joi, 21 iunie 2018

Recenzie literară: Eleanor Oliphant se simte excelent de Gail Honeyman (2017)

Salutare!
Astăzi vă prezint una dintre cele mai bune cărți citite în acest an și anume Eleanor Oliphant se simte excelent de Gail Honeyman. M-am îndrăgostit de multe personaje din carte, iar povestea lui Eleanor este una foarte interesantă. Vă invit să vizionați recenzia de pe canalul meu:

sâmbătă, 16 iunie 2018

Recenzie literară: Luni de fiere de Pascal Bruckner (1981)

Am ajuns să citesc acest titlu datorită unui eveniment, despre care, spre rușinea mea, tot nu am apucat să scriu și e deja prea târziu. Dar poate dacă va mai fi o ediție, vă anunț cu siguranță. Vreau cartea ta! a fost o experiență interesantă, pentru că am făcut schimb de cărți cu oameni pe care nu-i cunoșteam neapărat, iar volumul de față mi-a fost împrumtat de către o doamnă profesor de limbă română de la liceul pe care l-am absolvit acum cinci ani.
Luni de fiere de Pascal Bruckner mi-a captat atenția nu datorită titlului, ci a prezentării oferite de către doamna D. Mi s-a părut interesantă premisa, așa că am ridicat mâna, ca la școală, am rostit un vreau cartea ta! și astfel volumul a ajuns în biblioteca mea.
Luni de fiere aduce în prim plan cuplul modern și ce este acesta. Acțiunea este prezentată din perspectiva lui Didier, un tânăr profesor de la o școală pariziană care, împreună cu logodnica sa, Beatrice, decide să descopere misterul Orientului înainte de a se căsători. Cei doi petrec cinci zile la bordul Truvei, un vas turcesc ce urmează să le fie casă în noaptea dintre ani.
Aici, Didier face cunoștință cu un cuplu ciudat - Franz, un bărbat în scaun cu rotile și soția acestuia, Rebecca, o femeie frumoasă și enigmatică. Fără a-și dori acest lucru, Didier este ademenit de către Franz în cabina sa, unde ologul îi expune toată povestea vieții sale împreună cu Rebecca, fără a omite un detaliu, oricât de intim n-ar fi. Didier devine martorul unei căsnicii deloc obișnuite, unde rolurile se schimbă abrupt, iar printre povestirile lui Franz, pe care tânărul le găsește odioase, senzuala Rebecca îl ademenește să petreacă o noapte împreună.
Luni de fiere a fost o lectură pe care am lungit-o din simplul motiv că nu puteam să citesc prea multe pagini într-o repriză. În prima treime, acțiunea m-a cam plictisit, deși m-a amuzat mult cum Franz, dornic de a-i împărtăși absolut totul lui Didier, descrie, în două pagini, cât de minunat este posteriorul neveste-sii și cât de perfectă este această femeie. La prima vedere, este vorba doar despre adorarea unui bărbat pentru o tânără exotică, dar povestea lui Franz ia câteva întorsături neașteptate, astfel încât am ajuns să las cartea la o parte pentru câteva zile.  Reluând-o, lectura a mers ceva mai lin, pentru că m-am obișnuit cu stilul lui Bruckner și m-am familiarizat cu personajele.
Cele două cupluri, Didier-Beatrice și Franz-Rebecca sunt diferite, dar în același timp la fel. Dacă primii sunt ca o apă lină, ce curge molcom printre pietre, ceilalți doi sunt o cascadă ce se lovește furios de fundul apei. Dacă primii sunt o pereche cu mici tabieturi și o rutină pusă la punct, unde există respect, înâelegere și susținere, ceilalți doi au o relație bazată pe hazard, un adevărat haos în care este greu să nu te adâncești din ce în ce mai mult.
Franz m-a dezgustat nespus, de la bun început până la sfârșit, dar în aclași timp, mi s-a părut cel mai interesant personaj. Crud, sadic și laș, el este cel ce trage de toate sforile și tot el este cel care îi schimbă viața lui Didier pentru totdeauna. Învățătorul, un naiv care visează la măreția Orientului și la o căsnicie liniștită alături de Beatrice, nu vede la timp pânza de păianjen ce se țese în jurul său. Rebecca, o fire rebelă și plină de surprize, ajunge să creeze propriul joc, păstrând distanța. Beatrice, un personaj mai mult absent, dar important în anumite momente, m-a uimit prin metamorfoza ei.
În Luni de fiere, Bruckner șochează cititorul prin narațiunea pe care o construiește, prin descrierea vieții amoroase a unui cuplu deloc obișnuit, detaliind fiecare lucru și eveniment. Relația dintre Franz și Rebecca este una bazată pe principiul sclavă-stăpân, unde scatofilia și urofilia sunt elemente complet la locul lor, iar ura este cel mai puternic sentiment care poate uni și dezbina două suflete. Didier, care în câteva zile își schimbă complet percepția asupra relațiilor interumane, suferă o transformare radicală, fără a fi însă conștient de faptul că sâmburele nu a fost niciodată plantat de către Franz ci a stat în stare dormantă în el toată viața. Pentru deținătorii unui stomac mai sensibil sau nervi mai puțin pregătiți pentru scene dure, romanul acesta este de evitat.
Finalul este cel ce m-a făcut să îndrăgesc Luni de fiere. Până pe la jumătate, eram sigură că acest volum nu este pentru mine, că îl citesc doar ca să-l termin și abia așteptam să închid cartea. Ultimile pagini mi-au schimbat complet percepția; mi-a plăcut nespus de mult întorsătura de situație, soarta de care a avut parte fiecare personaj și întrebarea rămasă suspendată în aer: cât de inofensivă este dragostea?

joi, 14 iunie 2018

Recenzie literară: Trilogia Culorile dragostei de Kerstin Gier

Salutare!
Astăzi vă prezint o trilogie Young Adult, Culorile dragostei, formată din volumele Roșu de rubin, Albastru de safir și Verde de smarald, unde o descoperiți pe adolescenta Gwendolyn Shepherd, secretul ei, călătoria în timp și, evident, dragostea în persoana misteriosului Gideon de Villiers. Ați citit aceste volume? Ce impresii v-au creat?

joi, 7 iunie 2018

Recenzie literară: Aviatorul de Evgheni Vodolazkin (2016)

Bună!
În această săptămână vă prezint părerea mea despre romanul lui Evgheni Vodolazkin, Aviatorul, pe care am vrut să-l citesc de ceva timp. Cum mi s-au părut personajele, dacă m-am regăsit în acestea, dar și ce părere am despre acțiune și soarta protagonistului, aflați din filmuleț. Mulțumesc pentru vizionare!

vineri, 1 iunie 2018

Blogs To Follow: Colțul de literatură

La mulți ani de ziua copiilor! Sunt multe motive pentru a sărbători această zi, dar eu una mă bucur ca un copil atunci când văd că Mirabela a publicat o recenzie nouă.
Cine este Mirabela? E persoana care pune cultura la colț pe unul dintre blogurile ei, Colțul de literatură. Nu îmi amintesc cum am descoperit-o exact, dar știu că în acea seară am stat și am răsfoit blogul cu mult interes.
Îmi plac recenziile literare ale Mirabelei pentru că sunt dure, prin faptul că nu încearcă să ambaleze o piatră într-un ambalaj strălucitor de bomboană. Și nici nu se abține atunci când vrea să laude un volum. Sinceritatea care se vede în recenziile ei este cea care m-a cucerit. Nu avem foarte multe lecturi - sau autori - în comun, excepție Haruki Murakami, deși la acest scriitor apreciem cărți diferite. Și totuși, îmi place mult să văd câte un articol nou apărând pe blog.
Mirabela este o inspirație pentru mine, deoarece prin intermediul blogului ei descopăr titluri pe care poate le-am văzut, dar nu le-am luat cu mine pentru că nu m-au convins. Și apoi citesc o recenzie și mi se aprind beculețele, că vreau acel volum neapărat, că trebuie să-l citesc. E și o prezență plăcută pe Facebook prin statusurile uneori acide, exact pe gustul meu :)
Dacă vă plac blogurile literare, vă îndemn să treceți pe la Mira, să vedeți ce cărți comune găsiți pe pagina ei, pentru că citește diferite genuri cu multă dedicație în a înțelege și analiza mesajul volumului. Și dacă vă place stilul ei de a scrie, o puteți găsi pe Blog de ifose, unde sunt dezbătute alte subiecte. 
Vouă ce bloguri/bloggeri de literatură vă plac?

joi, 31 mai 2018

Recenzie literară. Pollyanna. Jocul bucuriei de E. H. Porter (1913)

Salutare!
Recenzia din această săptămână este dedicată copilăriei și a  dorinței de a vedea frumosul în lume prin ochii Pollyannei. Dacă vreți să aflați în ce constă esența jocului bucuriei, vă invit să vizionați videoclipul de mai jos :)

joi, 24 mai 2018

marți, 22 mai 2018

Drumul spre minimalism - Săptămânile 32-38

Hello!
Nu știu de când nu am mai scris legat de proiectul meu, Drumul spre minimalism. De fapt, ultimul update a fost acum 6 săptămâni, deci a trecut ceva timp.
Sunt o persoană căreia atunci când îi vine o idee, se aprinde și e gata pe loc să lase totul și să pună în aplicare ideea respectivă. Avânt am din plin, dar acesta începe să se risipească pe parcurs. Ceea ce s-a întâmplat și cu acest proiect.
Am senzația că la început am făcut totul ce trebuia - am sortat hainele, obiectele din casă, lucrurile mele în general. Apoi, procesul a stagnat, ca în momentul de față să fie oprit. Nu în totalitate, pentru că zilnic mai găsesc câte ceva ce este în plus, câte ceva ce nu-mi trebuie. Dar la scară largă, nu am mai făcut nimic.
Nu știu dacă am menționat undeva, dar pentru mine, minimalismul este un concept individual. Nu mă văd renunțând la 90% din garderoba mea sau cosmetice sau alte obiecte. Nu mă văd locuind într-o cameră unde există doar un pat și un șifonier, deși ideea de a avea pereți albi și mobila albă mă încântă. Pentru mine, minimalismul înseamnă să am exact atâtea obiecte/lucruri de câte am nevoie.
În momentul de față, că tot am trecut la sezonul cald, garderoba mea nu mă mulțumește. Cu hainele de iarnă a fost foarte simplu - îmi plac toate, se asortează toate între ele. Cu hainele de vară e altă poveste - am încercat să triez lucrurile pe care nu le mai vreau, dar am rămas cu multe umerașe ocupate. Pentru că port ceea ce am lăsat, dar nu știu exact de unde vine discomfortul legat de șifonierul meu. Mi-am zis că las sortarea drastică pentru sfârșitul verii, ca să văd ce exact nu a fost purtat și de ce.
La capitolul încălțăminte, stau ceva mai bine. Voi dona o pereche de balerini care-mi plac foarte mult, dar care mă bat îngrozitor. Am încercat să-i port 3 ani la rând, m-au bătut de fiecare dată, așa că nu are sens să-i păstrez. Am aruncat o pereche de sandale ce aveau fermoarul din spate rupt și care mă frustrau de fiecare dată când trebuia să mă încalț sau descalț. Le-am purtat doi ani și consider că și-au îndeplinit menirea. Pentru sezonul cald, am destul de multă încălțăminte, parcă aș mai renunța la o pereche-două, dar problema este că nu am o pereche de sandale care să îmi placă atât de mult încât să renunț la a mai purta altceva. Așa că le iau prin rotație și văd la sfârșitul verii dacă renunț la ceva.
La capitolul cosmetice, lucrurile merg lent, dar în direcția potrivită. Încerc să consum produsele care sunt mai vechi, care nu îmi plac în mod special și care sunt testate pe animale - vreau să trec, pe cât de mult posibil, la a folosi produse cosmetice și de îngrijire netestate pe animale, Cruelty Free. Tot ce am cumpărat în ultima perioadă este CF, majoritatea produselor fiind achiziționate din dm - Ebelin, Balea și Alverde sunt mărci CF, la prețuri bunicele și cu o gamă largă de produse de tot felul. Machiajele le am de pe Pink Panda sau de la firme ce pot fi găsite și în magazinele fizice. Dacă vă interesează subiectul, lăsați-mi un comentariu aici și scriu o postare separată. Adevărul este că atunci când cauți, găsești tot ce-ți trebuie.
Ultima perioadă mi s-a pus pata pe a urmări diferiți youtuberi care fac declutter, care fac curat în casă sau organizează obiectele/lucrurile pe care le au. Este ceva fascinant în a urmări pe cineva cum își face curat în haine sau în cămara din bucătărie, cel puțin pentru mine. M-am și inspirat de câteva ori și am aplicat unele lucruri în „gospodăria” mea. La fel, dacă vă interesează subiectul, pot vorbi mai mult despre într-o postare separată.
Cam asta se întâmplă în viața mea acum. De săptămâna aceasta îmi începe sesiunea - de fapt, colocviile, sesiunea e abia din iunie, dar ideea e că voi avea mai mult timp pentru mine și pentru blog. Poate și pentru Drumul spre minimalism, cine știe. Voi ce planuri aveți?

joi, 17 mai 2018

duminică, 13 mai 2018

Recenzie literară: A Pair of Blue Eyes/ Doi ochi albaștri de Thomas Hardy (1873)

Aveam acest volum de foarte mult timp în bibliotecă. Am decis să-l deschid pentru că vreau să citesc toate volumele neatinse (#citescceam), pentru a putea face loc unor cărți noi. Despre Thomas Hardy am mai auzit prin intermediul unei colege de facultate, care mi-a zis că i-a plăcut foarte mult romanul Doi ochi albaștri. Amintindu-mi că am acest titlu în bibliotecă, l-am început în aceeași zi.
Elfriede Swancourt este o tânără educată, sensibilă și naivă, care scrie în taină un roman, se ocupă de predicele pe care trebuie să le citească tatăl său, preot în sat și își petrece zilele călărind. Viața monotonă a tinerei se schimbă atunci când în casa lor apare Stephen Smith, un arhitect venit de la Londra. Între cei doi se infiripă o iubire pură, care este umbrită de faptul că Smith nu provine dintr-un neam ales. Atunci când domnul Swancourt află cine este arhitectul, Stephen e nevoit să plece, lăsând-o pe Elfriede plină de amărăciune. Cei doi îndrăgostiți țin legătura și decid să se căsătorească în taină, dar intervine ceva și Stephen pleacă în India, unde speră să-și facă un nume și o avere pe care să le prezinte preotului în schimbul mâinii fiicei sale. Între timp, Elfriede îi jură credință și îi promite că-l va aștepta.
Timpul trece, domnul Swancourt decide să se căsătorească, iar împreună cu noua doamnă Swancourt, în familie apare și vărul acesteia, domnul Henry Knight. Printr-o coincidență, Knight este, pe de o parte, mentorul despre care Stephen i-a povestit foarte mult Elfriedei, făcând-o geloasă pe acesta și pe de altă parte, este omul ce a criticat dur romanul de debut al fetei într-un ziar destul de cunoscut. Între Elfriede și Henry începe să se formeze o legătură pe care, aparent, familia o dorește, iar tânăra se trezește prinsă între două focuri: jurământul de credință pentru un bărbat aflat la mii de kilometri de ea și sentimentul de vinovăție față de bărbatul de lângă, care este vădit interesat de tânără.
Doi ochi albaștri este un roman care a început bine, dar mi-a fost foarte greu să-l termin. Deși mi-a plăcut ideea unui triunghi amoros, în ultima treime a cărții lucrurile au început să se complice fără niciun motiv. Personajele, pe care nu am reușit să le îndrăgesc din cauza trăsăturilor exagerate, mi s-au părut toate infantile în deciziile luate. 
Elfriede, care se vrea a fi o tânără virtuoasă și sensibilă, nu este cinstită de la bun început cu niciunul dintre pretendenții la inima ei. Cel mai deranjant este cum autorul, prin intermediul altor personaje, insistă pe faptul că domnișoara Swancourt este doar o copilă și că nu face nimic cu răutate, încercând parcă să îi justifice comportamentul față de cititor.
Stephen, bărbat în toată firea, se comportă prostește atunci când vine vorba de Elfriede - este exagerat de sensibil la orice spune ea, nu dă dovadă de tărie de caracter, este un om bun, dar de o inocență ce trece de naivitate. 
Dintre toate personajele, cel mai antipatic este Henry Knight. Dacă Elfriede și Stephen sunt tineri și lipsiți de experiență, astfel încât anumite lucruri li se pot ierta cu ușurință, Knight este un bărbat trecut prin viață, cult, educat și citit, dar care are niște principii infantile, ceea ce duce nu doar la propria nefericire, ci și la distrugerea unor destine din jur.
Romanul lui Thomas Hardy nu se numără printre preferatele mele. Pe lângă personajele greu de înțeles și acțiunea deseori dramatizată fără un motiv bine întemeiat, autorul are talentul de a plictisi cititorul cu descrieri ce nu aduc nimic în plus - am citit două pagini în care o doamnă descrie florile ce cresc în grădină, care îi plac, care cresc din greșeală - și povestea din spatele fiecărei plante în parte,iar acesta este doar unul dintre multele exemple.
Deși mă declar fana cărților clasice și a descrierilor amănunțite a decorului, Doi ochi albaștri a fost un roman pe care l-am citit cu greu, cu lungi pauze între capitole, datorită detaliilor irelevante și a personajelor care mi-au inspirat a fi un grup de liceeni și nu adulți în toată firea. Nu mi-a plăcut stilul autorului, dar sunt dispusă să mai încerc să citesc ceva semnat de acesta.

joi, 10 mai 2018

Recenzie literară: Viață după viață de Kate Atkinson (2013)

Salut!
Azi pe canal vă vorbesc despre romanul lui Kate Atkinson, Viață după viață, un volum ce mi-a plăcut foarte mult datorită subiectului abordat și a personajelor ancorate în acțiune. Vizionare plăcută :)

marți, 1 mai 2018

Blogs To Follow: Dariana Pintilii

Luna mai a venit cu vreme frumoasă, miros de mici în aer (1 mai muncitoresc, știți voi :D ) și cum v-am obișnuit deja, la început de lună vă povestesc despre blogurile pe care le urmăresc cu mult drag la capitolul #BlogstoFollow. Astăzi vă prezint spațiul virtual al Darianei, pe care am avut ocazia să o cunosc și să socializăm la mai multe evenimente blogărești din Iași.
Dariana Pintilii are un blog absolut delicios, începând cu vibe-ul pe care-l transmite tema, articolele foarte personale despre viața ei, călătorii, evenimente și nu numai. Cel mai mult îmi place simplitatea textului și claritatea în gândire pe care o găsesc pe blogul ei - ceva ce nu oricine poate aduce în fața cititorului.
Articolele Darianei desre modă, stilul vestimentar pe care-l are și felul în care își prezintă ținuta sunt informative și bine structurate, să nu mai spun de pozele atât de high end pe care le întâlnești la ea pe blog. Dacă vreți să călătoriți în Europa, găsiți și o serie de articole tip jurnal de călătorie, unde pozele vă duc cu gândul în acel loc, iar Dariana scrie despre impresiile pe care i le-au lăsat orașul x sau y.
Blogul Darianei mă binedispune de fiecare dată când îl accesez, așa că vă recomand să intrați pe la ea să o salutați în căsuța de comentarii de la un articol ce vă face cu ochiul. Dariana este o tânără foarte amabilă și o companie plăcută. Am aflat mai multe lucruri de la ea legate de modă și mi-a plăcut nespus de mult faptul că tratează cu seriozitate tot ceea ce ține de munca ei și a altora, dar și faptul că știe ce vrea să facă mai departe și lucrează în direcția respectivă. Dariana, ai tot respectul meu și îți doresc mult succes în tot ceea ce vrei să faci!

luni, 30 aprilie 2018

Recenzie literară: Câinele de teracotă de Andrea Camilleri (1996)

Câinele de teracotă este un obiect găsit într-o peșteră la picioarele unui cuplu. Cei doi, prinși într-o îmbrățișare a morții, reprezintă o poveste pe care comisarul Montalbano trebuie să o descopere și să o aducă la lumină, după mai bine de 50 de ani.
Romanul lui Andrea Camilleri face parte din seria Comisarul Montalbano. Câinele de teracotă este cel de-al doilea volum, dar se citește ușor și chiar dacă are legătură narativă cu volumul 1, acest lucru nu se simte. La început, lectura mi s-a părut cam greoaie, datorită unor cuvinte în italiană necunoscute mie, a argoului pe care-l folosesc unele personaje și a multitudinii de oameni ce interacționează cu Montalbano. Dar pe parcurs, narațiunea prinde contur, se definitivează poziția și rolul unor personaje, iar descrierile menite să aducă în fața cititorului ce fel de om este comisarul transformă acest roman polițist într-o lectură antrenantă.
Montalbano este un personaj interesant, prin faptul că e un om simplu, căruia îi place să mănânce lucruri bune și care are o intuiție de invidiat. În relația sa cu superiorii, este degajat, fără a deveni înfumurat; cu inferiorii săi adoptă un ton autoritar, fără însă a fi o brută. Cu cei pe care-i consideră la același nivel cu el, ei bine, îi tratează după merite. Așa că per total, Montalbano este un om plăcut, dar care dă de înțeles că la o primă abatere, nu va accepta să fie călcat în picioare.
Personajele care apar pe parcurs - cum ar fi indivizi din lumea interlopă, femei frumoase, amante sau fost amante, bătrâni comuniști supărați pe viață, polițiști prostănaci, bișnițari sau fermieri - sunt conturate foarte bine în câteva cuvinte, astfel încât e ușor să îți dai seama cu cine ai de-a face. 
În concluzie, Câinele de teracotă este un roman polițist care începe greoi, dar pe parcurs devine o lectură antrenantă. Misterul din jurul cuplului găsit în peșteră se accentuează, prinde proporții, iar răspunsul se află în cel mai neașteptat loc, astfel încât am stat cu sufletul la gură până la sfârșit să aflu care este, de fapt, povestea celor doi.
PS: volumul de față face parte din proiectul meu, Drumul spre minimalism. Pentru mai multe detalii, vă invit să urmăriți hashtag-urile #citescceam și #cartecălătoare pe contul meu de Instagram.

joi, 26 aprilie 2018

duminică, 22 aprilie 2018

Recenzie literară: Cold Mountain de Charles Frazier (1997)

Războiul civil din America e în plină desfășurare. Cold Mountain este refugiul tinerei Ada Monroe, care după moartea tatălui său rămâne singură și din lipsă de bani, e nevoită să se retragă la ferma familiei. W. P. Inman dezertează din armata Confederației și decide să vină acasă și să o găsească pe Ada, iubirea vieții lui. Cold Mountain este o cronică a două vieți, a greutăților pe care trebuie să le îndure fiecare pentru a reuși.
Mi-a plăcut mult romanul, în principal datorită faptului că nu mă așteptam ca acțiunea să mă absoarbă atât de mult. Narațiunea se desfășoară pe două planuri - capitolele alternează între povestea lui Inman și cea a Adei, începând de pe vremea de înainte de război și sfârșind cu prezentul. Lumea celor doi este foarte diferită - Inman este un tânăr sărac ce s-a înrolat în război, dornic să apere valorile și pământul familiei sale. Ada e o tânără educată, ce alături de tatăl său ajunge din Charleston într-o comunitate rurală, situată în apropierea Cold Mountain, Carolina de Nord, unde în treacăt îl cunoaște pe Inman.
În prima jumătate a romanului, povestea lui Inman nu are nicio legătură cu Ada și viceversa, așa că la început nu pea mi-am dat seama încotro se îndreaptă dezertorul. Pe la mijloc, motivele fiecăruia devin clare, acțiunea ia amploare și ultima parte a romanului se citește foarte repede, fiind plină de evenimente și culminează cu un final foarte bine scris.
Dintre personaje, mi-a plăcut mult de Inman, un bărbat care a văzut toate ororile războiului, nu mai este impresinoat de nimic, dar care este ghidat de speranță spre locurile natale. Ada, deși inițial dă impresia de o femeie neputincioasă, se maturizează repede și învață lucruri pe care nu s-ar fi gândit că va fi nevoită să le facă. Este ajutată mult de Ruby, un personaj tare drag mie prin trăsăturile de caracter de care dă dovadă. Ruby e o tânără foarte descurcăreață, dar care nu are un loc al său. Condiția ca ea să o ajute pe Ada este ca aceasta să nu o trateze cu superioritate, iar între cele două femei, în aceste vremuri grele pentru patria lor, se naște o prietenie trainică. Ruby o învață pe Ada lucruri legate de prelucrarea pământului, conducerea fermei și metode de supraviețuire, iar Ada îi citește cărți și-i împărtășește cunoștințele legate de modă, istorie, geografie.
Cold Mountain are și o ecranizare, cu Jude Law, Nicole Kidman și Renee Zellweger în rolurile principale. Filmul a primit numeroase premii și este foarte bine privit de critici. Eu nu l-am văzut încă, dar urmează.
Romanul lui Charles Frazier este oarecum și biografic, deoarece Inman este parțial bazat pe imaginea fratelui străbuniciului autorului, acesta amintindu-și de acest om, prin intermediul povestirilor din familie, drept o personalitate excepțională.
Cold Mountain a fost o lectură plăcută și intensă pe alocuri. Am învățat lucruri legate de Războiul Civil și despre condițiile soldaților, a dezertorilor, a oamenilor de rând și a societății în sine, schimbarea pe care o suferă aceasta fiind radicală. Personajele sunt foarte credibile și te atașezi cu ușurință de acestea, te întristezi când sunt melancolici și suferi când îi vezi că greșesc. Romanul de față m-a impresionat prin felul în care este scris, prin descrierea amănunțită a sentimentelor și stărilor de spirit prin care trec personajele, dar și prin elementele de istorie prezentate cititorului într-o formă accesibilă și cu o notă personală.

sâmbătă, 21 aprilie 2018

Recenzie literară: This Side of Paradise & The Beautiful and Damned de F. Scott Fitzgerald (1922)

Când eram în gimnaziu, am descoperit un volum negru, cu scris auriu pe copertă în biblioteca mamei mele. Era Blândețea nopții, roman semnat de F. Scott Fitzgerald. A fost prima mea întâlnire cu acest scriitor și mi-a plăcut foarte mult cartea - plină de melancolie, povestea unei vieți și a unei iubiri sortite eșecului. Mai târziu, am citit Marele Gatsby și cam în aceeași perioadă am cumpărat volumul de față, This Side of Paradise & The Beautiful and Damned.
 This Side of Paradise/ Cealaltă parte a Paradisului apare în 1920 și prin intermediul protagonistului, Amory Blaine, un student la universitatea Princeton, înfățișează cititorului, în toată splendoarea sa, viața tinerilor din perioada de după Primul Război Mondial. Accentul se pune pe prietenii lui Amory, pe relațiile dintre ei și pe sentimentele ce se nasc și transformă un grup de tineri în adulți. Statutul social, proveniența, banii și încercarea de a răzbate în lume reprezintă principalele motive ale romanului.
The Beautiful and Damned (1922), tradus la noi ca Cei frumoși și blestemați, apărut la editura Polirom,  are în prim plan societatea newyorkeză și elita din era Jazzului. În miezul acțiunii se află Anthony Patch și Gloria Gilbert, doi tineri ce se îndrăgostesc și se căsătoresc, relația lor fiind reprezentativă acelor vremuri.
Deși ambele romane mi-au plăcut, nu au reușit să ajungă la nivelul primei cărți semnate de Fitzgerald pe care am citit-o. Tinerii din Cealaltă parte a Paradisului sunt amuzanți, teribiliști, vanitoși și departe de a fi maturi. Cuplul Anthony-Gloria din Cei frumoși și blestemați par a fi destul de siguri pe ei la început, cu un țel bine definit și serioși, însă odată ce se căsătoresc, lucrurile încep să degenereze, iar cele două personaje își pierd conturul și se transformă în ceva nedorit pentru partener.
Interesant este faptul că aceste două romane au cucerit inima unei femei, care s-a căsătorit cu autorul, devenind cunoscuta Zelda Fitzgerald.  Mi se pare foarte romantic modul în care Fitzgerald a „curtat-o” pe Zelda - nu prin scrisori de dragoste, ci prin două romane.
Volumul de față s-a citit ușor, m-am relaxat lecturând și imaginându-mi personajele, decorul și modul în care s-a desfășurat acțiunea. Fitzgerald are un stil de a scrie ce te introduce cu ușurință în atmosfera din roman, astfel încât nu îți dai seama când a trecut timpul. This Side of Paradise & The Beautiful and Damned sunt tocmai potrivite pentru o lectură de seară.

duminică, 15 aprilie 2018

Recenzie literară: Eleganța ariciului de Muriel Barbery (2006)

Eleganța ariciului este o carte ce mi-a captat atenția de fiecare dată când am trecut printr-o librărie. Mi-a plăcut mult cum sună titlul și coperta e simpatică tare, iar atunci când am început să citesc romanul, am rămas surprinsă. În mintea mea, titlul mă ducea la cu totul altă acțiune, nu mă așteptam să o găsesc pe doamna Renée Michel, pe Paloma Josse și Kakuro Ozu, un trio ce a transformat lectura acestui roman într-o aventură.
Acțiunea este narată când de Renée, când de Paloma. Renée este o femeie de 54 de ani, care de 27 de ani lucrează ca portăreasă într-un bloc de bogătași. În toți acești ani, femeia a reușit să învețe toate obiceiurile și stranietățile familiilor, lucruri pe care le transmite cititorului. Este o fire inteligentă, care admiră frumosul, apreciază arta, citește multe cărți, are și un pisoi pe nume Leo în cinstea lui Lev Tolstoi, dar preferă să nu se afișeze, jucând foarte bine rolul de portăreasă neștiutoare și făcând tot posibilul să nu fie descoperită.
Paloma, pe de altă parte, este fiica mai mică din familia Josse. Are 12 ani, este foarte inteligentă pentru vârsta sa și deși încearcă să nu iasă în evidență, este cea mai bună elevă din școală. Paloma o ironizează pe sora ei mai mare, Colombe, pe care o consideră o snoabă și de-a dreptul proastă și nu o suportă pe mama ei, psiholog, care urmează orbește toate recomandările pe care i le face psihologul personal. Paloma ține două jurnale, unul dedicat observării lumii din jurul ei și celălalt ideilor profunde. Apropiindu-se de adolescență, Paloma este decisă să se sinucidă, dar înainte de asta, își dorește să cerceteze un pic oamenii din bloc, în special pe doamna Michel, pe care o suspicionează de falsitate.
Toată atmosfera în bloc se schimbă odată ce unul dintre locatari moare, iar apartamentul acestuia nu este lăsat moștenire unei rude, ci este cumpărat de enigmaticul domn Kakuro Ozu, un japonez cult și inteligent care din prima clipă își dă seama că portăreasa poartă o mască. În anumite condiții, Kakuro și Paloma ajung să se cunoască mai bine, iar atunci când devin prieteni, decid să o „descopere” pe adevărata Renée.
Eleganța ariciului este o carte despre societate, imaginea unui om în public, modul în care este perceput, rolul care i se atribuie și cum acesta trebuie să învețe să se încadreze în anumite norme. Renée este un personaj foarte amuzant prin modul ei de a gândi și de a critica (fără pic de răutate) oamenii din jur și deciziile acestora, cucerește cititorul. Un adevărat arici, cum o descrie Paloma, portăreasa este greu de citit, ca om, dar o fire interesantă și elegantă prin rolul pe care și-l atribuie și principiile pe care le urmează.
Mi-a plăcut mult acțiunea și modul în care au interacționat personajele între ele, dar finalul mi s-a părut abrupt și de-a dreptul neașteptat. A chimbat complet atmosfera care a fost creată pe parcursul cărții și acest lucru a avut un impact destul de mare asupra percepției mele despre roman. Acest lucru i-a oferit o notă realistă cărții, astfel încât Eleganța ariciului de Muriel Barbery a fost o lectură savuroasă și cu mai multe răsturnări de situație.

vineri, 13 aprilie 2018

Recenzie literară: Mireasa tânără de Alessandro Baricco (2015)

Bună!
Hello! Astăzi vă vorbesc despre romanul lui Alessandro Baricco, Mireasa tânără. Deși multe aspecte în această carte mi s-au părut ciudate, lectura a fost interesantă. Ați citit acest roman?

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Wedoo - o afacere de printare 3D despre care trebuie să știi

La începutul lunii martie am avut ocazia, alături de alți bloggeri ieșeni, să vizitez oficiul Wedoo, o afacere despre care nu știam. M-am dus mai mult din curiozitate, pentru că despre printarea 3D se tot vorbește, dar habar nu aveam că la noi în Iași există cineva care se ocupă cu așa ceva.
Mai multe despre produsele Wedoo puteți afla de pe site-ul lor, eu am avut ocazia să văd procesul de creare, dar și colecțiile curente și acelea din categoria în curând. Cu ce, mai exact, se ocupă membrii acestei afaceri? Printare 3D, de la brelocuri, vaze pentru birou, huse pentru telefoane până la semne de carte, decorațiuni pentru torturi sau modele de avioane.
Una dintre imprimante
Și materia primă :)
Pentru pasionații de colecționare de figurine, la Wedoo îl găsiți pe Dracula așa cum nu l-ați mai văzut vreodată :)
Dacă sunteți curioși cum arată o imprimantă 3D și ce material folosește, să știți că și eu mă întrebam același lucru. Gazda noastră din acea sâmbătă, unul dintre fondatori, Cristi Bejereanu, ne-a explicat ce și cum funcționează, ne-a prezentat ideile Wedoo, planurile pentru viitor, atribuțiile pe care le are el și atribuțiile celuilalt fondator - Marius Ciobanu. Ce oferă Wedoo și ce înseamnă acest concept, aflați de aici.
Ce mi-a plăcut cel mai mult? Avântul și entuziasmul de care a dat dovadă Cristi. E un lucru minunat să vezi că un tânăr este atât de pornit să facă ceva, să progreseze și să răzbată în viață, indiferent de piedicile ce apar. Ideea de printare 3D este ceva relativ nou în România, drumul e, cu siguranță, greu, dar sunt sigură că echipa Wedoo va reuși să se extindă pe piață.
În ceea ce privește materia primă pentru a crea produsele Wedoo, se folosește un plastic special, Cristi a zis însă că echipa Wedoo e interesată în a lucra cu oamenii din apropierea Iașului și că și-ar dori mult de tot ca plasticul pe care-l folosesc să provină din plastic reciclat, ceea ce mi se pare o inițiativă cel puțin lăudabilă.
De la ei am plecat cu încrederea că vor reuși, fiindcă muncesc mult și se dedică pasiunii lor și cu o pisică-breloc-suport telefon, un breloc pentru chei și un magnet drăguț cu orașul Iași pentru frigider (nu-mi vine să cred că nu aveam deja așa ceva).
Dacă vă gândiți să faceți un cadou inedit, sau poate vreți o decorațiune mai diferită pentru casa voastră, cei de la Wedoo vă stau la dispoziție. Și încă ceva: dacă ați participat la festivalul FILIT, cu siguranță ați văzut omulețul verde citind o carte. Să știți că semnul de carte e creația Wedoo :)

marți, 3 aprilie 2018

Drumul spre minimalism - Săptămânile 28-31

Salut!
De foarte mult timp nu v-am mai ținut la curent cu ce se mai întâmplă în viața mea la capitolul Drumul spre minimalism, dar uite că mi-a venit inspirația.
Luna ce a treut a fost plină de evenimente - am fost plecată o săptămână la Vatra Dornei să fac practică cu facultatea și am fost al naibii de mândră de mine că, față de data trecută, am luat mai puține lucruri cu mine și am purtat toate hainele pe care le-am avut, așa că la întoarcere nu am rămas cu supărarea că aș fi cărat cu mine o haină pe care nu am mai ajuns să o port. Am învățat să mă dau cu snowboardul - mă rog, cât poți învăța în două zile, dar pentru mine asta a fost o experiență frumoasă pentru că nu m-aș fi crezut în stare să mă dau cu placa și să fiu încântată de această activitate.
În ceea ce privește my spending habits, aici am cam dat-o-n bară: am cumpărat lucruri care nu îmi erau strict necesare, dar pe care le voiam neapărat. Aici mă refer la cosmetice. Le folosesc, dar nu zilnic, așa că oarecum sunt împăcată cu ideea că am dat bani pe acestea și că în timp, le voi utiliza complet. Urmează să scriu despre aceste produse pe blogul meu de beauty, dar nu știu când.
Și dacă tot a venit primăvara de-a binelea (deși încă mă adaptez la schimbarea orei), m-am decis să schimb garderoba de iarnă cu cea de primăvară. V-am menționat ceva legat de această activitate într-un articol precendent și uite că mă țin de cuvânt. Sunt al naibii de mulțumită de mine că odată ce am făcut curat în haine, am văzut că absolut tot ceea ce se încadrează în categoria haine de iarnă a fost purtat. Vă arăt mai jos ce am purtat în sezonul rece din acest an:
2 rochii mai grosuțe + un cardigan
1 pulover împletit de mama, 2 bluze mai grosuțe, 1 bluză cu imprimeu
4 bluze mai subțiri + o maletă-body
2 bluze același model, culoare diferită + o cămașă
o fustă și o pereche de pantaloni scurți mai grosuți
3 perechi de blugi
O parte dintre haine - bluzele mai subțiri și blugii mai rămân la vedere, pentru că merg purtate în zilele mai reci de primăvară. Hainele mele pentru sezonul cald sunt cam numeroase și acest lucru nu îmi place, dar le voi da răgaz până la finele lui mai să văd care e intrusul ce ocupă spațiu și nu este purtat. Oricum, vă țin la curent :)
V-am mai spus că m-am ambiționat să citesc măcar trei cărți pe lună din biblioteca mea sub hashtag-ul #citsescceam și am reușit în martie să citesc titlurile propuse. În aprilie nu știu dacă voi avea același succes, dar vedem.
Cam asta a fost pentru ultimele patru săptămâni. Voi ce ați mai făcut?

duminică, 1 aprilie 2018

Blogs To Follow: Diana Solomon blog

Luna aprilie este despre flori, iarbă proaspătă, un nou început. Și automat în minte îmi apare blogul Dianei, pe care l-am descoperit acum un an și ceva în urmă. Pentru mine, acest spațiu virtual înseamnă foarte mult - chiar life-changing, aș spune.
Nu îmi amintesc exact cum am dat peste acest blog, dar ceea ce-mi amintesc sigur este că am rămas blocată ore bune citind articole din diferite categorii. Diana scrie înt-un mod atractiv, care te face să uiți de realitate și să te lași purtat de ideile pe care le vezi în articole. Simplitatea este cuvântul-cheie al blogului și se simte în tot ceea ce face Diana Solomon - fie că este vorba de blog, Instagram sau alte rețele sociale.
Îmi plac mult ideile pe care le are Diana și modul frumos în care le prezintă cititorului; nimic forțat, nimic în plus. Totul simplu și clar. Blogul e ca o gură de aer proaspăt - datorită acestuia mi-am îndreptat atenția spre stilul de viață minimalist pe care vreau să îl duc. Diana a transformat simplitatea în ceva atât de frumos și palpabil încât vreau ca tot ceea ce mă înconjoară să fie așa. 
Admirația mea pentru articolele de pe blog sau postările de pe Insta este imensă. #shopwisely e o categorie care mă ține cu picioarele pe pământ când descopăr ceva ce vreau, dar ce nu este vital. Ideile pentru casă, haine, cosmetice și stil de viață - la fel, sunt o sursă de inspirație, chiar dacă nu suntem neapărat pe aceeași lungime de undă.
Nu o cunosc pe Diana personal, dar o admir foarte mult și vă invit neapărat să-i citiți blogul :)

sâmbătă, 31 martie 2018

Tu ce stil vestimentar preferi?

Ca pentru orice femeie, garderoba este un subiect cel puțin sensibil, pentru că nu rareori am pățit să deschid șifonierul și să petrec câteva clipe bune înainte de a mă decide cu ce să mă îmbrac. În trecut, aveam destul de multe articole, dar tot ajungeam să port aceleași haine, pentru că mă simțeam mai bine în ele, erau comfortabile, se asortau. Dar în același timp, o bună parte din bluzele și rochiile pe care le aveam stăteau mereu pe umerașe în așteptarea unei zile când mă voi decide să le port. Ziua respectivă, evident, nu a venit niciodată.
Indeciziile mele de dimineață s-au rezolvat atunci când mi-am îndreptat atenția spre un stil de viață minimalist. La un moment dat, am decis că e timpul să pun la punct unele aspecte din viața mea, inclusiv îmbrăcămintea. Așa că folosindu-mă de metoda KonMari, am scăpat de lucrurile care nu mă făceau fericită, am eliberat spațiu în garderobă și totodată, am descoperit ce stil vestimentar îmi place.
Materialele simple, în culori neutre, croiala lejeră, rochiile casual - toate aceste elemente se regăsesc în garderoba mea. Desigur, am câteva articole ce ies în evidență - un print mai ciudățel, o culoare mai țipătoare - dar acestea servesc pentru a sublinia anumite trăsături și pentru a conferi ținutei mele ceva ce o scoate în evidență. Ideea principală este că odată ce am triat din haine și mi-am dat seama ce exact îmi place și ce mă avantajează (și ce se potrivește cu mai multe piese, nu doar cu fusta-aia-pe-care-nu-o-poți-purta-decât-cu-bluza-aceea), mi-a fost foarte ușor să creez garderoba de vis.
Faptul că am renunțat la multe haine nu înseamnă că nu mi-am mai cumpărat niciuna. În continuare sunt în căutarea unui pulover mai grosuț sau a unei perechi de blugi de un negru intens, doar că prefer să aștept sau să caut în mai multe surse până când procur acel articol. Pentru mine este important să am de unde alege, să pot alege ceva calitativ și care să mă țină o perioadă mai îndelungată și nu în ultimul rând, să se asorteze cu lucruri pe care le dețin deja.
Cum sunt o persoană mai comodă, îmi place să caut hainele (și nu numai) care mă interesează în on-line, unde pot vedea mai multe modele, pe mai multe site-uri și să aleg ce-mi place. Una dintre opțiunile de căutare este Answear.ro, unde poți găsi o groază de branduri toate la un loc, astfel fiind scutit de plimbatul din magazin în magazin în căutarea unui articol anume. Eu deja m-am uitat peste câteva articole - îmi doresc foarte mult o geacă din piele ecologică și am găsit ceva ce mi-a făcut cu ochiul. Vreau și o pereche de jeans negri mulați, cum ar fi aceștia, de exemplu. Mă bate gândul să-mi iau o geantă, așa că am ajuns la categoria genți, ca să mă uit peste ce oferte sunt, ca până la urmă să-mi îndrept atenția spre un ruscac tare drăguț.
Și dacă tot m-am aventurat să vă povestesc despre stilul meu vestimentar, cred că baza pentru acesta sunt blugii. Cu cât sunt mai simpli, cu atât îmi este mai ușor să-i asortez cu puloverele/bluzele/tricourile pe care le am. Și plusul cel mare este că acest articol vestimentar merge purtat aproape la orice ocazie, ceea ce nu are cum să nu fie un mare plus pentru cei ce vor să aibă o garderobă mică, dar cu multe ținute.
Ideea e că pentru cineva la fel de comod ca mine, cumpăratul on-line este o opțiune foarte bună. Alegi modelul, aștepți curierul, plătești cu cardul sau ramburs, cum îți convine mai mult. Și dacă se întâmplă să nu îți placă ceva sau nu ți se potrivește, poți face retur în 30 de zile. 
Tu de unde îți procuri hainele?

joi, 29 martie 2018

Recenzie literară: O lume fără tine de Beth Revis (2016)

Bună!
Cartea de astăzi, O lume fără tine de Beth Revis, face parte din categoria acelor cărți pe care le-am privit sceptic, dar pe care am ajuns să le îndrăgesc la final. Voi ați citit-o?

duminică, 25 martie 2018

Când căutarea unui răspuns duce spre sine

Nu am mai scris ceva personal pe acest blog de foarte mult timp, deși acest aspect m-a atras cel mai mult într-un blog atunci când abia mi-am făcut eu unul. A trecut timpul și cumva, m-am reprofilat pe recenzii literare/evenimente, iar acel element al meu, scrisul liber, cum îmi place mie să-l numesc, a ajuns să-și petreacă timpul mai mult prin sertare și foldere. 
Îmi lipsește mult această latură a bloggingului, deși deseori îmi vine să scriu și să scriu și să povestesc despre stările pe care le am și gândurile ce mă macină. Dar pentru că asta se întâmplă, de obicei, la miezul nopții, drumul până la laptop e lung, lenea-i mare, dorința de a crea ceva e acolo, dar pitită în spatele minții.
Așa că mi-am zis să ies din această comoditate pe care mi-am creat-o și să scriu din nou, așa cum o făceam înainte. Sigur, timpul a trecut pe lângă mine, experiențele avute în ultimii ani m-au modelat într-un fel sau altul, dar îmi place să cred că în esență, am rămas aceeași. Sunt foarte subiectivă în momentul de față, nu neg, dar așa îmi place să cred. Că eu sunt încă eu și că trăsăturile bune pe care le-am avut în trecut încă sunt cu mine.
Observ deseori cum răutatea acaprează gândurile mele. Cum acest sentiment sapă în sufletul meu și acest lucru se oglindește în afară. Și mă deranjează mult pe termen lung, pentru că ajung să pierd bucăți din mine și din ceea ce aș vrea să fiu.
Mai nou, mi-am propus să încerc lucruri noi. Să zic mai des „da” unor provocări. Să încerc să ies din bula mea și din zona de comfort, pentru că de prea mult timp stau acolo și nu fac nimic. Să mă mobilizez și să termin proiecte la care lucrez de ceva timp. Să învăț să zic „nu” atunci când nu mă simt bine făcând un lucru anume. 
Sunt perioade în viață când chiar dacă nimic nu se întâmplă și totul merge în ritmul obișnuit, simți nevoia să schimbi ceva, să faci ceva. O fi primăvara de vină, sau poate vârsta, dar eu vreau o schimbare. Am început cu Drumul spre minimalism, despre care, apropo, nu v-am mai zis mai nimic ultimile săptămâni, dar recuperez și mă revanșez. Voi continua cu anumite aspecte pe care vreau să le schimb pentru că mă deranjează în mine și voi continua prin a-mi arăta mai des aprecierea față de cei din jur. Să fie cu noroc!

Recenzie literară: Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino (1979)

Salutare! Astăzi vă prezint o carte cu un titlu atractiv, Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Deși este scrisă într-un mod mai ciudățel, a fost o lectură interesantă. Dacă ați citit-o, v-a plăcut?

sâmbătă, 24 martie 2018

Recenzie literară: Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini (2007)

Atunci când am început să citesc Splendida cetate a celor o mie de sori, nu mi-aș fi imaginat că-mi va plăcea atât de mult. Am terminat cartea și încă mă gândesc la cele citite, la cât de multă emoție conține fiecare capitol și cât de dragi mi-au devenit personajele. Nu am mai citit alte cărți semnate de autor, dar mi-am propus să o fac anul acesta, pentru că tot am auzit despre Khaled Hosseini. Deși prima pe listă era Vânătorul de zmeie, am decis să încep cu această carte (o mai văzusem la o prietenă și la câteva fete dintr-un book club).
Romanul începe cu povestea lui Mariam, o fetiță ce locuiește în apropierea orașului Herat. Este un copil ilegitim, iar tatăl său, Jalil, un om de afaceri foarte bogat, o vizitează o dată pe săptămână. Când împlinește 15 ani, fata decide să-și viziteze tatăl în oraș, dar este ignorată de către acesta. Când se întoarce acasă, o găsește moartă pe mama sa, care se sinucide crezând că fiica a abandonat-o pentru totdeauna. Drept urmare, fata este luată de către Jalil în casa lui și în scurt timp este măritată cu forța cu Rasheed, un pantofar cu vreo treizeci de ani mai în vârstă decât ea, care o duce în Kabul.
Partea a doua o are în miezul acțiunii pe Laila, o fetiță ce și-a petrecut toată viața în Kabul, în același cartier cu Rasheed, alături de părinți intelectuali și un prieten drag, Tariq, un tânăr din vecini. Deși viața ei pare să fie roz, unde are prietene iubitoare, se pregătește să devină o persoană educată și începe să se gândească la un posibil viitor cu Tariq, Laila este prinsă în războaiele timpului, plecare sovieticilor din țară, venirea la putere a mujahaideen-ilor și începutul unei ere negre pentru femeile din Afganistan, unde acestea sunt asuprite, li se interzice absolut orice libertate de care au avut parte în vremea sovieticilor și, evident, sunt forțate să își ascundă chipul sub burka.
În urma unei explozii, familia ei este ucisă, iar Laila ajunge în casa lui Rasheed și a lui Mariam, unde își dă seama că a rămas însărcinată cu copilul lui Tariq și pentru a-i asigura acestui copil un viitor, acceptă să se căsătorească cu Rasheed. Desigur, această nouă soție a lui Rasheed nu-i pică bine lui Mariam, care la cei aproape patruzeci de ani ai săi nu a reușit să-i dăruiască un copil.
Povestea celor două femei nu are cum să nu te sensibilizeze. Viața sub același acoperiș a două persoane ce provin din medii diferite, alături de un soț patriarhal și abuziv, situația politică din anii 90 ai secolului trecut, mizeria și foametea, dar și iubirea, care este diferită pentru fiecare în parte, transformă Splendida cetate a celor o mie de sori într-un roman frumos prin durerea pe care o portretizează. 
Mariam și Laila sunt foarte diferite, dar te atașezi de ele aproape imediat. Rasheed, deși este un tiran violent, nu este lipsit de umanitate. Tariq mi-a amintit mult de Inman din Cold Mountain, deși nu este la fel de prezent în acțiune precum alte personaje. Aziza, copilul dorit, reprezintă speranța într-un viitor unde există și bine, iar Zalmai, fiul lui Rasheed și al Lailei, este un element ce umanizează fața severă a tatălui său.
Splendida cetate a celor o mie de sori e un roman ce mi-a arătat cât de importantă este, de fapt, educația oferită unui popor și cât de mult este asuprită femeia (încă!) în unele părți ale lumii și cât de privelegiată sunt eu și femeile din  jurul meu în ceea ce privește libertatea de mișcare, de gândire și drepturile de care ne bucurăm.
Am aflat și puțină istorie a Afganistanului și evenimentele ce au marcat această țară din anii 60 ai secolului trecut (când s-a născut Mariam) până în anii 2000, războaiele duse din interese ce nu aveau de-a face cu populația pașnică, durerea și pierderile aduse mamelor și soțiilor în timpul războaielor.
Senzația pe care o lasă lectura este de o melancolie apăsătoare, o stare depresivă și un discomfort continuu și o dorință arzătoare de a schimba lucrurile din trecut, de a îndemna personajele să ia alte decizii și să nu regrete viața pe care au trăit-o. Finalul, deși are o notă optimistă, nu m-a consolat. Nu am putut trece peste anumite lucruri și am mari regrete în ceea ce privește soarta unuia dintre personaje. Cu toate acestea, Splendida cetate a celor o mie de sori este o lectură superbă, care mă face să mă gândesc doar la cum ar fi fost lucrurile dacă anumite evenimente nu ar fi avut loc; dacă anumite personaje ar fi spus altceva; dacă, dacă, dacă...
PS: Tomata cu scufiță, la care am văzut această carte, a scris pe blogul ei despre aceasta, vă invit să citiți recenzia ei aici.

sâmbătă, 17 martie 2018

Recenzie literară: The Portrait of a Lady/ Portretul unei doamne de Henry James (1881)

Pentru că am vrut să citesc ceva semnat de Henry James, pe care-l tot ocheam pe la târguri de carte, am ales titlul Portretul unei doamne, varianta în original, The Portrait of a Lady, apărută la editura Wordsworth Classics
În miezul acțiunii se află Isabel Archer, o tânără educată, rafinată, inteligentă și foarte încăpățânată. Femeia locuiește în New York și după moartea tatălui său, este invitată în Anglia de către mătușa ei, Lydia Touchett, pentru a-și vizita unchiul și vărul bolnav - Ralph. Locuind la aceștia, Isabel face cunoștință cu vecinul familiei - lordul Warburton, care se îndrăgostește de tânără și îi cere mâna, dar aceasta îl refuză din dorința de a fi independentă. Mai târziu, Isabel îl cunoaște pe Caspar Goodwood, un tânăr pe care-l place, dar pe care-l refuză din aceeași dorință de a rămâne liberă. 
Unchiul lui Isabel moare, iar pe patul de moarte, la rugămințile lui Ralph, trece toată averea pe numele lui Isabel, fără ca aceasta să știe despre conversația celor doi. Tânăra decide să plece în Europa, ajunge în Italia și aici îl cunoaște, prinintermediul doamnei Merle, pe Gilbert Osmond. Chiar dacă prietenii ei îi zic că Osmond nu este potrivit pentru ea, Isabel, din dorința de a demonstra că are dreptate și că deciziile pe care le ia îi aparțin în totalitate, se căsătorește cu acesta și când își dă seama de egoismul acestui bărbat, lipsa de respect și de interes pentru soția sa, dar un interes sporit pentru averea ei,  Isabel decide să fie mândră și să sufere în tăcere consecințele acțiunilor sale, mândria ei împiedicând-o să-și deschidă sufletul prietenilor săi.
Portretul unei doamne este un roman al cărui acțiune era destul de previzibilă la început, dar despre care nu știam în ce direcție se va îndrepta odată ce am trecut de jumătatea cărții. Isabel, aproape arogantă în mândria și încăpățânarea sa, cade într-o capcană bine gândită, iar felul în care personajul este construit la început m-a făcut să consider că aceasta-și merită soarta. Totuși, odată cu trecerea timpului și cu evenimentele ce au loc, Isabel începe să arate și o altă latură a sa, dar păstrează eleganța și rafinamentul de care a dat dovadă de la bun început. Dintre alte personaje, mi-a plăcut mult lordul Warburton, a cărui dorință de a o avea alături pe femeia iubită îl face să se apropie de o altă femeie, lucru ce nu are cum să se termine cu bine. Mi-a fost drag și Ralph, sensibil și îndrăgostit iremediabil de verișoara sa, dar fără a nutri vreo speranță. Nu mă așteptam ca acesta să aibă parte de soarte pe care cititorul o află la sfârșit. 
Opera lui Henry James poate fi inclusă în lista romanelor existențialiste, dat fiind personajul și construcția acestuia. Isabel, în dorința sa de a fi o femeie liberă, care nu depinde de nimeni, odată ce ajunge să dețină o avere, pierde controlul asupra acțiunilor sale și datorită banilor și a unor cuvinte bine plasate de către doamna Merle, devine ceea ce nu și-a dorit niciodată. Ajunsă însă într-o situație neplăcută, Isabel decide săse jertfească în numele ambițiilor pe care le-a avut vreodată, fără a se gândi că poate oricând să plece. Dar plecarea ar însemna înfrângere, ceea ce pentru Isabel este mai ucogător decât răceala soțului său. 
Finalul cărții este unul deschis, unde există mai multe posibilități pentru mai multe personaje. Per total însă, privită în ansamblu, acțiunea din Portretul unei doamne este construită în jurul unei probleme inexistente, iar toate lucrurile ce se întâmplă ar fi putut fi evitate cu ușurință. Dar oamenilor le place să-și creeze singuri probleme, iar conflictul existent în carte este plauzibil, cu siguranță posibil și în zilele noastre.
The Portrait of a Lady este o carte ușor de citit datorită dialogurilor revelatoare, a personajelor bine conturate și a subiectului abordat. Dacă aveți ocazia să o citiți în engleză, o recomand, pentru că limbajul este ușor arhaic, dată fiind perioada în care a fost scris acest roman, oferind lecturii un farmec aparte.

sâmbătă, 10 martie 2018

Recenzie literară: Mințile lui Billy Milligan de Daniel Keyes (1981)

După ce am citit Flori pentru Algernon, mi-am zis că e musai să mai citesc cărți semnate de Daniel Keyes și așa am ajuns la volumul de față, Mințile lui Billy Milligan, apărut la editura Art în colecția YoungArt.
William Stanley Milligan a fost o senzație în presa statului Ohio din anii 70 ai secolului trecut, cunoscut pentru procesul împotriva sa. El a fost învinuit pentru trei violuri, iar avocații acestuia au afirmat că Milligan este instabil psihic, deci nu poate fi responsabil pentru acțiunile sale. Cazul Milligan este primul din istoria Statelor Unite când acuzatul este declarat și apărat ca fiind un individ cu personalități multiple, această afecțiune fiind cunoscută mai târziu ca tulburare de identitate disociativă .
Pe tot parcursul acestei cărți, naratorul urmărește viața lui Billy Milligan și încearcă să aducă în fața cititorului copilăria acestuia, adolescența, perioada de tratament și evenimentele ce-l aduc în fața justiției. Astfel, am aflat că Billy, un copil cuminte și sensibil, suferă din cauza morții tatălui său, Johnny Morrison. Mai târziu, mama băiatului se recăsătorește, iar Billy ajunge să fie abuzat sexual de către tatăl său vitreg, Chalmer Milligan, iar odată cu această traumă, personalitatea sa „se sparge”,  iar Billy devine omul pe care-l cunoaște cititorul. Deși pe parcursul vieții sale este considerat un copil cu un ușor retard mintal, apoi tratat pentru schizofrenie, un adolescent ciudat și mai apoi, un adult violent, Billy afirmă că are mai multe personalități, iar psihiatrul David Caul reușește să descopere că tânărul are, pe lângă cele zece personalități „cunoscute” de alții, încă treisprezece, „nedorite”.
Cel mai mult mi-a plăcut cum autorul reușește să portretizeze fiecare personalitate în parte, să arate când și unde a apărut personalitatea x sau y, ce au făcut și ce urmări au avut acțiunile fiecăruia. Astfel, doctorii care au acceptat ideea de personalitate multiplă, au avut ocazia să cunoască cele zece fețe ale lui Billy Milligan, iar unii, chiar și pe celelalte treisprezece. Astfel, două personalități dețin controlul în interiorul minții acestui om: Arthur, un englez inteligent și sofisticat, interesat de hematologie, și Ragen, un individ puternic, care afirmă că este iugoslav. Pe când Arthur controlează cine poate să ocupe „punctul” - o dâră luminoasă, pe care dacă stă una dintre personalități, are control asupra corpului, comunică cu cei din jur și acționează în voie, Ragen intervine atunci când există un pericol pentru întreaga „familie”; el este cel ce apare atunci când Billy este într-o situație critică. Alte personalități, precum sunt Allen, manipulatorul, Tommy, artistul, Adalana, o lesbiană de 19 ani care are grijă de ceilalți, apar destul de des, atunci când trebuie să interacționeze cu oamenii mai apropiați - familia sau colegii de muncă.  Alte personalități cunoscute sunt Danny, căruia îi este frică de oameni, David, cel care este rezistent la durere și apare pe „punct” atunci când este cazul, Christene și Christopher - sunt copii și apariția lor pe „punct” este riguros controlată de adulți. Totuși, Arthur nu poate controla pe deplin ceilalți membri ai familiei. Din această cauză, în timpul vieții a declarat mai multe personalități drept fiind „nedorite”, despre care nu s-a știut mult timp. Astfel, în Milligan mai există Phil și Kevin, infractori, April - o tânără ce-l îndemna pe Ragen să-l omoare pe tatăl vitreg a lui Billy, Martin, un snob care vrea să dețină ceva fără a depune vreun efort și alte personalități, care din motive mai serioase sau mai puțin nu sunt lăsate să ocupe „punctul”.
Mințile lui Billy Milligan este o carte ușor de citit, dă impresia unui documentar. E scrisă foarte bine, astfel încât este dificil să privești toate personalitățile ca fiind un singur individ. Autorul reușește să le diferențieze foarte bine, astfel încât lectura dă impresia a unui roman cu cel puțin 24 de personaje diferite, deși la fiecare pas este menționat faptul că totul este despre un singur om. Mai există un individ în mintea lui Billy, o figură importantă, dar despre care se află foarte târziu...
Modul în care autorul îl prezintă pe Billy Milligan îl face un individ simpatic. Toate personalitățile sale sunt pasionate de pictură, deși fiecare are propriul stil. Billy este un tânăr traumatizat, naiv și înfricoșat de viitor. Toată viața a suferit din cauza personalităților sale și până la doctorul Caul, a renunțat să mai vadă un viitor pentru el.
Din acest punct de vedere, mi-a plăcut mult de tânăr, lăsând la o parte celelalte personalități. Dintre acestea, Ragen mi s-a părut interesant, iar felul în care personalitățile interacționează între ele și cu cei din jur, cum iau decizii și cum unul suportă consecințele acțiunilor celuilalt, a făcut această lectură antrenantă, ușor de urmărit, uneori destul de teatrală.
Finalul cărții m-a înemnat să caut mai multe informații despre Milligan și ce s-a întâmplat cu acesta după ce a fost scrisă cartea. Diagnosticul lui Billy este unul interesant, te fascinează și te îndeamnă să-l studiezi. Recomand această carte pentru felul succint în care sunt prezentate evenimentele, descrierile personalităților și impactul acestui caz asupra comunității.

joi, 8 martie 2018

Recenzie literară: Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee (1960)

La mulți ani, doamnelor și domnișoarelor!
Astăzi este o zi în care celebrăm sexul frumos și cu această ocazie, am pregătit o carte scrisă de o femeie - Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee. Vizionare plăcută!

marți, 6 martie 2018

Drumul spre minimalism - Săptămâna 25, 26, 27

Salut dragi cititori!
Știu că nu am mai scris nimic despre proiectul meu Drumul spre minimalism, care, recunosc, a cam stagnat.
Săptămânile care au trecut nu au adus nimic nou în ceea ce privește dorința mea de a deveni o persoană cât mai minimalistă. Curățenia de primăvară nu a venit încă, în februarie am cam cumpărat lucruri - majoritatea cosmetice - am ieșit pe minus în ceea ce privește raportul produse consumate-produse cumpărate.
Dar, ca orice drum, acesta spre minimalism are și suișuri, și coborâșuri. Am reușit să fac un fel de meal plan, pe care nu l-am respectat cu strictețe, dar după care mă luam atunci când mergeam să fac cumpărături. Voi încerca totuși să fiu mai organizată la acest capitol. Continui să citesc cărțile pe care le am în bibliotecă (#citescceam), pe acelea citite le dau mai departe. Am reușit să citesc 4 titluri în cea mai scurtă lună a anului, așa că sunt mulțumită de mine.
Bullet journalul pe care mi-am propus să-l fac cam stă în paragină - și mă bucur că nu m-am repezit să cumpăr o agendă special pentru acesta. Cunoscându-mi firea și avântul pe care mi-l iau când încep un proiect nou, dar care (avntul) scade lamentabil odată cu trecerea timpului, mă bucur că am economisit ceva bănuți, fără a-i da pe o agenda nouă (și așa am dat mai departe vreo 5 acum câteva săptămâni).
Pentru această lună îmi propun să mă mai potolesc în ceea ce privește cumpărat cafea la facultate (ar trebui să mă oblig să mă trezesc mai devreme ca să-mi fac singură cafea/ceai, că nu degeaba am un termos de 1 litru), să fac curățenie zilnic în câte un colțișor din casă, cutii și ce mai am - mă cam simt sufocată de cele câteva recipiente de depozitare pe care le-am păstrat în primă instanță.
Nu tind să devin minimalistă ca la carte - adică 3 bluze și o periuță de dinți, pentru că nu pot să mă lipsesc (de fapt nu vreau) de anumite chestii, dar consider că mai am de lucrat la capitolul obiecte-din-jurul-meu-pe-care-le-păstrez-cine-știe-de-ce. Urați-mi succes!
Și termințnd pe o notă ceva mai abstractă, simt că nu-mi ajunge timp să fac tot ceea ce vreau. Orarul meu de la facultate e așa cum mă așteptam - multe ore de stat degeaba, mai fac un curs (despre care voi vorbi după ce-l termin), vreau să ajung să-mi fac abonament la sală și tot nu găsesc un interval de timp pe care să-l dedic acestei activități. Așa că viitorul apropiat va însemna gândit la cum să-mi împart mai eficient timpul pentru activități, fără a pierde timpul destinat oamenilor dragi.

sâmbătă, 3 martie 2018

Recenzie literară: Where'd You Go, Bernadette?/ Unde ai dispărut, Bernadette? de Maria Semple (2012)

Bee Branch, o adolescentă inteligentă și plină de viață este foarte atașată de mama ei, Bernadette Fox, un arhitect genial, dar care nu a mai făcut nimic de mult timp. Elgin Branch, capul familiei, muncește la un proiect serios la Microsoft. Totul se schimbă în clipa în care Bee termină anul școlar cu note mari, iar dorința ei este de a pleca împreună cu familia într-o excursie în Antarctica și astfel încep pregătirile. După câteva evenimente și răsturnări de situație, Bernadette dispare, iar Bee decide să descopere unde este mama ei prin intermediul tuturor mailurilor, scrisorilor și scrisoricilor schimbate între mai multe personaje. 
Where'd You Go, Bernadette? este o carte ce m-a amuzat foarte mult. Limbajul simplu, dar care descrie fiecare personaj participant la acțiune, evenimentele ce se petrec simultan în mai multe locuri, dar și personalitatea lui Bernadette, toate aceste elemente fac din romanul Mariei Semple o comedie savuroasă.
Mi-a plăcut mult faptul că două treimi din carte sunt reprezentate de corespondența dintre Elgin și adminul său, Soo-Lin, dintre Soo-Lin și prietena ei, Audrey Griffin, vecina familiei Branch și care nu o suportă pe Bernadette și Bernadette însăși, o agorafobă ce preferă să rezolve absolut toate problemele din viața ei prin intermediul unui asistent virtual, Manjula. 
Cea care citește scrisorile și care narează acțiunea este Bee, iar cititorul astfel află povestea din spatele dispariției lui Bernadette și toate motivele care au dus la acest eveniment. Personajele sunt bine conturate prin intermediul spuselor și a acțiunilor lor, elementul de comic este prezent pe tot parcursul narării, iar de Bernadette nu ai cum să nu te îndrăgostești - de femeia aiurită, plină de ciudățenii, dar îmbrăcată la patru ace și foarte mândră de copila sa.
Finalul cărții este unul bine pregătit încă de la bun început, deși narațiunea capătă un alt ritm în ultimele capitole, ceea ce-i conferă romanului un farmec aparte. Acțiunea se desfășoară mult mai rapid, iar cititorul urmărește totul prin ochii lui Bee, astfel având posibilitatea de a o cunoaște mai bine. 
Where'd You Go, Bernadette? e o carte amuzantă, cu personaje simpatice și probleme simple, dar care sunt rezolvate în cele mai bizare moduri. Dacă vreți o lectură ușoară, antrenantă și care să vă facă să zâmbiți, romanul Mariei Semple este o variantă ce trebuie luată în considerație. 
PS: Dacă vă tentează cartea, o găsiți la editura Litera - Unde ai dispărut, Bernadette? în traducerea Mihaelei Buruiană. Lectură plăcută! :)