vineri, 2 iunie 2017

Haos total

Această postare ar trebui să fie ceva gen pagină din jurnalul intim, dar pentru că mi-e mult prea lene să scriu în agenda fizică... ei bine, îmi torn paharul cu gânduri alandala aici și după (sper) să merg mai departe.

Sunt într-o stare de spirit ciudățică, o stare pe care o retrăiesc de fiecare dată în ajun de sesiune. În pragul primului examen mă prinde câte o idee, două și nu mă lasă în pace. Astăzi mi-am propus să învăț și în câteva ore abia de am citit zece pagini, mintea îmi tot zboară la alte lucruri, cum ar fi să îmi organizez un blog de beauty (lucru prea puțin necesar, dar piticii din capul meu îmi tot suflă în ureche ”fă-o, fă-o!”), să mă apuc de articolul dedicat Bookfest-ului din anul acesta, unde mi-am lansat cartea (un articol care, cel mai probabil, nu va vedea lumina blogului niciodată), să îmi organizez nenumăratele documente Word din folderul cu ”Texte de-ale mele și nu numai”.
Ați prins voi ideea - aș face orice doar ca să nu învăț. Pentru că afară e vară, mi-a venit pofta scrisului, Muza mă tot trage de mânecă, responsabilitățile mă cheamă și eu mă prefac surdă, etc., etc.
Dar, ca în fiecare an, mă ambiționez să-mi fac un planner în ceea ce privește examenele, timpul alocat învățatului, dorința de a face o materie captivantă pentru creierul meu (nu e un lucru chiar necesar semestrul acesta, pentru că materiile mi s-au părut destul de interesante), mă mut lângă ceașca cu ceai amar și îmi aleg pixurile colorate (pe care în mod normal nu le utilizez în activitățile zilnice).
Pentru motivație, mă uit peste un articol mai vechi, Cum să supraviețuiești în sesiune, scris acum aproape un an (fără o zi). Din câte văd, sesiunile din iarnă parcă trec mai repede, în schimb alea din vară parcă îmi plac mai mult, oricât de contradictoriu cu textul de mai sus nu ar suna.
Așa că vă doresc o sesiune ușoară și cât mai multă motivație în a cumula informația într-un mod interactiv!

duminică, 14 mai 2017

Îmi lansez cartea! Fiind Imagine prinde viață la Bookfest 2017 :)

Probabil că v-ați dat seama din titlu că sunt super-mega-foarte încântată/emoționată/fericită pentru că scriitoarea din mine jubilează!
Dacă mă urmăriți de mai mult timp, e posibil să mă cunoașteți de pe Fiind Imagine, primul meu blog pe care l-am început prin 2009. Pe atunci eram o adolescentă care voia să vorbească, dar nu cu oricine și nu oricând, așa că mi-am ales un colțișor unde să pot vorbi atunci când simt nevoia. Cu alte cuvinte, blogul mi-a marcat adolescența și odată ce am terminat liceul, mi-a încolțit în minte dorința de a vedea cuvintele tipărite, o dorință ce s-a materializat anul trecut, dar nu în forma în care mi-aș fi dorit, așa că am mers mai departe.
Și pentru că dorințele, dacă lucrezi pentru a le îndeplini, au tendința să devină realitate, în 2017 Fiind imagine. Eseuri din adolescență apare în lumea fascinantă a cărților publicate.
Lansarea va avea loc în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, ce se va ține în București în intervalul 24-28 mai. Fiind imagine. Eseuri din adolescență o găsiți la standul editurii Datagroup, iar lansarea oficială a acesteia va avea loc sâmbătă, 27 mai, orele 18:00. Ne vedem sâmbătă la Romexpo (eu voi fi acolo cam toată ziua), dacă vreți să ne salutăm, să ne cunoaștem personal și de ce nu, să faceți rost de cartea mea :)
Am creat un event pe Facebook și mi-ar face o deosebită plăcere să ne vedem acolo. Puteți da like și la pagina cărții sau să o adăugați în lista to-read pe Goodreads!
PS: îi puteți da și share, nu mă supăr! :D

sâmbătă, 13 mai 2017

Recenzie literară: Copilăria de Maksim Gorky (1913)

Îmi amintesc vag de numele lui Gorky. Am în cap o amintire îndepărtată, de pe vremea când eram la grădiniță și educatoarea mea, Elena Grigorievna (cred?) ne lua de mână, pe mine și pe fratele meu și ne plimbam pe terenul de joacă, unde ceilalți copii se jucau între ei, iar noi eram fascinați de tot ceea ce ne povestea doamna. Odată ne-a povestit despre biblioteca ei, despre cum îi plăcea să citească în copilărie. Printre alți autori, necunoscuți nouă pe atunci, ne-a povestit despre Maksim Gorky, cred că era unul dintre preferații ei. Îmi amintesc foarte clar cum ne-a zis că scriitorul a avut o viață amară, de aceea și-a luat numele de Gorky, ceea ce înseamnă amar în limba rusă. A trecut foarte mult timp de când am avut această conversație cu educatoarea, iar eu abia anul acesta am reușit să pun mâna pe un roman semnat de scriitorul rus.
Cu numele adevărat de Maksim Peshkov, Maksim Gorky a fost o personalitate interesantă, atât în postura de scriitor, cât și în postura de om politic. Este considerat fondatorul realismului socialist în literatură, fiind și un înflăcărat susținător al comunismului, criticând dur regimul țarist. Fiind de cinci ori nominalizat, cu diferite romane, pentru premiul Nobel pentru literatură, Maksim Gorky a petrecut mulți ani în exil, datorită situației din țară și a viziunilor sale politice.
Copilăria este un un roman autobiografic, primul volum dintr-o trilogie, fiind urmat de În lume (1914) și Universitățile mele (1923). Amintirile scriitorului datează din momentul în care moare tatăl său și el, copil fiind, este martor la înmormântarea unui om drag. După ce rămâne orfan, ajunge să locuiască la bunicii săi, iar copilăria îi este marcată de către figura bunicului, chipul mamei, dar și anturajul și familia extinsă alături de care băiatul trebuie să crească, cumva.
Copilăria nu este un roman vesel sau idealizat. Nu este despre frumusețe, dreptate, idealuri; este un portret al societății rusești, al familiei tradiționale, unde bărbatul este șeful, unde să bați nevasta e un lucru normal, unde să pedepsești copiii biciuindu-i e o misiune sacră, unde să tratezi omul de lângă tine ca pe un gunoi e la ordinea zilei. Maksim Gorky nu și-a amintit ce e mai frumos; a construit cartea pe schelele experienței sale, a amintirilor de demult, prin prisma unui adult. Într-un interviu, scriitorul afirma că pentru el, imaginea familiei tipice rusești nu este idilică, unde toți membrii familiei stau la o masă și beau ceai; o familie tipică e plină de violență nefondată, tradiții bizare, undeva grotești, iubire împărtășită pe fugă și multă mizerie. Adept al realismului, Maksim Gorky nu a omis nicio întâmplare  importantă din povestirea sa, pentru că misiunea cărții a fost să arate societatea rusească și familia, în principal, așa cum este ea de fapt.
Am ”citit” cartea aceasta în format audio pe tren; pe geam se perindau sate, câmpii, gări minuscule, iar în urechi se auzea o voce plăcută ce citea de la persoana I. Ceea ce îmi place la cărțile audio în rusă e că sunt făcute profesionist; nu prea vei auzi o voce monotonă sau dezinteresată. La cartea aceasta, actrița care o citea (nu i-am reținut numele) o făcea pe voci, cu intonație, transmițând foarte bine atmosfera din carte. Adăugând și ideea de timp oprit în loc când ești în tren, și peisajul... a fost o lectură/piesă de teatru oarecum radiofonică de excepție.
Copilăria nu a fost o lectură plăcută; ba mai mult, m-a întristat nespus, o emoție ce m-a urmărit câteva zile. Probabil de aceea nu mă voi apuca să citesc și celelalte două cărți; de altfel, nici nu cred că e nevoie, căci romanul de față are un final cât de cât stabilit. Am observat evoluția personajelor, fiind mult mai interesată de cele de pe planul doi, căci știam că orice s-ar întâmpla, naratorul/personajul principal nu va dispărea.
Și totuși, Copilăria este o carte nespus de tristă, dură, dar adevărată, o bună parte din mentalitatea personajelor și a societății de pe atunci, în general, se poate regăsi cu ușurință și în ziua de azi în casele aparent tăcute din orice orășel sau sat...

marți, 9 mai 2017

Recenzie literară: Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom (1992)

Am decis să citesc această carte câțiva ani în urmă, dar tot nu ajungeam la ea - ba intervenea o altă carte, care pe moment mi se părea mia interesantă, ba începeau examenele, ba nu aveam chef de psihanaliză sau filosofie.
Dar a venit și ziua în care am deschis cartea și m-am lăsat prinsă în Viena anului 1882, unde renumitul și mult-talentatul doctor Josef Breuer, în urma unei întâlniri misterioase cu o rusoaică, Lou Salome, decide să îl trateze pe pacientul Friedrich Nietzsche de disperare. Ce-i drept, doctorul Breuer a tratat o singură dată disperarea, un tratament care nu a dat rezultate pe termen lung și, în plus, a afectat foarte mult imaginea sa în societate, dar și relația cu soția. Dar pentru că domnișoara Salome este atât de enigmatică și convingătoare... de ce nu ar încerca?
Problema apare atunci când există medicul și mediul, dar nu și pacientul; Nietzsche e un om foarte încăpățânat, principial în multe privințe și nu în ultimul rând, mândru și neînduplecat, orice încercare de a fi ajutat fiind văzută ca o insultă la adresa sa.
Dar până la urmă, domnișoara Lou trage câteva ațe, contactează câteva persoane și Nietzsche apare în pragul clinicii, pentru a ajunge pacientul acesteia în urma unor conversații personale cu Breuer. Două firi puternice, foarte diferite și excepționale în domeniul pe care-l practică, doctorul și filozoful ajung la o înțelegere: Nietzche se lasă tratat doar dacă Breuer îi permite să îl trateze de disperarea pe care o simulează (sau nu?).
Plânsul lui Nietzche este un roman savuros datorită dialogurilor, dar și a personajelor bine construite, fiecare având câte o trăsătură ieșită din comun. Pe lângă doctor și filozof, în peisaj apare familia lui Breuer, soția pe care doctorul o cam neglijează, fratele acesteia, un evreu pe care Breuer nu prea îl agrează; sora lui Nietzsche, despre care cititorul află mai multe lucruri neplăcute prin prisma scrisorilor acesteia, dar și a cuvintelor lui Lou. Un alt personaj interesant este Sigmund Freud (da, acel Freud), discipolul și prietenul lui Breuer. Și nu în ultimul rând, Anna O., pacienta misterioasă a doctorului care aduce, odată cu plecarea sa, o mulțime de probleme.
În Plânsul lui Nietzsche cititorul (mai ales dacă-i place psihologia și filosofia) are ocazia să fie spectator la o înșiruire de evenimente mai mult sau mai puțin tragice, dar pline de dialoguri animate, având astfel ocazia să descopere personalitățile unor oameni faimoși. Astfel, e interesant să vezi dintr-o altă perspectivă (chiar dacă aceasta este romantizată) oamenii celebri, cum au fost Nietzsche sau Freud, dar și Anna O. sau însuși doctorul Breuer. Desigur, un roman nu poate reda în totalitate imaginea unui om real, dar poate crea o schiță pentru cititor. Pentru mine a fost destul de interesant să ”văd” oamenii de dincolo de Așa grăit-a Zarathustra (autorul fiind Nietzsche) sau Studiile asupra isteriei (semnate de către Freud și Breuer), romanul de față conferind un contur și intensitate unor nume cunoscute, dar fără un portret bine definit. Dacă vă pasionează oamenii celebri în literatură, recomand Agonie și extaz a lui Irving Stone, un roman despre viața și activitatea lui Michelangelo.
Mi-a plăcut mult finalul datorită unei tente mistice și a unui deznodământ la care eu, ca cititor, nu mă așteptam. De altfel, tot romanul a fost o serie de evenimente pe care eu nu le-am intuit, așa că am avut parte de o călătorie plăcută, plină de imagini realiste sau nu, dar negreșit, memorabile.

marți, 25 aprilie 2017

Ce vin îți place?

De când mă țin minte, vinul a fost o băutură mereu prezentă în casa mea, dar nu tot timpul îndrăgită. În copilărie nu lipsea de pe mesele festive, dar reprezenta un element tabu pentru cei mici și o sursă inepuizabilă de pete pentru fețele de masă albe, imaculate, care de fiecare dată pentreceau câteva ore în înălbitor după fiecare sindrofie.
În adolescență, vinul mai apărea uneori prin grupul meu de prieteni, când era cool să mergi cu gașca să bei pe ascuns ceva, undeva. Evident, nu era un vin extraordinar, așa că nu m-am simțit atrasă de această băutură. Pe la sfârșitul liceului însă, am avut ocazia să gust un rose (de-aș ști ce rose era!) și de atunci vinul s-a mutat din lista cu băuturi neplăcute în aia cu băuturi suportabile, unele chiar savurabile (desigur, depinde mult de vin).

Relativ recent am descoperit încă un mod în care-mi place vinul: în friptură. Un vin roșu, demisec, merge de minune ca ingredient la fripturile făcute la cuptor sau la ceaun, căci această licoare a lui Bacchus face carnea fragedă, suculentă și foarte aromată - o plăcere să o consumi!
Ca preferințe, vinul pentru mine de obicei se împarte în două categorii: ori îmi place, ori nu, deși recunosc că vinul alb îmi place cel mai puțin, iar pe cel roșu îl prefer dulce. De obicei când cumpăr un vin nu sunt foarte atentă la detalii precum anul recoltei sau denumirea soiurilor; nu am cunoștințe în acest domeniu și sincer, nici nu mă tentează să mă informez de ce un vin e mai bun decât altul. Pentru mine e destul să știu că e tipul care-mi place și locul de proveniență - tind să cumpăr un vin autohton, pentru că îmi amintesc copilăria plină de peisaje de viță-de-vie ce se întinde pe dealurile natale. Dacă am ocazia să gust un vin de import nu zic nu, dar parcă tot cel al nostru mă atrage...
Încă un lucru legat de vinuri ce nu mă interesează în mod special este denumirea, deși tare aș vrea să aflu cum îl chema pe rose-ul ăla imposibil de uitat din perioada liceului. Și totuși, când merg să iau un vin observ mai ușor (duh!) cele cu nume cunoscute, dar îmi place să mă mai uit pe raft, ce mai este interesant. Despre vinul Beciul Domnesc de la Vincon am auzit, ba l-am și văzut în meniul cu vinuri din mai multe restaurante, dar nu îmi amintesc să-l fi gustat sau cumpărat vreodată. Aș fi curioasă însă dacă găsesc un sortiment pe placul meu.
În concluzie, la întrebarea ”Elena, ce vin îți place?” nu aș putea răspunde pe loc și cu siguranță nu aș putea da vreun nume, dar dacă întrebarea ar fi urmată de un pahar pentru degustare... lucrurile ar sta altfel :)

miercuri, 5 aprilie 2017

Recenzie literară: Cântecul stepei, cântecul munților de Chinghiz Aitmatov (1973)

De ce am luat în mână această carte? Pentru că Elenei îi plac titlurile frumoase. Ce a ieșit din această întâlnire? Multă melancolie.
Cântecul stepei, cântecul munților cuprinde patru nuvele: Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb și Cocorii timpurii, patru povești diferite dar conectate între ele prin sentimentul de melancolie interminabilă ce m-a ținut în mrejile sale pe tot parcursul lecturii.
În cele patru lucrări, deși poveștile sunt diferite, atmosfera e aceeași: cititorul este înghițit de peisajul rural, munții și stepele, satele kirghize, dar și oamenii și obiceiurile acestora, oameni ce încearcă să ducă o viață normală în anii grei ai războiului. Geamilia este o nevastă tânără care nu și-a mai văzut soțul demult, dar îl așteaptă; întemeierea unei familii, bazată pe înșelăciune, nu aduce bucurie în Plopșorul meu...; visele unui copil nedorit sunt împletite cu elemente mitologice în Vaporul alb; Cocorii timpurii sunt un semn bun...
Ca un mare spoiler, nimic în cartea aceasta nu este vesel; nici momentele fericite, care ar trebui să umbrească tristețea, nu au cum să alunge din mintea cititorului incomensurabila singurătate și melancolie ce se resimte în fiecare pasaj, înn fiecare poveste.
După mine, Cântecul stepei, cântecul munților este o odă adusă poporului său de către autor. Cred că multe evenimente au fost inspirate din realitate, iar satele, oamenii și poveștile pe care le descrie Aitmatov în nuvelele sale sunt fărâme din trecut, amintiri foarte dragi care sunt purtate cu sfințenie în suflet. Cel puțin, mie asta mi-a inspirat volumul.
Într-un fel, mi-a dat impresia că ascult un om în vârstă ce-mi povestește evenimente ce au avut loc în trecut, la care acesta a fost martor. Iar la sfârșitul lecturi închide ochii, adoarme în jilț și mă lasă pe mine, interlocutorul, să frământ în minte gânduri și cuvinte nespuse și să mă las copleșită de o melancolie repetitivă...

Annarasumanara de Il-Kwon Ha: Do you belive in magic?

Zilele trecute am scris despre Magicianul lui Fowles și printr-o coincidență, ieri am terminat o manhwa cu (aproape) același titlu. Am perioade în care îmi vine pofta de citit manga/manhwa și las totul la o parte, mă lipesc de telefon și acolo rămân.
Annarasumanara (Abracadabra, varianta coreeană), apărută în 2010, relatează povestea lui Ah-ee Yoon, o elevă de liceu care locuiește cu sora mai mică. Ah-ee e nevoită să-și câștige existența singură, căci a fost abandonată de părinți. Ceea ce nu-i place cel mai mult în viață sunt oamenii iresponsabili, care nu sunt ”adulți”. De aceea, Ah-ee nu este deloc tentată să viziteze parcul de distracții abandonat, unde stă Magicianul - un adult misterios, îmbrăcat la patru ace, care pune o singură întrebare: crezi în magie? 
În urma unor evenimente, tânăra ajunge să-l cunoască pe acest adult iresponsabil, care insistă să o învețe magie... lucru ce nu prea-i place lui Il-Deung Na, colegul de clasă al fetei, un tânăr ce provine din clasa de sus, este primul la învățătură și amorezat de Ah-ee.
Annarasumanara este un cuvânt magic ce distorsionează realitatea. Pe parcursul celor 27 de capitole lectura a avut loc într-o atmosferă misterioasă, plină de tristețe și culoare. Mi-a plăcut foarte mult artwork-ul, felul în care au fost desenate personajele - fiecare este unic și o adevărată personalitate. Mi-a plăcut mult și decorul, mai ales diferitele tehnici utilizate în conturarea manhwăi, cum ar fi fundalul alb-negru și un element pată de culoare sau combinarea dintre desen și fotografie.
Deși inițial nu cunoșteam autorul acestei lucrări, am dat un search și mi-am dat seama că mai întâlnisem stilul acesta ciudat, cândva în trecut. Il-Kwon Ha, un webcomic artist sud-coreean a început prin 2006 o manhwa (din păcate neterminată), Sambong Barber Shop, unde ideea de ”frumusețe” este privită dintr-o perspectivă interesantă - cam de la această manhwa au început să mă intereseze și lucrările artiștilor din Coreea de Sud.
Revenind la Annarasumanara, la personajele bine conturate și la decorul interesant, povestea în sine mi-a plăcut foarte mult: misterioasă, plină de întrebări și monologuri ce ajută la conectarea cititorului cu Ah-ee, Il-Deung sau L (Magicianul). Ultimele capitole au fost foarte dinamice, pline de emoții și de dezvăluiri, dezmăgiri și regăsiri, dar spre final lucrurile s-au mai domolit, manhwa terminându-se într-un mod care permite cititorului să tragă singur concluzii și să decidă unde se pune punctul.
Cu siguranță voi urmări acest webcomic artist, deoarece stilul său de a desena, dar și de a contrui o poveste m-a cucerit. Dacă vreți o lectură relativ scurtă, dar magică, vă invit să încercați Annarasumanara (asta dacă mai credeți în magie, desigur)...

luni, 3 aprilie 2017

Recenzie literară: Magicianul de John Fowles (1965)

Să scriu despre un roman semnat de Fowles îmi este la fel de greu ca în cazul lui Murakami; lucrările acestor scriitori sunt atât de complexe și-mi trezesc o mulțime de sentimente și gânduri, astfel încât nu îmi doresc să umbresc, prin interemediul cuvintelor mele simple, fascinația și magia care se desfășoară între coperți. Dar pentru că tot nu am cui să-i destăinui gândurile mele despre Magicianul, mi-am zis să o fac aici, pe blog, cu riscul de a nu mă exprima clar. 
 Nicholas Urfe este un tânăr absolvent al Oxfordului și un poet în devenire. Plictisit de Anglia și tot ce înseamnă viața sa de zi cu zi, acesta acceptă un post de profesor de engleză într-o școală din Phraxos, o insulă mică din Grecia. Cu ceva timp înainte de a afla despre acest post, Nicholas face cunoștință cu Allison Kelly, o tânără originară din Australia; cei doi sunt prinși într-o relație amoroasă complicată, care se sfârșește în momentul în care tânărul decide să plece. 
Odată ajuns în Grecia, Nicholas se plictisește foarte repede de școală, elevi, insula mică și prea puțin interesantă. Totuși, undeva la distanță de sat se află casa unui domn misterios, Maurice Conchis, care în scurt timp îl invită pe noul venit la o cafea. Conchis este un om foarte bogat, dar a cărui viață este învăluită de mister, iar prin sat se zvonește că acesta ar fi ajutat naziștii în timpul războiului. Nicholas devine un vizitator permanent în conacul lui Conchis, unde observă că au loc niște evenimente ciudate, care-l pun pe gânduri; faptul că Maurice locuiește singur, după spusele sale, dar apar multe indicii ce duc la descoperirea unei prezențe feminine în casă; poveștile din viața stăpânului, care sut plasate undeva la limita dintre mit și realitate; numeroasele taine pe care le ascunde casa și locuitorii acesteia. Treptat, misterele încep să se destrame, iar Nicholas descoperă că femeia din conac este Lily (sau Rose?), o rudă a lui Conchis care suferă (și nu suferă) de o boală mintală. Fără să-și da seama, Nicholas Urfe este prins într-o poveste-labirint, plină de mister, elemente de șoc și o dragoste care începe să se infiripe pentru o femeie demult moartă...
Romanul de față este prima operă scrisă de către Fowles, dar cronologic, e a treia care a apărut pe lume. Am căutat câteva informații despre Magicianul și am găsit câteva idei interesante din spatele acestei lucrări - faptul că insula Phraxos a fost conturată pe seama amintirilor lui John Fowles despre Spetses, când acesta a predat limba engleză pentru doi ani într-o școală locală. Titlul inițial - The Godgame - a fost intens criticat, iar romanul în sine a apărut pentru prima dată în 1965 și în ciuda succesului pe care l-a avut (și încă se bucură de acesta), autorul nu a fost mulțumit și a lucrat la el încă 12 ani, până când opera a fost definitivată în 1977.
Am citit acest roman, sau mai bine zis, l-am început într-o călătorie. Prima jumătate m-a ținut cu sufletul al gură, pentru că tot misterul ce învăluia personajele și locurile din carte nu mă lăsa în pace, ci mai mult mă îndemna să citesc mai departe. A doua jumătate a romanului mi s-a părut ca o întorsătură bruscă, într-o direcție pe care eu nu o prevăzusem. Totul a început să se întâmple atât de repede și într-o formă ciudată, plină de imagini de tot felul, încât m-am trezit abia la final, un final la care mă așteptam; nu pentru că l-aș fi intuit, ci pentru că gustasem din felul în care Fowles pune punct. Citisem ceva timp în urmă Iubita locotenentului francez și finalul acestei cărți m-a dus cu gândul că aceasta este semnătura autorului, că astfel John Fowles termină o poveste. 
Mie personal mi-a plăcut cum s-a terminat Magicianul, un final deschis, ambiguu, și care multor fani nu le-a fost pe plac; s-au scris multe scrisori către Fowles, însă acesta a refuzat să dea vreo explicație. Din punctul meu de vedere, un final deschis este mult mai savuros decât un happy end sau un final unde se zice mură-n gură ce se întâmplă. Îmi dă un subiect de gândire și timp să mă detașez de roman... sau să îmi tipăresc mai bine în minte anumite momente...
Magicianul face parte din categoria cărților care nu se uită, a cărților care sunt dinamice, intense, care devorează cititorul, ca abia la final (sau nu) să îl arunce înapoi în lumea reală. Pentru mine, romanul a fost o călătorie plină de culoare și senzații și mi-aș dori tare mult să mai pot citi asemenea cărți; cărți pline de viață și... magie :)

joi, 30 martie 2017

Recenzie literară: Vițelul de aur de Ilf și Petrov (1931)

 Una dintre cele mai cunoscute cărți din epoca sovietică este Vițelul de aur, care merge mână-n mână cu 12 scaune, ambele romane fiind scrise de către Ilya Ilf  și Yevgeni Petrov. 
 Am o carte ponosită în casă, care a rămas fără coperți. Acest lucru se datorează mamei mele, care recitește cele două romane, incluse într-un singur volum, aproape anual. Când eram mai mică mă tot mira faptul că citește și recitește o carte pe care sigur o știe cap-coadă și când am întrebat-o ce e atât de fascinant în volumul fără coperți mi-a zis să văd singură. Așa că vreo zece ani mai târziu m-am gândit să citesc și eu cartea misterioasă. 
Vițelul de aur este, într-o oarecare măsură, continuarea a 12 scaune, sau mai bine zis, a aventurilor mărețului escroc Ostap Bender. Romanul este deseori inclus ( dar nu de către criticii literari ruși) în categoria de roman picaresc, un gen literar în care eroul principal ( care face parte din pătura de jos a societății) se aventurează în lume, călătorește din loc în loc și vine în contact cu diferiți oameni, din toate cercurile posibile.
Așa este și Ostap Bender, care se proclamă ”Marele escroc” și afirmă că este cunoscătorul a 400 de metode relativ legale de a face omul de rând să se despartă de banii săi. Un ins care se proclamă sensibil, artist, antreprenor și om cu suflet mare, Bender reușește să adune în jurul său diferite personaje care reprezintă uneltele pentru a-și atinge scopul. De data aceasta, scopul este milionul unui
oarecare Koreiko, un individ ce reușește cu iscusință să ducă o viață dublă. 
Bender își întemeiază o echipă formată din trei inși a căror scop este să-i servească visul și atât. Primii doi, sau ”copiii locotenentului Schmidt”, sunt Shura Balaganov, tâlhar nerealizat și Mikhail Panikovsky, un hoț mărunt, bătrân și smiorcăit. Al treilea membru este Adam Kozlevich, tânăr naiv, șoferul unui autoturism care mai târziu este botezat în ”Antilopa Gnu”. Cei patru, în frunte cu Ostap, pleacă pe urmele lui Koreiko, drumul acestora fiind plin de peripeții și situații comice.
Nu cred că am citit foarte multe cărți care pe tot parcursul lecturii să mă facă să chicotesc. De fapt, cred că aș putea să le număr pe degete. E uimitor faptul cum cei doi scriitori conturează personajele, le fac să ducă un dialog amuzant, plin de vorbe de duh, caracterizare a altor personaje, dar și a situației din țară din perioada respectivă. Momentele comice se țin în lanț, planurile dau greș, dar Ostap Bender, un optimist inventiv, reușește să iasă de fiecare dată din încurcătură. 
Deși romanul este o comedie continuă, undeva pe fundal se observă și partea cealaltă a medaliei, dar este ascunsă astfel încât cititorul să o vadă din când în când, dar nu în detaliu. Destul de multe lucruri din roman sunt plasate în perioada comunistă, atât aspectele bune cât și cele negative ale regimului, dar se găsesc undeva în fundal, astfel încât cititorul nu este lipsit și de o doză de realitate.
Finalul romanului, comic și tragic în același timp, mi s-a părut la fel de neașteptat ca și finalul primei cărți, 12 scaune. Neașteptat, dar nu forțat - îmi place să fiu surprinsă de o carte și mai ales de ultimele pagini ale sale. 
Vițelul de aur este un roman colorat, savuros, plin de umor și răsturnări de situații, pe care-l recomand cu mare drag!

miercuri, 29 martie 2017

Școala Altfel sau liceul după patru ani

Deși facultatea mea e la două stații distanță de liceul unde mi-am petrecut patru ani din viață, nu am ajuns niciodată dincolo de poartă. Am trecut de câteva ori pe lângă clădire, am văzut că s-a mai modificat ceva, dar am prins doar liniște - asta se întâmpla în vacanță, sau poate într-o oră.
Astăzi am intrat în liceul după patru ani. Prin intrarea din față, pe unde ca elevă nu prea am umblat; mai departe de cancelarie nu am pășit în anii mei de școală și a fost oarecum ciudat să intru așa, nu pe la intrarea elevilor și nu cu sacoul ”albastru de Moisil” pe mine (și ecusonul, pe care nu voiam să-l port).
Nu mă așteptam să fiu nostalgică. De când am terminat eu liceul, s-a schimbat gardul, a crescut o anexă pe care eu am prins-o sub forma unei gropi pline de materiale de contrucție; până și câinii din zonă sunt alții. Dar, de undeva de după bustul lui Grigore C. Moisil a ieșit un dulău negru, pe care l-am cunoscut. Îi ziceam ”mâncare” pe atunci și mi-l amintesc bine; într-o zi un coleg de-al meu își pierduse fesul, ca mai apoi să-l descopere pe capul câinelui, căci cineva din gimnaziu se gândise că îi este frig cățelului...
Evident, câinele nu m-a recunoscut. Dar a venit la mângâiat. Și pentru o fracțiune de secundă aveam din nou 16 ani și umblam prin blana lățoasă a patrupedului. Dar clipa a trecut și am revenit în ziua de azi.

Fiind Școala Altfel, nu s-a auzit nici liniște, dar nici zumzetul unor săli de clasă în plină oră. Se auzea muzică și râsete din curtea din spate. Am parcurs drumul invers celuia de pe vremurile când eram elevul de serviciu: cancelarie-hol-curtea interioară... și m-am trezit într-un loc cunoscut, dar plin de oameni străini. Nu am mai văzut nicio față pe care să o țin minte, sau poate că piticii din clasa a 5-a sunt deja liceeni și cum să-i recunosc, dacă în a 12-a eram atentă doar la bac?
Un lucru care m-a uimit a fost faptul că m-au recunoscut profesori pe care i-am întâlnit, chiar dacă am făcut doar un an cu ei vreo materie; mi s-a părut tot timpul extraordinară memoria unor profesori de a ține minte nu doar elevul, ci și numele lui. M-am simțit flatată, recunosc; se pare că ființa mea e încă prinsă în torentele de memorii ce se perindează prin clădirea liceului...
Cu ce ocazie am ajuns aici? Ei bine, cu ocazia Școala Altfel, unde am participat la un eveniment interesant organizat de profele de limbă română: mi s-a luat un interviu. Cât am fost în liceu am luat destule interviuri la baluri și evenimente, însă până azi am fost doar în postura de reporter, nu și intervievat. Toate au un început...
Despre ce am vorbit? Despre scris și despre cum e să ai un blog. Sau mai multe. Nu sunt atotștiutoare în acest domeniu, dar mi-a plăcut mult să vorbesc despre pasiunea mea pentru scris, argumentat și citit. Am împărtășit cunoștințele mele unor elevi de clasa a 10-a și mă gândeam în acel moment oare cum sunt văzută de ei? Îmi amintesc cum am avut ocazia să vorbesc cu studenți când eram eu în liceu și vedeam persoana din față ca pe un om mare, realizat... și acum eu sunt acel om mare...
Evenimentul a luat sfârșit, dar în mintea mea încă roiesc gândurile. Nostalgia după liceu, pe care niciodată nu credeam că o voi experimenta; interviul, pe care mi-a plăcut să îl dau; revederea cu profesori din liceu dar într-o altă lumină; întâlnirea cu o doamnă profesor (care deși are doctoratul, nu e încântată când i se zice ”doamna doctor” :p), care pentru mine e ceva mai mult decât profa din liceu. Și faptul că după ce am terminat liceul i-am zis doamnei A. că ”de azi înainte vă pot tutui”. Dar uite că anii au trecut și eu nu pot trece peste dumneavoastră, căci pentru mine un profesor va rămâne profesor...
Dacă stau să mă gândesc, mai am un regret: că Școala Altfel pe vremea mea era un concept nou și o săptămână în care nu făceam nimic altfel, cu pur și simplu... nu făceam. Uneori mă supără faptul că în anumite situații parcă m-am născut între două epoci, între două etape și că mi-ar place să mă aflu fie în cea din urmă, fie n cea din viitor...  și mai am regretul că nu am făcut mai multe. Că nu m-am implicat mai mult în diferite activități, căci pe vremea aceea aveam atâta timp liber; dar nu mai am ce face, așa că scriu această postare să rămână pe blog, o (oarecum) filă de jurmal despre revederea mea cu adolescența.

duminică, 19 martie 2017

De ce este atât de greu să faci lucruri #fărăfrică

Fiecare în viață ne confruntăm cu momente dificile. Fie că este vorba despre viața personală, profesională, emoțională șamd, momentele dificile nu întârzie niciodată să apară, oricât de mult nu ne-am dori ca totul să fie roz. Povestioara pe care o voi relata acum este una simplă, de intensitate foarte-foarte mică, dar reprezintă un moment dificil pentru mine peste care am trecut #fărăfrică.

Până nu demult nu aveam absolut nicio treabă cu gătitul. Era un domeniu vag, pe care-l cunoșteam doar din perspectiva unor ouă ochiuri. A trecut ceva timp și am fost pusă față-n față cu ideea că Elena, ar fi timpul totuși să te apuci, ai o vârstă, bla bla bla. Am început încet-încet, cu rețete simple, citite minuțios de pe diferite bloguri sau ascultate și notate la telefon cu bucătărese de încredere. Nu pot să spun că m-am dus prea departe, dar ceva-ceva progres se vede acolo. Între timp m-am și specializat, oarecum, pe fripturi și am pus ochii pe o rețetă destul de complexă de fritatta, nu atât în ceea ce privește gătitul în sine, ci ingredientele.
Pentru mine, ideea de a face ceva diferit într-un domeniu pe care abia am început să-l stăpânesc mă cam sperie. Dar de data aceasta eram foarte entuziasmată: aveam nevoie de ouă, bacon, vreo patru feluri de brânză... și probabil că entuziasmul a prevalat și frica s-a dus pe planul doi. În rețetă scria o temperatură și nu știu câte minute, dar cuptorul meu nu era de acord cu timpii acordați, așa că am stat și am vegheat și am aproximat cam când ar trebui să fie gata. Frica a revenit în momentul în care am scos fritatta din cuptor, pentru că am făcut-o pentru proima dată și deși arăta frumos, habar nu aveam ce gust are... dar până la urmă, s-a rezolvat: madam fritatta a ieșit delicioasă!
Desigur, prepararea unui fel de mâncare pentru prima dată nu este cel mai dificil moment din viața unui om, dar a contat mult pe moment. Există o mulțime de alte povestioare, mai vesele sau mai triste, dar ce vreau să subliniez este că împlinirea pe care o simt atunci când trec peste un moment dificil fără frică este enormă. 
Voi ce povești aveți? Mi le puteți spune aici, în comentarii, sau le puteți împărtăși pe http://www.prajiturifarafrica.ro, unde Dr. Oetker va dona câte un euro pentru fiecare poveste către SOS Satele Copiilor. Voi posta povestioara mea și pe platformă, pentru a contribui la acest gest frumos. Vă îndemn să faceți la fel :)

Care este temperatura optimă de păstrare a mezelurilor?

Când în familia ta se mănâncă carne la greu, alesul produselor, prepararea și depozitarea lor sunt la ordinea zilei. Pe cât de important este să alegi exact ceea ce-i place unui membru din familie, pe atât de important este să te informezi în ceea ce privește produsul, ce conține, termenul de valabilitate și nu în ultimul rând, temperatura de păstrare. Din punctul meu de vedere, acest aspect este deseori neglijat și drept urmare, consumatorul nu se bucură de acel produs; e nevoit să-l arunce pentru că i s-a modificat gustul/mirosul/culoarea și nu mai are acel aspect apetisant care a determinat procurarea acestuia.

Totodată, e destul de dificil să verifici la sânge temperatura la care este depozitat produsul. În frigider avem nu doar mezeluri sau produse din carne, dar și fructe, legume, lactate, deci trebuie cumva să fixăm o temperatură care să ”mulțumească” toate categoriile. 
Nu ar fi fain dacă produsele ar zice singure ce temperatură le place? Cum ar fi ca pe o caserolă de ficăței să apară mesajul: dacă vrei să ne consumi astăzi, nu depăși temperatura de +7 grade Celsius! Altfel, pune-ne în congelator!
De ceva timp tot găsesc informații cu privire la diferite metode de păstrare și refrigerare, inovative sau nu, dar cert este că un consumator (adică eu) și-ar dori foarte mult să știe când un produs nu mai este bun. În Japonia de exemplu au început să fabrice ambalaje termosensibile, unde cutia de lapte, în funcție de culoarea pe care o capătă, anunță omul despre starea în care se află produsul.
Ei bine, am o veste bună pentru fanii ambalajelor inteligente: de curând firma Caroli a scos pe piață salamurile Semenic extra în hăinuță nouă, dotată cu Carolimetru termic. Ce este acest carolimetru?
Este un cadran de pe etichetă care își schimbă culoarea în funcție de temperatura la care este expus produsul. În mod normal, salamul Semenic trebuie păstrat la +2-+8 grade Celsius. Astfel în frigider,  unde temperatura oscilează de obicei între +4 și +6 grade Celsius (la mine), carolimetrul termic va fi de culoarea verde. Dacă salamul va fi pus pe masa din bucătărie, unde sunt de obicei în jur de +25 de grade Celsius, carolimetrul termic va deveni galben. Mișto, nu?
În acest context, consumatorului îi este mai ușor ca niciodată să își dea seama dacă produsul procurat se păstrează la temperatura optimă. Astfel, Caroli este prima companie din România care introduce conceptul de #mâncarecunotificare pe mesele consumatorilor autohtoni, un concept care cu siguranță va ajuta mii de români să depoziteze inteligent produsele alimentare.
Și aici apare întrebarea: care este temperatura optimă de păstrare a mezelurilor? Răspunsul este - variază. Dar cu siguranță, temperatura recomandată în cazul salamului Semenic extra de la Caroli nu trebuie să depășească +8 grade Celsius :)

miercuri, 8 martie 2017

Luța-zambiluța

Primăvară-primăvară
Mi-amintești a câta oară
De lumina dragostei dintâi

Noroc - Primăvara

Astăzi am primit în dar o zambilă. Proaspătă, parfumată, tot tacâmul. Ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că e în ghiveci - deci viața ei merge înainte. Eu și creșterea florilor suntem două subiecte diferite, dar să vedem dacă reușim să ne înțelegem.
Luța-zambiluța vă transmite salutări :)

Update: Madam zambila are căsuță nouă, undeva într-o grădină alături de alte flori. Să crești mare și frumoasă, Luța!

sâmbătă, 4 martie 2017

Recenzie literară: Autoportretul unui visător cu ochii deschiși de Artur Lundkvist (1966)

Autobiografiile sub formă de jurnal sunt o formă aparte de a face cunoștință cu un scriitor. Am ales să citesc Autoportretul unui visător cu ochii deschiși din mai multe motive: mi-a plăcut nespus de mult titlul, nu știam cine este Artur Lundkvist și cu ce se mănâncă, mi s-a făcut dor de citirea unui jurnal.
Artur Lundkvist reprezintă o figură interesantă pe scena literară suedeză: poet, critic și membru al uniunii scriitorilor, este cel mai bine cunoscut pentru numeroasele traduceri din spaniolă și franceză în limba natală. Câțiva scriitori a căror opere au fost traduse de Lundkvist se numără printre laureații premiului Nobel. 
Autoportretul începe cu o scenă din copilărie, unde Artur se naște într-o zonă rurală, unde prețul se pune pe munca fizică și nu cea intelectuală. De mic decide să devină scriitor și se luptă cu înverșunare cu piedicile reprezentate de familie, situația socială și financiară, dar la o vârstă fragedă reușește să plece de acasă și să descopere marele orașe din țară și nu numai. Viața de student, de colaborator la diferite ziare, întâlnirile cu diferite personalități literare a timpului, jurnale de călătorie, dificultatea de a scrie și nu în ultimul rând, viața amoroasă sunt acele momente pe care Lundkvist le discută cu sine însuși în cartea de față, sub forma unui interviu virtual.
Îmi place modul în care a fost concepută această cronică a propriei vieți, cu întrebări scurte, dar relevante din partea ”reporterului” și răspunsuri lungi, dar la subiect, a ”intervievatului”. Stilul autorului de a-și descrie propria viață este interesant și antrenant, căci e destul de dificil să vorbește despre tine cu tine.
E puțin probabil să citesc vreo operă de-a lui Artur Lundkvist în viitorul apropiat din varii motive, dar cartea de față, sau mai bine zis jurnalul-interviu mi-a dat impresia că l-am cunoscut pe autor, că dacă ajung vreodată să-i citesc o carte, cred că o voi vedea din altă perspectivă față de cineva care nu cunoaște omul din spatele cuvintelor.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Recenzie literară: 1Q84 de Haruki Murakami (2009)

1Q84 face parte din categoria cărților pe care le amâni, știind că, mai mult ca sigur, vor fi o revelație, o experiență pe care ai vrea să o trăiești din plin. Împărțit în trei volume, acestea reprezentând trei etape, romanul relatează povestea lui Aomame și Tengo, star-crossed lovers (idee ce mai apare în lucrările domnului Murakami).
Cartea începe cu Aomame care se grăbește să ajungă undeva. Pentru că traficul din Tokyo este infernal, iar coloana de mașini de pe pod nu se urnește din loc, femeia decide să meargă pe jos până la prima scară de incendiu, pentru a ajunge la destinația sa cât mai repede. Odată ce urcă ultima treaptă, Aomame realizează că ceva nu este firesc; dar pe moment este mai important să ajungă la destinație - într-un hotel unde o așteaptă Liderul sectei religioase Sakigake.
În același timp, într-o altă parte a țării Tengo, profesor de matematică la o școală locală și scriitor, este rugat de către editorul său, Komatsu, să corecteze un manuscris promițător, Air Chrysalis, scris de o elevă ciudată, Fuka-Eri. Odată ce o cunoaște pe Fuka-Eri, Tengo află că aceasta este dislexică, deci sub nicio formă nu e posibil ca ea singură să fi scris cartea. Eri astfel îi face cunoștință cu mentorul său, Ebisuno-sensei, care îi povestește lui Tengo o întâmplare stranie ce implică fuga unui copil, crearea unui cult cu viziuni utopice și ermetismul și liniștea ce urmează după ce o idee este pusă în aplicare de forțe misterioase.
La o primă vedere, Aomame și Tengo duc două vieți diferite, fără a se intersecta. Totuși, tânăra își amintește de colegul ei din generală căruia nu i-a destăinuit sentimentele. Tengo, odată ce începe să cerceteze sursa din care provine povestea din carte, își tot amintește despre o colegă care făcea parte dintr-o sectă religioasă...
1Q84 este un roman plin de mister, situații ciudate, descrieri vagi dar foarte detaliate în același timp, personaje bine conturate, indiferent de importanța acestora. Pe tot parcursul cărții cititorul este pus în fața întrebării dacă ceea ce se întâmplă ține de realitate sau de o lume fantastică. Nu rare au fost paginile pe care le-am citit cu sufletul la gură, atât datorită acțiunii, cât și dorinței de a afla ce se ascunde în spatele motivelor lui Aomame și a manuscrisului lui Fuka-Eri. 
Desigur, nici acest roman murakamian nu este lipsit de muzică - Sinfonietta lui Leoš Janáček este melodia ce o aruncă pe Aomame în anul 1Q84, iar Tengo este un avid admirator a lui Bach, Vivaldi și The Rolling Stones. 
Ce este atât spectaculos la acest roman? Ei bine, totul: povestea, personajele și complexitatea lor, realismul ce se transformă în suprarealism, muzica ce devine prezent și căutarea reciprocă, dar involuntară, a celor doi protagoniști.
Romanul se numără printre cărțile mele preferate datorită stilului imposibil de ignorat a lui Murakami - ori îți place, ori nu. Misticismul din comportamentul unor personaje, dramele interioare a lui Tengo, sentimentele refulate a lui Aomame, povestea încurcată cu manuscrisul care are cumva legătură cu o sectă... toate aceste elemente se îmbină în trei volume 1Q84, imposibil de lăsat la o parte.

luni, 20 februarie 2017

Recenzie literară: Cine l-a ucis pe Palomino Molero? de Mario Vargas Llosa (1986)

Într-o localitate spaniolă are loc o crimă odioasă: trupul mutilat și neînsuflețit a lui Palomino Molero este găsit într-un câmp. Cine este făptașul și de ce s-a ajuns la această măsură drastică de a îndepărta un om, nu știe nimeni, dar se presupune că militarii de la baza aeriană de lângă sat cunosc mai multe. Importanta misiune de a descoperi ucigașul îi este încredințată locotenentului Silva și jandarmului Lituma, care sunt puși în situația de a găsi un ac într-un car cu fân.
Odioasa crimă este cercetată și de cei de la bază, care refuză să ofere autorităților locale - locotenentului Silva și subalternului - orice fel de informație, drept urmare ancheta devenind un subiect aprins discutat de întreaga comunitate.
Cine este acest Palomino Molero? Un tânăr chipeș, înscris voluntar în forțele armate, despre care se află, pe parcurs, că i-ar fi făcut avansuri fiicei colonelului Mindreau de la baza aeriană. Se conturează un posibil triunghi amoros, dar din lipsă de colaborare între autoritatea mulitară și cea locală, Silva este nevoit să recurgă la propriile metode...
Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un roman-povestire cu tentă de roman polițist, ce are o acțiune împărțită pe două planuri: pe de o parte, ancheta condusă de către locotenentul Silva pentru a descoperi  ucigașul și pe de altă parte, obsesia lui Silva pentru dona Adriana, sau mai bine zis, a formelor acestei patroane a unui birt din sat, obsesie observată de aproape de către Lituma.
Mi-a plăcut acesta carte deoarece are un fir narativ cursiv, acțiunea din roman captivează, iar dialogurile dintre personajul principal și subalternul său sunt savuroase și pline de umor. Deși punctul de plecare este o asasinare macabră, pe parcurs se descoperă noi elemente (mai misterioase sau nu) ce maschează un plan bine elaborat. Finalul l-aș numi deschis, un pic neașteptat, dar nu m-a lăsat dezamăgită. Drept urmare, Cine l-a ucis pe Palomino Molero? a fost devorat într-o după-amiază cu multă poftă.

marți, 7 februarie 2017

Recenzie literară: John Brunner - Să prinzi o stea căzătoare (1968)

Zăpadă în noapte. Poză din arhiva personală.
Cartea de față a ajuns în biblioteca mea în clipa în care aveam cea mai mare nevoie de o astfel de lectură. Cât a durat sesiunea, mi-am propus să citesc ceva ușor, interesant și în același timp capabil să mă distragă de la manuale. Am ales Să prinzi o stea căzătoare pentru că mi-a plăcut titlul și cred că a fost o alegere înțeleaptă.
Pentru că am tendința să îmi aleg lecturile în funcție de denumire, fără să mă informez ce subiect va fi dezbătut, nu am avut mari așteptări de la această carte. Am citit primul capitol, al doilea și după mi-a fost dificil să mă opresc.
Creohan, un om al viitorului, descoperă că Pământul va fi distrus de o stea albastră ce se apropie cu viteză de planetă, urmând să o transforme în praf intergalactic în câteva sute de ani. Îngrijorat, caută o ieșire din situație la oamenii ce-l înconjoară, însă nu găsește susținerea de care are nevoie. Timpul a trecut, civilizațiile s-au născut, au înflorit și au decăzut. Oamenii timpului sunt apatici, prea puțin interesați de lumea reală, găsindu-și ocupație în Arbori ai Istoriei, chinuind creaturi inferioare, uitând ce înseamnă gândirea. Pentru că în orașul său nu găsește un om ce i-ar împărtăși dorința de a salva planeta, Creohan pleacă într-o călătorie ce îi va deschide multe lumi. 
Să prinzi o stea căzătoare este o poveste a omului diferit, căutător de adevăr, îngrijorat de viitor. În călătoria sa, o întâlnește pe Chalyth, o femeie ce îl ascultă și se oferă să-l urmeze; Hoo, un păstor al Creaturilor de Carne, dornic să iasă din valea în care și-a petrecut toată viața. Cei trei pleacă în căutarea soluției pentru dezastrul ce amenință Pământul, întâlnind oameni care mai de care: oameni războinici, dispuși pe distrugerea altor populații; civilizații preocupate doar de acumularea informațiilor, nu și munca fizică; triburi de sălbatici ce încă mai cred în zeități.
Cartea tradusă în română are 28 de capitole. Odată ce am descoperit cât de interesantă este lectura, am decis să citesc un capitol pe zi, pentru a prelungi plăcerea de a-l citi pe Brunner. Nu am auzit de acest scriitor și evident că nu mai citisem nimic scris de acesta, însă mi-a plăcut mult stilul său de a scrie, îmbinând armonios dialogurile simple, dar nu simpliste, cu descrierile universului în care se află personajele.
Să prinzi o stea căzătoare este o aventură cu nuanțe de distopie, amplasată într-o lume fantastică, dar încă apropiată de realitate, cu personaje ce caută răspunsuri și găsesc mai mult de atât.