sâmbătă, 16 decembrie 2017

Recenzie literară: Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro (1989)

Eu sunt o avidă consumatoare de cărți audio. Îmi plac nespus de mult, pentru că pot să mă relaxez, ascultând o carte, în timp ce fac altceva. Romanul Rămășițele zilei, semnat de Kazuo Ishiguro, îl aveam în format audio de foarte mult timp pe laptop și nu știam mai nimic despre acest titlu. Până când nu s-a anunțat laureatul premiului Nobel pentru literatură din acest an. Numele autorului nu mi-a zis nimic, dar din pură curiozitate m-am uitat ce titluri sunt semnate de el, ca apoi să văd dacă nu le am, cumva, prin arhivă. Și m-am bucurat când am văzut că am în folderul To Read (mă rog, To Listen to) cartea de față. În plus, era în rusă, iar pentru mine audio book-urile în rusă sunt cele mai bune - de obicei, sunt citite de actori, există intonație, voci ale personajelor, muzică, atmosferă, sunete de fundal. Inițial m-am gândit să las lectura până la anul, dar după mi-am zis că dacă tot suntem în 2017, de ce să nu citesc premiantul acum, să văd cum scrie.
Rămășițele zilei este un roman-jurnal-călătorie-introspecție, naratorul fiind domnul Stevens, un majordom bătrân ce o mare parte din viața sa a fost în serviciul lordului Darlington, o figură importantă pentru scena politică a Angliei în anii 1930. Narațiunea începe în 1950, cu trecerea a Darlington Hall din mâinile lordului, decedat cu trei ani în urmă, la un american, domnul Farraday. Noul stăpân și bătrânul majordom nu par să se înțeleagă prea bine, nu din cauza vreunui conflict, ci datorită diferențelor de mentalitate dintre un englez și un american. Farraday îi propune lui Stevens să plece într-o călătorie în interes de serviciu, iar aceasta se adeverește a fi nu doar o plecare a majordomului din casă, ci și o întoarcere în trecut, spre evenimentele importante din viața sa.
Pe tot parcursul romanului Stevens este prezent pe două planuri: pe de o parte, descrie cum decurge călătoria sa și pe de altă parte, își amintește de lucruri întâmplate în vremuri demult apuse, oamenii pe care i-a întâlnit la Darlington Hall, cât de importantă - și puțin apreciată astăzi - era munca unui majordom,  ce rol a avut el în luarea unor decizii importante din viața politică a vremii, cât de mult timp a petrecut cu domnișoara Kenton... care este, de altfel, motivul pentru care decide să accepte să plece în călătorie. 
Lectura a fost antrenantă, cu un fir narativ ușor de urmărit. Deși este un scriitor japonez, Ishiguro a reușit să creeze personaje care gândesc, acționează și au aceleași principii și moravuri ca englezii din anii 30/50. Dacă nu aș fi știut cine e autorul și aș fi întrebată despre cine cred eu că a scris Rămășițele zilei, aș spune cu siguranță un englez
Personajul principal plimbă atenția cititorului ba spre peisajele mohorâte, dar ce au un farmec specific englezesc, ba spre evenimente care au dus la semnarea unor tratate, ba spre cum era îmbrăcat sau ce făcea un mare om al vremii, ba își aduce aminte că acțiunea are loc în prezent și, împreună cu cititorul, se întorce pe un drum de țară. 
Stevens mi s-a părut simpatic, cu câteva ticuri și principii pe care eu nu le înțeleg și care în viață l-au dus în unele situații neplăcute, care puteau fi evitate. Atitudinea rece și calculată față de tot ce se întâmplă în jur atunci când el este solicitat m-a făcut să-l invidiez, dar să mă și gândesc dacă este lipsit de emoții.
Un alt personaj care mi-a atras atenția a fost domnișoara Kenton, pe care am cunoscut-o din descrierile și amintirile majordomului. Când am întâlnit-o în acțiune, nu mi s-a părut că este aceeași persoană pe care mi-am imaginat-o. 
Rămășițele zilei mi-a lăsat un gust amar, un fel de Beautiful Sadness. Este un roman trist, nu prin evenimentele care au loc, ci prin atmosfera pe care o transmite Stevens. Finalul a fost ultima picătură - pentru că m-am lovit de realitate și de viața așa cum este ea de fapt. În ultimele câteva zeci de pagini, Kazuo Ishiguro, prin intermediul personajelor sale, aduce cititorul înapoi în realitate, la lucrurile care chiar dacă nu am vrea să fie așa, se întâmplă în viața omului. Titlul este foarte sugestiv, pentru că la final capătă un sens profund și face legătura cu absolut tot ce înseamnă trecut, destin, viață și eternitate.
Romanul semnat de Ishiguro nu este o carte ușurică și înțeleg de ce mulți o consideră plictisitoare și aproape non-fiction. Mie însă mi-a plăcut, a mers de minune într-o seară ploiasă de noiembrie, căci atmosfera din carte și cea de afară au mers mână în mână, potențându-se reciproc. 
Romanul a primit premiul Booker, iar în română e tradus de cei de la Polirom. Există și o ecranizare, cu Anthony Hopkins în rolul principal, filmul a fost apreciat și a primit numeroase premii. Încă nu l-am văzut, dar sunt foarte curioasă - mai ales că mie îmi place de Hopkins ca actor și pentru că sunt sigură că imaginile vizuale ar potența atmosfera creată de carte.

joi, 14 decembrie 2017

Recenzie literară: Iubita locotenentului francez de John Fowles (1969)

Salut!
Astăzi vă vorbesc despre una dintre cărțile mele preferate, titlul care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de scriitura lui Fowles - Iubita locotenentului francez. Cine a mai citit cartea? Cum vi s-a părut?

marți, 12 decembrie 2017

Fika - un concept creat din dragoste pentru frumos

În serile reci de decembrie, atunci când încă nu e vineri, dar sufletul cere weekend, orașul Iași are de oferit activități și locuri ce se vor descoperite. Vorbind despre descoperiri, cele mai plăcute sunt acelea făcute din întâmplare, fără prea multă cercetare, fără nopți nedormite sau căutări îndelungi. Și ca de obicei, cel mai simpatic lucru la o descoperire este atunci când acel obiect a fost mereu în preajma ta, în fața ochilor tăi, dar din varii motive, nu l-ai văzut. Asta ca să citez pe cineva care mi-a zis să casc mai bine ochii la tot ceea ce mă-nconjoară, că sigur am ce vedea.
O descoperire recentă este Fika, un local care e „ascuns” în inima orașului - vizavi de Piața Unirii. Nu este mare. Nu are un logo imens, reflectorizant. Nu auzi muzica bubuind din boxe ca pentru un stadion întreg. 
Dar odată ce-i treci pragul, ești întâmpinat de aroma de cafea, atmosfera intimă și fețele zâmbitoare din spatele barului. Nu, nu acele zâmbete fixe, standard, ci a unor oameni cărora le place ceea ce fac. Care îți desenează o inimioară în latte și care îți returnează un fular pe care credeai că l-ai pierdut de-a binelea (și care acum miroase irezistibil a scorțișoară :D).
Fika, înainte de toate, este un concept - și e destul de greu să vezi că există unul diferit în multitudinea de  concepte din jur. Anul acesta împlinește un an, timp în care Fika a împrietenit băutura din boabe de cafea cu oamenii. La Fika, un expresso merge foarte bine cu o conversație tete-a-tete. Pe primul loc este comunitatea din jurul acestui concept și abia după toate celelalte.
Fika nu este o cafenea unde vei găsi un brand de cafea. Nu vei citi denumirea vreunui produs pe masă/ceașcă/perete. Nu vei fi bombardat de cuvinte pe care oricum le vezi necontenit peste tot. Atmosfera acestui local, în percepția mea, este una minimalistă - culori pastelate,  lipsa cuvintelor, mirosul subtil al unei lumânări parfumate, oameni plăcuți în jur. Nimic în plus, nimic în minus. Cu alte cuvinte, o coală de hârtie ce se vrea transformată într-o operă de artă. Un loc unde creativitatea ta, ținută în lanțuri în ziua de zi cu zi, poate să zboare cum vrea ea, singură sau alături de altele.
La Fika poți desena în voie, chiar dacă ai 45 de ani și domeniul tău de activitate nu are treabă cu arta. Aici găsești materialele necesare și ghici ce - toți pereții sunt ai tăi. La Fika poți să vii și să joci un Activity cu prietenii. Sau să-ți savurezi cafeaua în liniște, dacă vrei să fii singur, sau poți să te adâncești în lectură - raftul plin cu cărți te așteaptă să-l explorezi. Poți să vii să lucrezi la un proiect, sau să faci o prezentare, sau de ce nu - o lansare de carte. Sau o piesă de teatru. Fika e deschisă la propuneri :)
Dar, cele enumerate mai sus pot fi oferite și de alte localuri... și totuși, de ce Fika? Pentru că Fika este #nudoaropauzădecafea. Este un loc unde ești primit ca acasă, servit cu una dintre cele mai bune cafele (băute de mine), încurajat să fii tu însuți. Ba mai mult, în timpul săptămânii poți avea parte de #altfeldeseri, așa că o seară de luni poate deveni cu ușurință mai plăcută decât una de vineri. 
Pentru mine, #altfeldeseri a însemnat degustare de vin, ronțăit grisine de la Bisou brasserie, alintat papile gustative cu trei feluri de mâncare marca Soft & Grace, toate astea într-o atmosferă caldă, parfumată de lumânările de la Flair Scent

Și toate astea nu sunt doar niște denumiri, ci povești care s-au descoperit în fața mea în acele seri. Istoria bogată a vinului și rolul său pentru omenire. 
Povestea de succes a unor ieșeni care și-au dorit o brutărie în care să facă pâine ca pe vremuri. Dorința devenită realitate a unui tânăr de a-și transforma bucătăria în atelier.
 Pasiunea unei tinere pentru artizanat și recipiente deosebite pentru lumânări. Acestea sunt niște povești în spatele cărora sunt oameni ce au reușit să le transforme în realitate, indiferent de obstacole. Povești ce te inspiră și te motivează să încercă și tu, să-ți depășești limita, să faci ceea ce-ți place, să-ți creezi propria poveste.
Așa că data viitoare când ești în oraș și vrei o pauză, un moment doar al tău, sau ți se face poftă de cafea la birou sau o ieșire cu prietenii într-o miercuri, Fika este aici, în inima Iașului, pentru a te primi la o ceașcă fierbinte de cafea, o poveste frumoasă de depănat și îndemnul de a fi tu însuți.

sâmbătă, 9 decembrie 2017

Recenzie literară: Tema pentru acasă de Nicolae Dabija (2009)

De Tema pentru acasă m-am apucat vara aceasta, când eram în vacanță. Cum una dintre rezoluțiile anului 2017 era să citesc cât mai multe cărți semnate de autori români, scrise nu acum șapte mii de ani, ci recent, am zis să lecturez și volumul de față. Coperta celei de-a doua ediții este frumoasă, se îmbină de minune cu titlul, atrage atenția și se roagă răsfoită.
Tema pentru acasă este o poveste de dragoste ce înflorește într-o perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească.
Ideea în sine este frumoasă, romantică și ar fi putut fi exploatată în mii de moduri. Dar odată cu înaintarea în acțiune, nu m-am putut abține din a strâmba din nas. Tema pentru acasă este o carte ce a ajuns foarte reprede în topul cărților proaste citite în acest an. Mai jos voi enumera ce exact nu mi-a plăcut și de ce, așa că dacă nu vreți spoilere, opriți-vă aici. 
Mihai Ulmu își întreabă  elevii ce este dragostea, la care aceștia răspund de bună voie, imediat, în discursuri lungi, care par să fie rupte din revistă. În primul rând, niciun adolescent nu ar sări imediat să-i spună profului (mai ales de față cu colegii) ce este dragostea, dar să o și descrie în fraze lungi. O pagină și ceva am citit efectiv părereile unor abonați la vreo revistă, care au scris câte un eseu pe seama unei întrebări din numărul precedent. Aceasta mi-a fost impresia.
Tot în acest timp profesorul se gândește că el nu-și cunoaște deloc elevii și că aceștia arată toți la fel pentru el, dar o clipă mai târziu afirmă că toți acești copii i-au devenit prieteni, la o distanță de câteva propoziții.
Când vin soldații peste Ulmu și îl arestează, acesta îi roagă să nu-l încătușeze, la care unul dintre soldați sare bucuros și-i zice că înțelege, că a fost și el profesor, așa că Mihai se duce neîncătușat la mașină. Asta după ce naratorul afirmă sus și tare că militarii ruși sunt cruzi, răi, violenți, că așa e natura lor. Dar, cumva, soldatul care deschide ușa cu piciorul și dă jos portretul lui Eminescu pentru a-l agăța pe cel al conducătorului nu face parte din categoria descrisă mai sus. Înainte de a ieși pe ușă, Mihai le dă o temă pentru acasă copiilor - „A fi om e o artă sau un destin?”.
În celula provizorie, Mihai Ulmu citește inscripțiile scrijelite pe pereți de cei ce au fost aici înaintea lui. Brusc îl vizitează muza și tânărul vrea și el să-și lase urma pe acești pereți, dar nu are cu ce. Autorul în schimb e ingenios: îl face pe Mihai să-și smulgă cu unghiile un cui din pantof și să zgârâie cu acesta peretele. Cum poți smulge doar cu unghiile un cui bine bătut în talpa pantofului pe mine mă depășește, dar aparent e un lucru pe care alții ( Ulmu, adică) îl fac cu ușurință.
Povestea continuă din perspectiva Mariei, fata frumoasă, mândră și deșteaptă din sat. Odată ce marea ei iubire este arestată și deportată, fata își ia lumea în cap și pleacă la drum ca să ajungă în Siberia. Cum a reușit să călătorească o distanță atât de mare, dar mai ales în vremuri atât de tulburi, fără a fi oprită, jefuită, bătută, arestată, etc., mă depășește. Într-un capitol fata ajunge din sătucul Poiana din Basarabia până în Siberia, un drum care pare să fie lipsit de griji și de pericol. Fata, cel puțin, nu este înfricoșată sau intimidată absolut de nimic. 
Ajunge în Siberia și află în ce lagăr e închis Mihai, unde se angajează ca bucătăreasă și în scurt timp îl ajută pe Mihai să fugă. Mihai, între timp, își petrece zilele stând de vorbă cu Osip Mandelstam (care nu știu ce caută în această carte, alături de alte nume invocate ale unor personalități ale vremii) și se gândește cât de lipsit de imaginație este Kudreavțev, cel care stă la conducerea lagărului. Imediat în următoarea propoziție descrie cele nșpe moduri în care Kudreavțev își bate joc de ei, punându-i la munci grele sau făcându-i să se comporte ca niște animale. Același Kudreavțev, când face cunoștință cu Maria, se miră de numele acesteia și zice cât de frumos e. Asta în condițiile în care Maria este unul dintre cele mai răspândite nume pe planeta asta...
A doua zi după fugă, cei doi se văd unul pe celălalt în inima pădurii, Mihai este uimit că salvatorul său e eleva aceasta (nu Osip), pe care nu a observat-o niciodată. După ce Maria îi spune cât de mult îl iubește și că ei doi sunt sortiți unul pentru celălalt, brusc lui Mihai i se deschid ochii și realizează că femeia aceasta înseamnă totul pentru el. Ă... poftim?
Îndrăgostiții sunt prinși și de data aceasta, Ulmu este adus în lagărul de unde fugise, iar Maria e trimisă în lagărul pentru femei. Printre scrisori Mihai află că ea este însărcinată și că urmează să aibă un copil, piar pentru a-l aduce pe lume, Maria mai fuge o dată, ca acesta să fie liber - și așa se naște Mircea, din a cărui perspectivă, de fapt, începe cartea.
Mircea este luat de la sânul mamei sale și trimis în lagărul-creșă, unde copii încep să moară pe capete din cauza unei boli infecto-contagioase, dar printr-un miracol, acest băiat, deși mic și firav, rezistă. Maria află despre acel copil, e sigură că este al ei și reușește să fugă din lagărul unde era ea (primind niște gloanțe în spate când ieșea pe poartă). Se strecoară la copilul său, îl îngrijește și moare lângă acesta, dar Mircea se însănătoșește peste noapte (la propriu) și mai târziu este trimis la o școală-orfelinat cu alți copii ai războiului. 
După ce este eliberat, Mihai Ulmu se duce la acest orfelinat, își găsește copilul și împreună se duc în Poiana, unde-i întâlnește pe foștii săi elevi, adulți deja, care îi spun că și-au făcut tema pentru acasă (cea de acum treisprezece ani). 
Ceea ce m-a supărat cel mai mult la acest roman a fost faptul că avea atât de mult potențial și că până la urmă, s-a adeverit a fi o carte care m-a enervat la fiecare pas. Personajele nu mi s-au părut credibile, nici cele principale, nici personajele de pe planul secund. Mihai este visător și nu știe ce este cu el. Maria este ridicată la rang de sfântă. Umblă prin lagăr și le zâmbește tuturor, indiferent de câtă durere sau lipsuri sunt în jur. În text apar cuvinte care nu există în dex. Poate sunt regionalisme, poate că în a doua ediție acestea au fost explicate în note de subsol. Cert este că eu habar nu aveam ce înseamnă sau despre ce se vorbește, încă un lucru enervant. Multele contraziceri ale naratorului sau între acțiune și dialoguri. 
Am închis ușurată cartea când am terminat-o. Mi-a dat o mare durere de cap, dar m-a și amuzat foarte mult faptul că ultimele aprox. 40 (!) de pagini erau pline de recenzii ale cărții, scrise de diferiți oameni, din diferite domenii. Mi se pare cam deplasat ca așa ceva să se regăsească la sfârșitul unei cărți, chiar dezgustător. Revoltătoare mi s-a părut descrierea cărții pe Goodreads - unde se regăsește această frază - ”apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov,” - pentru că sub nicio formă cartea respectivă nu are cum să se apropie de ce au scris cei trei scriitori menționați. Este o insultă la adresa scrierilor lui Dostoievki sau Bulgakov să fie plasați la același nivel cu romanul de față.
Din curiozitate, am mai citit o carte semnată de autor - mai bine zis, un volum de poezii. Se numește Zugravul anonim și este un volum frumos, cu versuri ce impresionează. Are un aer de melancolie și tinerețe volumul și ca idee, eu cred că Nicolae Dabija este un poet foarte bun, dar a cărui romane nu se ridică la același nivel cu volumele de poezii.
În concluzie, Tema pentru acasă a fost o carte proastă, plină de contradicții și personaje care nu aveau un dram de personalitate. Nu știu de ce este atât de apreciată, pentru că nu merită.

joi, 7 decembrie 2017

Recenzie literară: Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu (2003)

Salutare!
Nu știu dacă am mai vorbit despre o carte românească, dar astăzi vreau să vă povestesc despre un volum care mie mi-a plăcut foarte mult. Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu este o carte ce m-a amuzat, m-a întristat, mi-a spus multe lucruri noi și m-a făcut să-mi doresc să pășesc pe străzile capitalei noastre de altă dată. Voi ați citit-o?

marți, 5 decembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 13

Salutare!
Drumul spre minimalism a intrat în iarnă, dar acest lucru nu mă împiedică să continui să caut cum să ajung la țelurile propuse.
Săptămâna trecută, în minivacanță, am stat acasă, pentru că asta îmi doream de ceva timp. Ieșind aproape zilnic, ba la facultate, ba cu altă treabă în oraș, o seară liniștită acasă, fără griji, teme sau ore matinale de trezire, era o necesitate. Așa că m-am cuibărit în fotoliul meu, am luat broderia în mână și m-am relaxat, ascultând o carte audio (despre care voi scrie în curând).
Vineri m-am trezit cu gândul că vreau să fac curățenie în dulapurile din bucătărie. Rezultatul a fost că am rearanjat lucrurile, am aruncat produse ce au expirat sau pe care nu le voi mai folosi vreodată, am reorganizat ce aveam pe rafturi. Sunt foarte mulțumită de rezultat și această activitate mi-a dat o stare de bine și de satisfacție, am simțit că am făcut ceva util pentru ziua respectivă. 
Cred că am menționat în postarea anterioară că mă bate gândul să încep să renunț, încet încet, la produse de îngrijire din comerț și să-mi îndrept atenția spre acele produse bio, naturale, făcute din ingrediente cât mai puține. E doar un gând, dar am achiziționat deja câteva lucruri și momentan le testez. 
De câteva săptămâni mi-am propus să mănânc măcar un fruct pe zi, indiferent de care. Și mi-am dat seama că eu nu prea mănânc fructe sau pur și simplu, nu prea mănânc pe parcursul zilei, iar acest lucru sigur are ceva de zis în felul în care arată părul meu și tenul, de care nu sunt mulțumită absolut deloc de câteva luni încoace. E cam devreme să spun ceva, cel mai probabil e efectul Placebo, dar mă simt mai bine de când mânănc fructe și starea părului meu s-a îmbunătățit. Dar pentru că activitatea asta a mea durează de aproximativ două săptămâni, e cam devreme să dau verdictul. 
Regula mea de dacă poți să faci un lucru în mai puțin de 5 minute, fă-o acum a devenit o obișnuință. Încă mai strâmb din nas dacă trec pe lângă chiuvetă și nu am chef să spăl două farfurii, dar totuși o fac, pentru că mai târziu tot ar trebui să fac lucrul acesta și poate ar dura chiar mai mult, dacă pe acele farfurii s-ar usca resturile de mâncare. La fel e în oricare altă activitate ce durează nu mai mult de 5 minute - mă forțez să o fac, ca după să nu-i duc grija.
Deși mi-a displăcut mult - și încă îmi displace - ideea de a învăța din timp pentru niște teste sau examene inutile, asta am făcut în weekend. Încep colocviile pentru mine, apoi sesiunea, și e cazul să-mi intru în ritm, ceea ce devine din ce în ce mai greu, având în vedere că de vreo trei semestre încoace urăsc facultatea și foarte multe lucruri ce țin de ea.  Dar partea bună este că există deja o obișnuință, îmi cunosc ritmul și stilul de învățare și îmi sunt cunoscute așteptările pe care le au cadrele didactice, iar notele nu au avut niciodată nicio semnificație pentru mine. 
Cam asta a fost viața mea în săptămâna 13 de Minimalism Journey. Voi ce ați făcut?

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Recenzie literară: Sapiens. Scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari (2011)

De Sapiens. Scurtă istorie a omenirii m-am apucat doar pentru că a fost nominalizată drept cartea trimestrială de non ficțiune în cadrul unui book club din care fac parte. În mod normal nu citesc non ficțiune, dar mi-a prins bine de tot să citesc acest volum semnat de Yuval Noah Harari, care mi-a deschis pofta pentru acest gen de literatură. Așa că dacă aveți recomandări, scrieți-mi mai jos :)
Așa cum spune și titlul, Sapiens este despre oameni sau mai exact, despre cum Homo sapiens a ajuns în vârful piramidei, reușind să-și transmită gena mai departe, întrecând alte specii de hominide mai puternice, mai mari și mai pregătite pentru a înfrunta viața deloc ușoară și confortabilă a Pământului preistoric.
Vocea naratorului este foarte plăcută și explică într-un mod accesibil despre cum au dispărut anumite specii de animale, cum s-a descoperit focul sau cum s-a trecut de la politeism la monoteism; cum au ajuns strămoșii noștri nomazi să se stabilească într-un singur loc sau cum trocul a devenit, cu timpul, afacere. 
Informațiile oferite în carte sunt prezentate într-un mod accesibil și interactiv - pe tot parcursul cărții am avut impresia că mă uit la un documentar făcut de NatGeo. Scrisul se îmbină armonios cu pozele sau imaginile care vin în ajutorul cititorului. Harari explică unele lucruri pe care nu le înveți la școală nici la ora de istorie, nici la cea de biologie sau geografie într-un mod care te face interesat de subiect.
Deoarece citesc multă ficțiune, această carte a fost binevenită în rotația dintre cărțile lecturate la acel moment. Am lungit destul de mult lectura, pentru a nu-mi pierde avântul și pentru a asimila informațiile dintre pagini. 
Deși am citit cartea în engleză, am văzut că este tradusă în română și o puteți găsi la editura Polirom, deși am citit multe opinii pe internet cum că traducerea ar avea anumite lacune sau că unele lucruri din original nu se găsesc și în varianta în română. Nu am făcut o comparație, așa că nu am o opinie în ceea ce privește aceste afirmații.
Cred că Sapiens ar fi o carte potrivită pentru a fi făcută cadou indiferent de vârstă. Atât un adult cât și un copil pasionat de istorie ar găsi multe lucruri interesante în aceste pagini. Pentru mine, e una dintre cărțile preferate ale anului (despre acestea vă voi vorbi la timpul potrivit pe canalul meu de YouTube), iar dacă nu v-am convins, vă invit să răsfoiți volumul într-o librărie, să vedeți dacă vă captează atenția :)
Cine a mai citit cartea? Cum vi s-a părut?