miercuri, 26 octombrie 2016

Recenzie literară: Jucătorul (1866) de Fiodor Dostoievski

Alee în toamnă. Poză din arhiva personală.
Un alt roman dostoevskian pe care am avut plăcerea să-l citesc. Scris doar în 29 de zile, soldat și cu o căsătorie, Jucătorul are, drept sursă de inspirație, călătoria lui Dostoievski în Baden-Baden unde a pierdut o sumă frumușică de bani la jocurile de noroc.
Romanul apare în 1866, când Dostoievski se întoarce în Rusia, după ce pierde la ruletă atât banii săi, cât și banii unei amice, și pentru a întoarce datoria, se angajează să scrie la o editură pentru a recupera banii. În acest timp, cel mai mult are de suferit stenografa Anna Snitkina, muncind zi și noapte la opera lui Dostoievski. Într-un final, romanul este terminat în mai puțin de o lună și trimis la editură, iar cunoștința scriitorului și a stenografei de 29 de zile se soldează cu o căsătorie.
În centrul romanului se află un profesor de franceză, germană și rusă, aflat în sânul unei drame de familie: generalul, capul familiei, este ruinat și continuă să se ruineze doar pentru a-i atrage atenția domnișoarei Blanche De Cominges, franțuzoaică tânără și cu un trecut foarte încețoșat, fiind mereu urmată de mama ei, văduvă cu o proveniență la fel de ambiguă. Fiica generalului, Polina, reprezintă elementul frumos în această familie dezorganizată, fiind totodată și marea aspirație a personajului principal. Pe lîngă aceștia, în tablou apare un francez cam nesuferit profesorului, marchizul Des Grieux, cât și un englez, Mr. Astley, ambii find amorezați de Polina.
Ruinat, îngropat în datorii față de marchizul Des Grieux, colonelul are o singură speranță: moartea unei mătușe ce prevede o moștenire. Așteptând o telegramă din țară care să-i anunțe moartea, bătrâna apare singură, foarte bine dispusă, anunțând că nu-i va lăsa nimic lui ”papă-lapte amorezat de naiba știe cine, care și-a jefuit proprii copii”. Femeie cu picioarele pe pământ, Antonida Vasilievna se miră de prostia omenească de a juca cărți sau la ruletă pentru bani, însă în câteva clipe cade și ea în patima jocului, pierzând o sumă frumușică de bani.
Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri și tratează teme precum imaginea unei familii rusești stabilite în străinătate în acea perioadă, patima jocurilor de noroc, cât și flacăra iubirii. Polina, un personaj misterios, feminin și totodată foarte independent, este ținta privirilor atât al profesorului, cât și al marchizului Des Grieux, un om mârșav, aflat într-o înțelegere secretă cu franțuzoaica. La fel, la inima Polinei aspiră și englezul Mr. Astley, un individ rece, dar calculat și foarte corect. În acest timp, doar personajul principal este cel ce nu știe nimic despre femeia visurilor sale, căci alergând mereu între patima pentru ea și patima pentru jocurile de noroc, pierde foarte multe evenimente, aflând doar la sfârșit lucruri demult cunoscute celorlalți.
Romanul tratează problematica adicției pentru jocurile de noroc, cât și deformarea spiritului uman în fața banului. Astfel, Polina este singura ce nu se lasă afectată de abundența banilor; Colonelul se pierde în datorii, astfel singura alinare pentru el devenind domnișoara Blanche, care seamănă izbitor de mult cu Becky din Bâlciul deșertăciunilor. Englezul duce o viață calculată, nefiind implicat, financiar, în drama familiei colonelului. Antonida Vasilievna, modelul bătrânei trecute prin viață și foarte realiste, capătă o slăbiciune pentru banii ușori, aproape ruinându-se. În sfârșit, profesorul, un spirit ce respins de doamna inimii sale se aruncă în valul pasiunilor pentru bani, coborând într-o mizerie desăvârșită.
Bazat pe o experiență neplăcută al autorului, romanul scoate la iveală patima banului, adicția jocului, lucru ce degradează ființa umană, transformând-o în sclava împrejurărilor și a lucrurilor.

marți, 25 octombrie 2016

Despre toamne ce au fost și vor mai veni

Toamna de azi. Poză din arhiva personală.
Anotimpul meu preferat este iarna. Când e frig, aerul e uscat, zăpada scârțâie sub picioare, nopțile lungi cu fulgi nenumărați pe gene... Dar anotimpul meu e altul. E toamna.
Nu e neapărat faptul că e anotimpul în care m-am născut. Nici denumirea. E ceva neînțeles pentru mine în zilele calde, care se prefac a fi de vară, dar care au gânduri ascunse. Ceva ademenitor în ploile reci și mărunte, ce durează ore și ore. Ceva magic în frunzele care se transformă și mor cu miile. Albert Camus zicea că toamna e un anotimp al renașterii, când fiecare frunză e o floare. Ei bine, toamna e un anotimp cel puțin diferit de restul. 
Primăvara e o renaștere, o trezire la viață. Vara - o leneveală îndelungată și mult soare, mult prea mult soare. Iarna e magică, liniștită și crudă. Toamna e... e ceva aparte. Niciodată nu am stat bine la capitolul exprimarea gândurilor, dar dragă toamnă, ce faci tu din mine, cum mă transformi și cât de mult mă reprezinți...
Indiferent de ce frunză nu mi-ar cădea în mână, fiecare are o poveste ciudată pe care trebuie să o descopăr singură, în parc și în mine.
Culoarea galbenă e preferata mea. Probabil că toamna e anotimpul meu și îmi imprimă acea nuanță de frunze aurii, ruginii, calme și pline de lumină direct în ființa mea. Păcat că telefonul mobil e inapt să transmită culorile vii și atmosfera care se pliază pe starea mea de spirit.
Îmi place să fac pași într-un parc gol de oameni și plin de gânduri. E ceva fascinant și calmant totodată în a fi singur. Ziua de azi mi-a amintit de un anotimp distant, un martie ploios și rece, un martie în care în parcul meu preferat nu era niciun om, doar eu, ploaia și o groază de gânduri. Gânduri ce în acel moment mi-au clarificat toată situația în care eram. Astăzi, în același parc, la fel de pustiu, am regăsit liniștea și gândurile de atunci. Pe aleile înfrunzite, am început să îmi amintesc despre lucruri și timpuri demult apuse. Un buchet de cuvinte și senzații dificil de exprimat, toate aruncate de-a valma în capul meu. Și frunze, multe frunze căzătoare, ca niște stele îmbrăcate în culori calde. Și eu printre ele, pierdută ca și în acel martie. Încotro să-mi îndrept pașii?...
 Cu siguranță, toamna e anotimpul ce mă definește. Schimbătoare. Azi gri și monotonă, mâine răbufnind în nenumărate nuanțe. Azi rece, mâine enervantă. Azi blândă și cu mult soare, mâine înrăită și nesuferită.
Dar de fiecare dată melancolică.

joi, 20 octombrie 2016

Norocul păianjenului

Intrare în parc. Poză din arhiva personală.
Elvira se plimba prin parcul părăsit de oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe textura galbenă, încă vie.
Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum, continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei, iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai căpătat un subiect de discuție.
A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase. Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură, parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.
Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin, plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi de acele ”vicii” și ”defecte”...
Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala, că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.
Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților, nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...
Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică, indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.
Și Elvira nu era genul de persoană plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea, Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident  la o universitate ce are cămin, pentru care trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o chemau niciodată acasă.
Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu, când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici, în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici, deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...
În primul an de facultate, ca semn de rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei – not anymore.
Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui univers demult lipsit de importanță.

miercuri, 19 octombrie 2016

Frankenstein de Mary Shelly vs Dracula de Bram Stoker


Biserică în ruine. Poză din arhiva personală.
Am decis să citesc  Frankenstein doar datorită lui Dracula de Bram Stoker – care, de altfel, nu a fost o carte strălucită. După lecturarea ambelor opere, am găsit mai multe lucruri ce le au în comun.
Pentru început, ambele au stârnit un interes deosebit la timpul lor, Frankenstein - publicat anonim în 1818, numele autoarei fiind dezvăluit abia pe coperta celei de-a doua ediții, în 1823, și Dracula, apărut în 1897. Ambele romane au în comun o idee inedită: o viață creată artificial și o ființă umană ce posedă niște trăsături supranaturale.
În romanul lui Mary Shelly, care este scris sub formă de un jurnal intim, a cărui relatare are loc de către narator unui alt om, astfel opera fiind un fel de povestire în ramă, se descrie crearea unei noi vieți – de altfel, romanul fiind cunoscut și sub titlul de Prometheus modern. Victor Frankenstein, un tânăr interesat de alchimie, devorând cărțile lui Paracelsus, decide să creeze un homunculus, care va deveni un coșmar al vieții sale, un ”Adam creat de tine”, cum se autodenumește ”creatura”. Eronat, numele de Frankenstein este deseori atribuit monstrului.
Romanul lui Bram Stoker însă capătă o popularitate mai mare, datorită unui stil mai captivant de a scrie. Profesorul Van Helsing acceptă călduros invitația contelui Dracula în palatul său, descoperind acolo lucruri prea puțin obișnuite, groaznice, ajungând să-și dorească să nu fi venit niciodată.
Dacă să vorbim despre sursele de inspirație, se presupune că monstrul lui Shelly își are originea în palatul Frankenstein din Darmstadt, unde tânăra Shelly a călătorit, împreună cu soțul ei, Percy Shelly. Aici, l-au cunoscut pe alchimistul Conrad Dippel, care făcea experiemente umane. O altă sursă de inspirație este poemul lui John Milton, Paradisul pierdut, un citat din care apare la începutul romanului lui Shelly. Frankenstein în sine a apărut datorită unui eveniment din viața scriitoarei: în 1816, vara s-a adeverit foarte ploioasă, astfel încât plimbările la aer liber erau în afara discuției. Strânși în fiecare seară în salonul lordului Byron, un prieten apropiat cuplului Shelly, aceștia au decis să se destindă povestind  povești de groază, câte una inventată de fiecare. Mary Shelly mult timp nu putea să vină cu o idee, dar într-o noapte a visat ceea ce urma să devină un roman horror, cu nuanțe romantice și gotice.
Dracula lui Stoker este un personaj inspirat din domnitorul Vlad Țepeș, zis și Dracul, a cărui biografie sângeroasă se pare că l-a fascinat pe scriitorul irlandez. Pe de altă parte, unele surse sugerează că, de fapt, personalitatea ce l-a inspirat a fost contesa Elizabeth Bathory, cunoscută pentru  o cruzime desăvârșită față de oameni – aceasta a ucis între 36 și 700 de femei tinere, iar zvonurile spuneau că Elizabeth se scălda în sângele lor, pentru a-și menține frumusețea. Deși majoritatea consideră că reședința contelui, castelul, reprezentat în roman, este de fapt castelul Bran din Brașov, o altă sursă de  inspirație arhitecturală a fost castelul Slains din Scoția. Oricare ar fi aceasta, autorul a reușit să surprindă printre rânduri o atmosferă sumbră, rece, gotică.
Astfel, cele două opere au devenit populare datorită ideilor noi, nu neapărat datorită stilului în care au fost scrise. Din punctul meu de vedere, atât monstrul lui Shelly, cât și vampirul lui Stoker sunt niște personaje-senzație, de aceea acțiunea în sine, stilul, limbajul și atitudinea altor personaje din opere sunt atât de șterse, sau, mai bine zis, trecute pe planul doi. De aceea, consider că doar personajul inovator salvează atât  imaginea lui Victor Frankenstein, cât și personalitatea lui Van Helsing.

miercuri, 12 octombrie 2016

Recenzie literară: Crimă și pedeapsă (1866) de Fiodor Dostoievski

Aproape furtună. Poză din arhiva personală.
Tind să văd în operele lui Dostoievski o relație foarte apropiată între personaje, evenimente, detalii, ceea ce seamănă cu un imens puzzle. De exemplu, atât în Umiliți și obidiți, cât și în romanul dat se întâlnește o afirmație, parafrazată, ce îmi tot bântuie mintea: ”Într-o cameră mică nici gândurile nu au loc de desfășurare”. Iertată să-mi fie traducerea, dar atât decorul, cât și sufletul romanului se suprapun cu acest detaliu.
Într-o încăpere ce ”mai mult arăta a dulap, și nu a cameră”, într-o seară sumbră, îl găsim pe Rodion Roskolinikov, îmbrâncit de soartă într-o situație dură, și, totodată, foarte tipică perioadei respective: tânăr cu posibilități modeste, acesta este nevoit să renunțe la facultate, ducând o viață mizeră într-un oraș murdar, ascuns într-o cameră-dulap. În mintea unui suflet chinuit se trezește un plan întunecat, macabru, aducându-l într-o realitate creată doar de el, pentru el.
Roskolinikov este o fire foarte dură, personalitatea lui fiind o veșnică întrebare a celor din jur: nebun, sau...?, acest sau inducând un interes sporit din partea a mai multor personaje. Un prieten din facultate, Razumikhin, îl consideră ciudat pe colegul său, oferindu-i susținerea și prietenia sa. Avdotia sau Dunia, sora lui Roskolinikov, înțelege că nu-l poate ajuta cu nimic. Svidrigailov, om depravat, pervers și cu anumite înclinații nu prea umane, îndrăgostit de sora lui Rodion, apare în viața acestuia pe neprins de veste, aducând noi frământări, intuind ceva. În sfârșit, Sonia Marmeladova, o fire necăjită și aruncată în vârtejul necruțător al realității, încearcă să-l protejeze cu dragostea ei, uitând că nu-l poate proteja de sine însuși.
Deși crima și pedeapsa sunt temele principale în roman, pe un al doilea plan se dezvoltă tema iubirii, fiind imortalizată în ipostaze diferite: Dunia și căsătoria ei cu Lujin - sacrificiul pentru binele familiei; iubirea lui Razumihin pentru Dunia, înfățișând o relație frumoasă; pe de altă parte, iubirea lui Raskolinikov și a Soniei apare ca o a doua față a medaliei – sentimentul a doi oameni ce sunt văzuți de societate drept murdari, păgâni și pierduți. Astfel, și în acest aspect, are loc o ”crimă” – iubirea, în orice formă a ei, și ”pedeapsa” -  ce este impusă de către soartă oamenilor drept preț pentru sentiment.
Atmosfera sumbră, animată atât de personaje, cât și de gândurile atât de stranii, ”nebune” ale personajului principal transformă romanul lui Dostoievski într-o lectură delicioasă, făcând cititorul martor la evenimente, inducând acea stare de dorință arzătoare de a dezlega misterul. Roskolinikov, un caracter ciudat, răutăcios, ”diferit”, reușește să captiveze prin incapacitatea de a-i înțelege acțiunile, motivele și ideile. La fel, personajul Soniei mi s-a părut unul foarte feminin, brav, puternic și loial.

miercuri, 5 octombrie 2016

Trei cărți optimiste

Vi s-a întâmplat să citiți cărți scrise într-o manieră optimistă, care cumva asigură cititorul că totul va fi bine și că viața, cu tot cu dificultățile ei, este totuși pictată în culori vii? Astăzi voi vorbi despre trei cărți care – cred eu – sunt pline de viață.
 
I.                   Un oraș ca Alice (1950) de Nevil Shute

Cu toții ne dorim o viață mai frumoasă, un soare blând deasupra capului, un umăr drag pe care să visăm; totuși, tindem să complicăm lucrurile, uitând să observăm acele mici bucurii ce ne înconjoară.
Londra, o dimineață rece, cețoasă. O ceașcă de cafea tare și un testament în față. Moștenitoarea – o englezoaică tânără, Jean Paget,  povestea vieții ei fiind subiectul principal al naratorului, Noel.
Jean a trăit în Malaya, unde împreună cu un alt grup de femei a reușit, cumva, să treacă peste ororile războiului. Întoarsă acasă, dactilografa de la Pack & Levi descoperă că a devenit deținătoarea unei sume frumoase, pe care decide să o investească cu cap, în primul rând, mulțumind oamenilor care au ajutat-o în timpul războiului; în al doilea rând, tânăra se aventurează până în Australia, pentru a-l găsi pe salvatorul ei, martirul din război, despre care credea că a murit.
Iubirea poate schimba multe lucruri, poate transforma apa în sânge, iar distanțele mari nu pot fi și nici nu vor fi vreodată un impediment.
Un oraș ca Alice, scrisă de Nevil Shute, nu este una dintre cele mai serioase și filozofice cărți; totuși conturează o poveste foarte frumoasă, plasată în limitele unui real puțin abstract, despre simplitatea oamenilor cu sufletul mare și gesturile de care aceștia sunt capabili. Desigur, iubirea joacă un rol major, se conturează un triunghi amoros, dar cu marginile foarte pale, căci rațiunea unui personaj nu distruge fericirea celorlalte două.
Mi-a plăcut cartea, scrisă într-o manieră simplă, cu personajele mai mult sau mai puțin conturate, fiecare însă având o câte o trăsătură greu de confundat. Potrivită pentru serile înăbușitoare de vară – scenele din Anglia, sau diminețile reci de iarnă – locurile exotice din Malaya, cartea cuprinde în sine o lume frumoasă, plăcută, lăsând o anumită siguranță că totul, până la urmă, va fi bine.

II.                Femeia de la picioarele bărbatului meu (2010) de Valeria Florea-Dascăl

Cartea în sine prezintă doar nuvele, împărţite în cinci capitole mai mari: O vară cu lilieci, Îngheţuri devremi, Continentul Vienez, De patru ori femeia şi Fericire - floare de nu-mă-uita. Iniţial, am avut impresia că Femeia de la picioarele bărbatului meu  este un titlu de roman, însă am rămas puţin dezamăgită că am găsit altceva – părere ce s-a schimbat pe parcurs.
Ca de obicei, titlul cărţii mi-a captat atenţia, după care nu am mai fost în stare să las cartea din mâini până ce nu am terminat-o. E autobiografică, seamănă mult cu un jurnal intim, cu multe detalii şi sentimente printre rânduri. Am asemănat-o cu jurnalul lui Mihail Sebastian – au în comun tristeţea pe care o lasă fiecare cuvânt, frază şi pagină. Femeia de la picioarele bărbatului meu  descoperă o lume urâtă în care naratoarea încearcă să vadă frumosul; o lume în care familia înseamnă iubire, iar munca la televiziune – fericire. Mi-a plăcut și modul în care autoarea îl conturează pe soțul ei, evenimentele din viața cuplului și iubirea nemărginită pe care o poartă bărbatului care i-a marcat viața.
O carte absolut superbă, deşi, după părerea mea, dedicată femeilor. Mi-a părut rău când am citit ultimul rând: ca o visare, s-a terminat. Filele cărţii m-au făcut să mă gândesc mai profund la ce fac şi ce am, şi ce ar trebui să preţuiesc cel mai mult – viaţa, familia, inima.

III.             Accidentul (1940) de Mihail Sebastian

Totul începe cu un accident stupid de tramvai, unde victimă este o profesoară de franceză, Nora. Omul care o ajută să ajungă acasă este un avocat pe nume Paul, care în acea seară împlinește 30 de ani. Nora îi organizează aniversarea spontan și un pahar de șampanie savurat lent se transformă într-o noapte de dragoste, după care Paul pleacă fără să-și ia rămas bun.
Paul e îndragostit de Ann, o pictoriță tânără, pe care o iubește nebunește, dar care îi provoacă deziluzii dureroase. Ann nu apare în roman decât la sfârșit, dar amintirea ei vie se oglindește în mintea lui Paul pe tot parcursul cărții. Idila celor doi se stinge după nenumăratele ei „evadări” din viața lui, plecări, vacanțe, vernisaje care pentru ea însemnă, adesea, noi iubiri. Conștientizarea bruscă a acestor lucruri despre iubita sa și realitatea crudă îl fac pe Paul un om neputincios, care nu mai reușește să găsească sensul vieții. Accidentul din seara când împlinește 30 de ani îi schimbă viața: dimineața o găsește pe Nora în apartamentul său. Ea îi propune o vacanță la munte. Deși nu pare încântat de această idee, Paul cedează și pleacă împreună cu Nora.
Accidentul nu este, cu siguranță, o capodoperă, dar este un roman care îți rămâne în suflet ca un fel de adiere a unei povești simple, tandre, a unui om plecat în căutarea propriului suflet. Discursul clar, relatarea într-un limbaj simplu, dar frumos a poveștii te fac să ai sentimentul că, de fapt, nu ai citit o carte, ci ai auzit o întâmplare povestită, în tren, de un prieten vechi. Cu toate acestea, autorul a reușit să creeze personaje viu conturate, fiecare cu problemele, cu caracterul și cu sentimentele sale. Nu lipsește nici drama, nici seriozitatea și nici profunzimea  sentimentelor. Printr-o operă de o simplitate uluitoare, autorul reușește să zugrăvească o lume în care noi înșine ne putem regăsi, în care personajele pot fi, de fapt, oameni care ne înconjoară.
Simplificând oarecum povestea, am putea conchide că Accidentul ne demonstrează că și bărbații suferă din dragoste, că nu toate femeile sunt la fel și că o vacanță la munte poate schimba soarta cuiva…