri seara și coletul dvs. sigur nu este la noi. Încercați luni la oficiul n de care aparțineți, eu nu am cu ce să vă ajut.
Vineri e zi de aproape weekend și nu mai aveam ce face. Mi-am propus să vin luni la oficiul meu, să mai încerc odată.
Luni am un colocviu, îl dau, îl iau, merg la o cafea, prind curaj și răbdare să merg la oficiul ăla nenorocit pentru a 3-a oară, în ușă dau de o mare de oameni, 90% dintre care au venit să plătească ceva legat de cazierul juridic. Surpriză, 30 + de oameni stau înghesuiți într-o încăpere de 5x5m la un singur ghișeu, pentru că e schimb de ture. Vine funcționara de la ghișeul 3 și cei de la coadă încep să se certe care se duce primul la ghișeul 2, ca după să li se spună că trebuie să-și achite cazierul la ghișeul 3. Din nou ceartă - cine după cine e, doamnă dvs vă băgați în față, eu vreau să trimit o scrisoare - la ghișeul nr 3 vă rog ș. a. m. d. 
Este ora 12: 15 și stau la coadă la ghișeul nr 2, pe tură e doamna de vineri. Sala este plină de oameni nervoși, ba că urmează ei la ghișeu, ba că au completat greșit formularul pentru cazier, ba că au completat cu două pixuri diferite și nu se ia în considerație, ba ce sumă trebuie să scrie pe formular... durere de cap. Îmi ajunge rândul al ghișeu - pe la 12:45. Îi întind avizul. Se uită, caută, caută, îmi zice că se uită în spate:
- Dvs domnișoară dați-vă la o parte, să-i servesc pe domnii din spate până vă caut coletul. 
Nu știu cum de a reușit să îmi caute coletul  în spate și să ștampileze foi la ghișeu în același timp; dar după încă vreo 5 minute s-a ridicat și s-a dus în spate ca să revină imediat.
- Domnișoară, coletul dvs nu este la noi, încercați la x.
Deja începeam să scot un firicel abia vizibil de fum pe nări și urechi.
- Mi-ați zis și vineri aceeași chestie, am fost la oficiul central, mi s-a zis că nici măcar nu i-ați contactat și că nu este la ei niciun colet pe numele meu.
Doamna, acră:
-Da, mai așteptați puțin.
Mai aștept. Între timp coada se scurtează și la ghișeu ajunge o domnișoară care vrea să ridice o cutie de la Avon. Doamna, la fel de acră:
- Nu pot să vă deservesc, cutiile se ridică după 2.
Domnișoara se uită la ea.
- Cum adică după 2?
- După 2 domnișoară, adică 14:00, până atunci nu vă pot da nicio cutie. Veniți mai târziu.
Domnișoara se uită neîncrezător și puțin enervat.
- Eu nu pot ajunge după 2; dacă puteam, nu veneam acum, nu? Și nu văd nicăieri să scrie pe aici că trebuie să vin într-un anumit interval orar să îmi ridic cutia. Și cum adică nu puteți? Nu are cum să nu fie venită.
- Domnișoară, trebuie să completăm formulare...
A început ea să explice ceva legat de înregistrare, foi, fișe... domnișoara i-a zis ferm că-și vrea cutia acum, că e prima dată când aude de ”după ora 2”. Doamna se codește. Într-un sfârșit:
-Dați-mi un act de identitate.
Dispare în spate. Reapare cu cutia. Domnișoara completează ce are de completat, își ia cutia și pleacă. Funcționara se uită cruciș în urma ei. 
-Doamnă, coletul meu ce mai face? Stau de aproape o oră aici (S-a făcut 13:00). Doamna își amintește de mine:
- Așteptați o clipă, a sunat șefa la sediul central...
Și din spate o altă voce:
- Domnișoară așteptați puțin, mai durează până găsesc...
- Doamnă, am fost la sediul central și mi-au zis că nu a ajuns la ei niciun colet ”din greșeală”.
Liniște. Mai trec 5 minute. Mă enervez de-a binelea. Îi vorbesc funcționarei de la ghișeu:
-Doamnă, stau aici de o oră și nu știu nimic de coletul meu. Știți, am venit de 3 ori și dvs. tot nu îmi puteți da colectul sau măcar să îmi dați un răspuns în ceea ce privește locul în care se află. Eu nu am timp să vin în fiecare zi la poștă, am un loc de muncă, am o viață personală, nu pot sta toată ziua aici.
Doamna se preface că nu mă aude. Apare șefa cu o foiță, îmi ia buletinul, mai caută odată printre foile de la ghișeu, nu găsește nimic - s-a mai căutat în alea de 3 ori - joi, vineri, luni, s-a mai căutat și în foile de la sediul central. Șefa se mai gândește și dispare din nou.
Reapare pe la 13:20 și se uită din nou pe aviz, pe buletin, aduce un colet...
- Completați vă rog aici.
Îmi prezintă avizul cu niște completări pe spate.
- Pentru ce anume semnez? Fumul îmi iese pe urechi de-a binelea, fluier ca un ceainic în care fierbe apa de o jumătate de oră, văd roșu în fața ochilor, mă gândesc că vrea să-i semnez ca să plătesc și taxa de magazinaj.
- Pentru că ați primit coletul. O zi frumoasă să aveți...
Semnez. Îmi dă doamna coletul și de aici, funcționarei de la ghișeu, cu nemulțumire:
- Era plasat la litera E, nu la D...
Eu plec, plină de draci, întârziam la o întâlnire, mă uit mai bine pe colet afară; da, e numele meu, scris frumos și citeț, cu litere mari,  cu nume - care începe cu D, nu cu E, adresa mea este corectă, a editurii la fel, trimis pe 08.12.2015...
Am ajuns unde trebuia să ajung, m-am mai calmat. După m-am bucurat.
1. Pentru că la cât de incompetenți sunt, probabil că au răscolit o bună parte din colete ca să-l găsească pe al meu plasat la litera E - asta după ce am mai venit de 2 ori la oficiu;
2. Pentru că nu li s-a năzărit să mă oblige să plătesc magazinajul, care se plătește dacă după 2 zile de la primirea avizului nu se prezintă persoana respectivă să-și ridice coletul. Mai mult ca sigur îmi sărea muștarul și probabil că deveneam neadecvată + ar fi trebuit să mai stau să completez un formular de reclamație - asta dacă mi-ar fi oferit informațiile necesare cu privire la acesta.
Cărțile mele au stat frumos în oficiul poștal de joi, neobservate, ca să fiu plimbată 3 zile la rând, plus trimisă la sediul central la care nici măcar nu s-au chinuit să dea un telefon să se intereseze dacă a ajuns coletul meu acolo din greșeală. 
Poșta Română - dacă este posibil, never again.