miercuri, 16 noiembrie 2016

Recenzie literară: Cartea nunții de George Călinescu (1933)

Cer interminabil. Poză din arhiva personală.
Am făcut cunoștință cu opera lui Călinescu în liceu, când am citit titlul Enigma Otiliei în lista cu lecturi obligatorii. Am strâmbat din nas, dar am citit romanul și mi-a plăcut și displăcut în același timp. Mi-a plăcut stilul lui Călinescu de a contura personaje, decoruri, acțiuni. Mi-a displăcut foarte mult Otilia și nici în ruptul capului nu eram de acord cu afirmațiile făcute despre aceasta în cărțile cu caracterizări ale personajelor sau ideile bătute în cuie a profei mele provizorii din clasa a 12-a, madam L., o fință care nu știu ce a pierdut la catedră. În fine...
Nu am mai citit absolut nimic semnat de Călinescu până săptămâna trecută, când mi s-a făcut dor de o carte semnată de un autor român. Consultând lista interminabilă, am dat de Cartea nunții și am zis că ea e, lectura pe care mi-o doream. Am terminat-o în două zile și ideile îmi dansează pe degete și eu încerc să le prind și să le înșir aici.
Acțiunea începe într-un tren, unde are loc furtul nerușinat al unui sărut. Jim, proaspăt întors din străinătate, o observă imediat pe tânăra timidă din compartiment, o imagine frumoasă ce-l urmărește până în momentul în care ajunge acasă sau mai bine zis, în casa cu molii - un ultim sălaș a unor fete bătrâne, prăfuite și arțăgoase. După câteva zile, în împrejurări mistice, tânăra din tren ajunge să calce pragul casei cu molii - necunoscuta se numește Vera și a venit să recupereze un anumit caiet. Astfel, se pare că destinele celor doi tineri se intersectează din nou...
George Călinescu are un stil aparte de a scrie: calculat, dar fără a fi rece și lipsit de nuanțe. La subiect, dar fără a părea robotic. Simplu, dar conturat exact acolo unde este cazul. Anume acest aspect mi-a plăcut și în Enigma Otiliei. Un alt lucru care mie-mi place foarte mult la Călinescu este măiestria acestuia de a crea personaje, de a le îmbrăca în forme care trezesc ceva în mintea cititorului. Astfel, mi-a fost interesant să-l observ pe Jim cum își pune în acțiune planurile de mare cuceritor; Vera, o tânără timidă, frumoasă și neliniștită din cauza schimbărilor ce au loc în sufletul ei. Bobby, fratele Verei, un licean tipic epocii sale. Fetele bătrâne din casa cu molii, care m-au scos din sărite, toate odată și pe rând, pe tot parcursul romanului. 
Cartea nunții, pe lângă meritul de a fi bogată în personaje interesante, e o carte a contrastelor: iubirea pură și sfioasă merge alături de ura lipsită de sens. Viața, care abia începe, se găsește în vecinătate cu o moarte tumultoasă. Momentul oportun e paralel cu trenul demult plecat din gară. Ignoranța e mână-n mână cu revelația, iar frustrarea și răutatea se ascund undeva în casa cu molii, unde există totuși loc și pentru o rază de lumină. Călinescu creează un decor aparte, unde toate personajele formează o imagine interesantă, interacționează într-un mod ciudat și realist în același timp, iar firele narative se despart pentru a se reuni în momentul oportun.
Dacă sunteți în căutarea unei cărți pline de contraste, umor și tablou de epocă a vieții românești de la începutul secolului trecut, romanul de față este alegerea corectă.

miercuri, 9 noiembrie 2016

Recenzie literară: Obeliscul negru (1956) de Erich Maria Remarque

Galben. Poză din arhiva personală.
Într-o Germanie abia trecută de Primul Război Mondial, scufundată în inflație, în prim plan apare un birou de servicii funerare, la intrarea căruia se înalță un obelisc negru. Micul birou este întunecat, inflația își arată colții și aici, iar Ludwig, personajul principal, urmează să observe cum patria sa se transformă într-un haos.
Ludwig este un poet ratat, prea romantic și cinic și orgolios, îndrăgostit nebunește de frumusețea feminină și profund respectuos față de patria sa, chiar dacă aceasta îl înșală încontinuu, ca o femeie măritată de mult timp cu un bărbat trecut de floarea vârstei. Fost soldat în război, printre puținii scăpați cu viață, tânărul își câștigă existența făcând comerț cu pietre funerare, observând moartea în fiecare zi, văzând însă și un fir de viață strecurându-se printre veșmintele negre ale îndoliaților.
Pe parcursul romanului, cititorului i se oferă posibilitatea de a vedea o țară ce abia a ieșit dintr-un război, gata să intre în altul; o țară distrusă de inflație, care pe de o parte ia mii de vieți în fiecare zi, și pe de altă parte, oferă pâine din belșug speculanților; o țară în care nimic nu este sigur, unde patriotismul devine fanatism, unde iubirea se bazează pe bani, mai mult ca niciodată, și unde răniții de război sunt uitați într-o mizerie de nedescris. În toate aceste condiții, cei de seama lui Ludwig încearcă să supraviețuiască. 
Cel mai mult mi-a plăcut, și m-a întristat în același timp, relația lui Ludwig cu Isabelle, o tânără care uneori era Genevive, alteori, Jenni – Remarque a creat o iubire unde nebunia și rațiunea au jucat rolul unei limite abia perceptibile, dar cu urmări ireversibile.
Indubitabil, Remarque este unul dintre scriitorii mei preferați, pe de o parte, pentru că subiectul major în cărțile sale este războiul, iar pe de altă parte, datorită modului în care acesta reușește să plaseze un personaj într-o realitate mai mult paralelă decât inventată. Romanul de față nu m-a lăsat indiferentă, căci viața lui Ludwig și a oamenilor ce-l înconjoară nu te lasă nicio clipă să te lași distras de altceva.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.
Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.
În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui.
Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.


Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami
 
      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?
Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.
Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.
Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 
Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.