vineri, 30 decembrie 2016

Planuri cu și despre cărți pentru 2017

Anul trecut am scris un post micuț cu aproximativ același titlu, menționând planurile mele mărețe pentru 2016. Să vedem dacă le-am îndeplinit:

- mi-am propus să citesc câte 20 de cărți în limba română, în limba engleză și în limba rusă.
Am reușit să citesc cel puțin 20 de cărâi în fiecare limbă.
- mi-am propus să citesc 5 cărți în format pdf și 5 cărți de specialitate - tratate, manuale, studii de caz cu și despre animale;
Ei bine, am reușit să citesc doar 3 cărți de specialitate, 2 fiind în lista mea de currently reading. Evident că nu voi reuși să le termin până la anul - adică poimâine, așa că rămân pentru planul 2017. În ceea ce privește cărțile în format pdf, am citit mai multe.
- am de gând să citesc toate manualele pe care le am de învățat pentru anul III;
Am reușit, ba mai mult, am citit și aproximativ 40% din manualele pentru anul IV, așa că la acest aspect sunt mulțumită;
- vreau să citesc câteva cărți la nimereală, eventual volume pe care le voi cumpăra neprogramat sau volume care m-ar intriga foarte mult.
Și aici mi-am atins scopul - am citit cărți neprogramate pentru anul care vine, luate de pe raft/net/de la prieteni.
 
Pentru 2017, îmi propun să:
- termin de citit ce mi-a rămas în lista de currently reading;
- să citesc toate cărțile cu Harry Potter;
- să citesc trilogia Howl's moving castle;
- să nu uit de lecturile de specialitate.

Anul meu ”cărturesc” 2016 poate fi văzut aici.
Ce planuri aveți pentru 2017? Ce cărți vreți să citiți?

vineri, 23 decembrie 2016

Recenzie literară: Groapa cu fete (1899) de Aleksandr Kuprin

Case în toamnă. Poză din arhiva personală.
Rusia, începutul mărețului secol XIX. La marginea unui oraș mare se situează Groapa - strada Yamskaya, un loc pe care elita rusească îl declară a fi un tărâm al pierzaniei și trezește doar dezgust. Aceeași elită se aventurează, sub lumina palidă a lunii, pe strada plină de gropi, mizerie și bețivi, pentru a ajunge la una dintre casele de toleranță, unde sub supravegherea atentă a matroanelor tinere femei își vând trupul și sufletul.
În primul capitol cititorul pătrunde în localul Annei Markovna, fostă prostituată, dar în prezent o matroană respectabilă, cu fete curățele și clientelă cât cuprinde. Dacă un elev de liceu caută un loc unde ar putea cumpăra experiența în arta amorului, un muncitor după o zi grea, un familist convins, cu soția bolnavă acasă și trei copii de întreținut, sau un individ dubios, dar cu punga plină caută o aventură, în casa Annei Markovna găsește ceea ce caută.  Rezidentele sunt care mai de care: mai tinere, mai voluptoase, cu fața mai frumușică, cu personalitatea mai aprigă. Toate dispuse să satisfacă orice fantezie în schimbul a câtorva ruble. Și așa, la nesfârșit. Tamara, Niura, Jenya, Manya: nume care nu au nicio rezonanță, nume fictive și deseori impuse, nume anonime care se pot schimba în orice clipă. O dimineață urâtă, un ritual de înfrumusețare, satisfacerea a mai multor bărbați într-o noapte, fiecare cu sălbăticia, violența și ura sa. Reluarea acestui ritual mizerabil, în fiecare zi, până la sfârșitul vieții. Și nimănui nu-i pasă că și prostituata este un om.
Groapa cu fete este un roman greu de digerat. Este plin de umilință, mizerie umană, slăbiciune, vise spulberate, tinereți distruse, drumuri care duc spre nicăieri. În strada Yamskaya ajung femei îngenunchiate în fața vieții care deseori le-a fost impusă, femei a căror chipuri păstrează un aer tineresc, dar în spatele acestora se ascunde oboseala, dezgustul și un car de ani. 
Romanul lui Kuprin, deși cu acțiunea plasată în 1900, este mai actual ca niciodată: demonstrează că viața este ciclică și că, printre altele, nu s-a schimbat nimic de acum 100 de ani. Aceeași mizerie, aceeași decădere a omului, aceeași suferință, violență și disperare. 
Cum am menționat mai sus, Groapa cu fete nu este cea mai veselă carte; e de un realism izbitor, reprezentând omul și locul său în societate din perspectiva unor valori deseori impuse de circumstanțe. În strada Yamskaya orice urmă de umanitate dispare, rămânând doar măști vesele și triste ce joacă roluri demult împărțite într-un spectacol jucat de mii de ori.

joi, 1 decembrie 2016

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.
Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.
Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.
Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 
Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 
Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.
Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.
Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 
Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...