duminică, 14 mai 2017

Îmi lansez cartea! Fiind Imagine prinde viață la Bookfest 2017 :)

Probabil că v-ați dat seama din titlu că sunt super-mega-foarte încântată/emoționată/fericită pentru că scriitoarea din mine jubilează!
Dacă mă urmăriți de mai mult timp, e posibil să mă cunoașteți de pe Fiind Imagine, primul meu blog pe care l-am început prin 2009. Pe atunci eram o adolescentă care voia să vorbească, dar nu cu oricine și nu oricând, așa că mi-am ales un colțișor unde să pot vorbi atunci când simt nevoia. Cu alte cuvinte, blogul mi-a marcat adolescența și odată ce am terminat liceul, mi-a încolțit în minte dorința de a vedea cuvintele tipărite, o dorință ce s-a materializat anul trecut, dar nu în forma în care mi-aș fi dorit, așa că am mers mai departe.
Și pentru că dorințele, dacă lucrezi pentru a le îndeplini, au tendința să devină realitate, în 2017 Fiind imagine. Eseuri din adolescență apare în lumea fascinantă a cărților publicate.
Lansarea va avea loc în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, ce se va ține în București în intervalul 24-28 mai. Fiind imagine. Eseuri din adolescență o găsiți la standul editurii Datagroup, iar lansarea oficială a acesteia va avea loc sâmbătă, 27 mai, orele 18:00. Ne vedem sâmbătă la Romexpo (eu voi fi acolo cam toată ziua), dacă vreți să ne salutăm, să ne cunoaștem personal și de ce nu, să faceți rost de cartea mea :)
Am creat un event pe Facebook și mi-ar face o deosebită plăcere să ne vedem acolo. Puteți da like și la pagina cărții sau să o adăugați în lista to-read pe Goodreads!
PS: îi puteți da și share, nu mă supăr! :D

sâmbătă, 13 mai 2017

Recenzie literară: Copilăria de Maksim Gorky (1913)

Îmi amintesc vag de numele lui Gorky. Am în cap o amintire îndepărtată, de pe vremea când eram la grădiniță și educatoarea mea, Elena Grigorievna (cred?) ne lua de mână, pe mine și pe fratele meu și ne plimbam pe terenul de joacă, unde ceilalți copii se jucau între ei, iar noi eram fascinați de tot ceea ce ne povestea doamna. Odată ne-a povestit despre biblioteca ei, despre cum îi plăcea să citească în copilărie. Printre alți autori, necunoscuți nouă pe atunci, ne-a povestit despre Maksim Gorky, cred că era unul dintre preferații ei. Îmi amintesc foarte clar cum ne-a zis că scriitorul a avut o viață amară, de aceea și-a luat numele de Gorky, ceea ce înseamnă amar în limba rusă. A trecut foarte mult timp de când am avut această conversație cu educatoarea, iar eu abia anul acesta am reușit să pun mâna pe un roman semnat de scriitorul rus.
Cu numele adevărat de Maksim Peshkov, Maksim Gorky a fost o personalitate interesantă, atât în postura de scriitor, cât și în postura de om politic. Este considerat fondatorul realismului socialist în literatură, fiind și un înflăcărat susținător al comunismului, criticând dur regimul țarist. Fiind de cinci ori nominalizat, cu diferite romane, pentru premiul Nobel pentru literatură, Maksim Gorky a petrecut mulți ani în exil, datorită situației din țară și a viziunilor sale politice.
Copilăria este un un roman autobiografic, primul volum dintr-o trilogie, fiind urmat de În lume (1914) și Universitățile mele (1923). Amintirile scriitorului datează din momentul în care moare tatăl său și el, copil fiind, este martor la înmormântarea unui om drag. După ce rămâne orfan, ajunge să locuiască la bunicii săi, iar copilăria îi este marcată de către figura bunicului, chipul mamei, dar și anturajul și familia extinsă alături de care băiatul trebuie să crească, cumva.
Copilăria nu este un roman vesel sau idealizat. Nu este despre frumusețe, dreptate, idealuri; este un portret al societății rusești, al familiei tradiționale, unde bărbatul este șeful, unde să bați nevasta e un lucru normal, unde să pedepsești copiii biciuindu-i e o misiune sacră, unde să tratezi omul de lângă tine ca pe un gunoi e la ordinea zilei. Maksim Gorky nu și-a amintit ce e mai frumos; a construit cartea pe schelele experienței sale, a amintirilor de demult, prin prisma unui adult. Într-un interviu, scriitorul afirma că pentru el, imaginea familiei tipice rusești nu este idilică, unde toți membrii familiei stau la o masă și beau ceai; o familie tipică e plină de violență nefondată, tradiții bizare, undeva grotești, iubire împărtășită pe fugă și multă mizerie. Adept al realismului, Maksim Gorky nu a omis nicio întâmplare  importantă din povestirea sa, pentru că misiunea cărții a fost să arate societatea rusească și familia, în principal, așa cum este ea de fapt.
Am ”citit” cartea aceasta în format audio pe tren; pe geam se perindau sate, câmpii, gări minuscule, iar în urechi se auzea o voce plăcută ce citea de la persoana I. Ceea ce îmi place la cărțile audio în rusă e că sunt făcute profesionist; nu prea vei auzi o voce monotonă sau dezinteresată. La cartea aceasta, actrița care o citea (nu i-am reținut numele) o făcea pe voci, cu intonație, transmițând foarte bine atmosfera din carte. Adăugând și ideea de timp oprit în loc când ești în tren, și peisajul... a fost o lectură/piesă de teatru oarecum radiofonică de excepție.
Copilăria nu a fost o lectură plăcută; ba mai mult, m-a întristat nespus, o emoție ce m-a urmărit câteva zile. Probabil de aceea nu mă voi apuca să citesc și celelalte două cărți; de altfel, nici nu cred că e nevoie, căci romanul de față are un final cât de cât stabilit. Am observat evoluția personajelor, fiind mult mai interesată de cele de pe planul doi, căci știam că orice s-ar întâmpla, naratorul/personajul principal nu va dispărea.
Și totuși, Copilăria este o carte nespus de tristă, dură, dar adevărată, o bună parte din mentalitatea personajelor și a societății de pe atunci, în general, se poate regăsi cu ușurință și în ziua de azi în casele aparent tăcute din orice orășel sau sat...

marți, 9 mai 2017

Recenzie literară: Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom (1992)

Am decis să citesc această carte câțiva ani în urmă, dar tot nu ajungeam la ea - ba intervenea o altă carte, care pe moment mi se părea mia interesantă, ba începeau examenele, ba nu aveam chef de psihanaliză sau filosofie.
Dar a venit și ziua în care am deschis cartea și m-am lăsat prinsă în Viena anului 1882, unde renumitul și mult-talentatul doctor Josef Breuer, în urma unei întâlniri misterioase cu o rusoaică, Lou Salome, decide să îl trateze pe pacientul Friedrich Nietzsche de disperare. Ce-i drept, doctorul Breuer a tratat o singură dată disperarea, un tratament care nu a dat rezultate pe termen lung și, în plus, a afectat foarte mult imaginea sa în societate, dar și relația cu soția. Dar pentru că domnișoara Salome este atât de enigmatică și convingătoare... de ce nu ar încerca?
Problema apare atunci când există medicul și mediul, dar nu și pacientul; Nietzsche e un om foarte încăpățânat, principial în multe privințe și nu în ultimul rând, mândru și neînduplecat, orice încercare de a fi ajutat fiind văzută ca o insultă la adresa sa.
Dar până la urmă, domnișoara Lou trage câteva ațe, contactează câteva persoane și Nietzsche apare în pragul clinicii, pentru a ajunge pacientul acesteia în urma unor conversații personale cu Breuer. Două firi puternice, foarte diferite și excepționale în domeniul pe care-l practică, doctorul și filozoful ajung la o înțelegere: Nietzche se lasă tratat doar dacă Breuer îi permite să îl trateze de disperarea pe care o simulează (sau nu?).
Plânsul lui Nietzche este un roman savuros datorită dialogurilor, dar și a personajelor bine construite, fiecare având câte o trăsătură ieșită din comun. Pe lângă doctor și filozof, în peisaj apare familia lui Breuer, soția pe care doctorul o cam neglijează, fratele acesteia, un evreu pe care Breuer nu prea îl agrează; sora lui Nietzsche, despre care cititorul află mai multe lucruri neplăcute prin prisma scrisorilor acesteia, dar și a cuvintelor lui Lou. Un alt personaj interesant este Sigmund Freud (da, acel Freud), discipolul și prietenul lui Breuer. Și nu în ultimul rând, Anna O., pacienta misterioasă a doctorului care aduce, odată cu plecarea sa, o mulțime de probleme.
În Plânsul lui Nietzsche cititorul (mai ales dacă-i place psihologia și filosofia) are ocazia să fie spectator la o înșiruire de evenimente mai mult sau mai puțin tragice, dar pline de dialoguri animate, având astfel ocazia să descopere personalitățile unor oameni faimoși. Astfel, e interesant să vezi dintr-o altă perspectivă (chiar dacă aceasta este romantizată) oamenii celebri, cum au fost Nietzsche sau Freud, dar și Anna O. sau însuși doctorul Breuer. Desigur, un roman nu poate reda în totalitate imaginea unui om real, dar poate crea o schiță pentru cititor. Pentru mine a fost destul de interesant să ”văd” oamenii de dincolo de Așa grăit-a Zarathustra (autorul fiind Nietzsche) sau Studiile asupra isteriei (semnate de către Freud și Breuer), romanul de față conferind un contur și intensitate unor nume cunoscute, dar fără un portret bine definit. Dacă vă pasionează oamenii celebri în literatură, recomand Agonie și extaz a lui Irving Stone, un roman despre viața și activitatea lui Michelangelo.
Mi-a plăcut mult finalul datorită unei tente mistice și a unui deznodământ la care eu, ca cititor, nu mă așteptam. De altfel, tot romanul a fost o serie de evenimente pe care eu nu le-am intuit, așa că am avut parte de o călătorie plăcută, plină de imagini realiste sau nu, dar negreșit, memorabile.