duminică, 31 iulie 2016

Recenzie literară: Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod (1831-1832) de Nikolai Gogol

Cai din herghelia din Mangalia. Poză din arhiva personală.
Cu opera lui Nikolai Gogol am făcut cunoștință prin gimnaziu, când profesoara de limbă rusă ne-a dus pe toți la teatru - asta se întâmpla în Chișinău, 2008. Am văzut cu toții un spectacol, Suflete moarte, iar pe mine m-a marcat reprezentarea operei, chiar dacă recunosc, nu i-am înțeles pe deplin esența. Cartea am citit-o prin 2013 și parcă-parcă am prins ideea. Ceea ce mi-a plăcut la acest poem, cum îl denumește însuși Gogol, a fost umorul personajelor și situațiile comice în care acestea reușeau să nimerească.
Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod a fost o experiență literară pentru mine; povestire în ramă, aceasta reprezintă relatările diaconului Foma Grigorievici, relatări adunate și re-relatate de către Rudii Paniko, un apicultor din zona Dikankăi. Acesta este însuși naratorul, reprezentând elementul de legătură între povestiri. Mirgorod, o colecție de povestiri scrisă după Serile..., nu îl mai are pe Paniko drept narator, povestirile fiind lipsite de un element de legătură între ele, în schimb critica literară consideră că acest volum este, de fapt, continuarea Serilor în cătunul de lângă Dikanka.
Povestirile din cele două volume sunt o reprezentare a folclorului rusesc și ucrainean, o frescă a prezentului lui Gogol, dar și o portretizare a timpurilor de mai demult. În cadrul povestirilor, relatate într-un stil amuzant și care captează atenția, Gogol, prin intermediul personajelor și a regionalismelor abundente (pe care, de altfel, le explică în notele de la subsol), transpune cititorul într-o lume veche, învăluită în mister. În prim plan apar cazacii, popor iute la mânie, spirite melancolice și dispuși oricând să ciocnească un păhărel-două, aceștia își trăiesc viața într-o comunitate mică, unde flăcăii aleargă după fete mândre, o babă mai ursuză este considerată vrăjitoare iar popa satului se ocupă cu mârșăvii. Povestirile din volumele Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod nu sunt neapărat legate între ele; fiecare povestire vizează un alt personaj, într-o altă perioadă, însă toate au în comun faptul că se petrec în aceeași zonă. Lectura a fost una plăcută și plină de momente amuzante, obiceiurile și tradițiile din acea perioadă, valorile cazacilor, dar și defectele acestui popor.
Personajele animate, aproape vii, întâmplările adevărate, înflorite pe alocuri, undeva chiar amestecate cu puțin mister, dar și descrierea detaliată a vieții țăranului și  deopotrivă a nobilului din acea perioadă m-au cucerit, ca cititor, astfel încât pe tot parcursul lecturii am fost absorbită de atmosfera pe care a creat-o opera lui Nikolai Gogol. 
Deși pe alocuri Serile... este o carte plină de elemente noi - pentru străini și arhaice - pentru poporul rus și ucrainean, consider că lectura este una potrivită pentru serile de vară - parcă se pliază mai bine pe acest anotimp și, în plus, oferă posibilitatea de a savura din plin imaginile auditive dacă lecturarea cărții are loc afară.

luni, 25 iulie 2016

Recenzie literară: Capul profesorului Dowell (1925) de Aleksandr Beleaev

Singurătate. Poză din arhiva personală.
Ca majoritatea cărților pe care ajung să le citesc, romanul lui Beleaev nu a fost ceva programat și, în plus, habar nu aveam despre ce e. Mi-a plăcut titlul, mi-am zis că trebuie să fie o lectură interesantă și așa a fost.
Profesorul Dowell, o somitate în lumea științei, a murit subit în timp ce lucra la un proiect colosal ce viza aducerea din morți a corpului uman. Marie Laurent este o asistentă ce primește o ofertă de angajare de la doctorul Kern, cândva asociat al profesorului Dowell. Ajunsă în locuința doctorului, Mari descoperă capul lui Dowell sub un clopot de sticlă, viu și lucid. 
Cu timpul, Marie se împrietenește cu ceea ce a fost cândva profesorul, iar acesta îi destăinuie motivul și împrejurările separării capului său de trup. Asistenta, o femeie corectă și pentru care adevărul este mai presus de orice, decide să-l confrunte pe Kern, iar urmările acestei decizii o vor arunca într-un joc fără reguli bine stabilite.
Nu mă așteptam ca această operă științifico-fantastică să fie atât de interesantă. Nu pot să afirm că sunt o fană a cărților sci-fi, deoarece am mai citit câteva și nu mi-au plăcut în mod special. Capul profesorului Dowell, în schimb, este o lectură dinamică, captivantă, cu personaje definite, dar care se împart în albe sau negre; nu am conceput ca vreunul dintre ei să fie gri. 
Acțiunea m-a ținut lipită de carte și mi-a plăcut că se desfășura atât prin intermediul naratorului, cât și prin prisma conversațiilor dintre personaje, care luau decizii, analizau situația, se atașau de o idee. Mi-a plăcut mult personajul Arthur Dowell, care apare și el pe parcursul romanului, jucând un rol decisiv. Nu mi-a plăcut personajul cântăreței din bar Briquette, a cărei cap ajunge pe mâinile lui Kern la scurt timp după ce Marie este angajată. Nu mi-a plăcut pentru că nu îmi plac în general genul de oameni cum este această femeie, dar scriitorul a reușit să redea fidel trăsăturile acestui tip de individă.
Mi-a plăcut lectura și o recomand iubitorilor de sci-fi, cu elemente de horror, acțiune intensă și răsturnări de situații realizate inteligent.

marți, 12 iulie 2016

Recenzie literară: Cerul nu iartă pe nimeni (1961) de Erich Maria Remarque

Drum în primăvară. Imagine din arhiva personală.
Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.
 Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.
În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei,  unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.
Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.
Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist. 
În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.
Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.