marți, 22 august 2017

Recenzie literară: Eleanor și Park de Rainbow Rowell (2013)

În august 1986, Eleanor urcă în autobuzul care urmează să o ducă la liceu. Gașca de dobitoci din spate (clasica gașcă de dobitoci din spatele autobuzului) o privesc cu dezgust pe adolescenta grasă, cu părul roșcat, creț, care-i stă în toate direcțiile. E înbrăcată ciudat și e o ciudată. Autobuzul pleacă din stație și Eleanor nu găsește un loc pe care să se așeze (pentru că toate sunt ocupate). Asiaticul care citește benzi desenate și ascultă muzică îi ordonă să se așeze, exasperat. Asiaticul ciudat cu ochi verzi devine vecinul ei de banchetă. Este Park.
Eleanor și Park este o carte despre adolescență și despre cum dragostea începe să se infiripe între doi oameni complet diferiți, care vin din lumi aproape paralele. Eleanor are patru frați mici, un tată vitreg abuziv („mă dă afară de tot de data asta... Ar fi cel mai frumos Crăciun de când lumea.”), o mamă care a renunțat demult la viață, o casă minusculă și o sărăcie de nedescris („În casa asta, de fiecare dată când deschidea cineva gura, nu auzeai decât disperare.”).
Park este fiul mai mare dintr-o familie respectabilă, cu un tată fost veteran de război, mamă coreeancă, stilistă și reprezentantă Avon. Mai are un frate mai mic și bunici iubitori, iar camera lui Park este plină de benzi desenate și casete. Eleanor nu are nicio legătură cu lumea lui Park, iar Park vrea să nu aibă nimic în comun cu ciudata din autobuz. Și totuși, în fiecare dimineață, cei doi merg împeună la școală, iar roșcata parcă se uită în benzile desenate ale lui Park...
Prima jumătate a cărții a fost savuroasă, cu un ritm alert. Cele două personaje principale sunt bine conturate - prin intermediul gândurilor, replicilor, acțiunilor, a limbajului nonverbal. Nici personajele secundare nu sunt plate, astfel încât romanul e bine creionat, iar anturajul în care are loc acțiunea este cât se poate de natural. Pe tot parcursul cărții sunt menționate piese care erau la modă în acea perioadă (există și playlisturi pe Youtube), astfel încât mă opream după un capitol pentru a asculta piesa, ca să citesc mai bine atmosfera. Acțiunea este bine ancorată în viața americanilor din anii `80 - muzica, hainele, lucrurile care erau la modă, structura familiilor, mașinile, cărțile. 
Capitolele sunt toate împărțite în pasaje din perspectiva lui Eleanor sau a lui Park, astfel încât cititorul poate avea o părere dublă asupra unei singure acțiuni, din două perspective. Despre Eleanor, Park zice că e o operă de artă, o operă care nu trebuie să fie frumoasă pentru a fi admirată. Eleanor îl consideră pe Park atât de adorabil încât i-ar mânca fața. Lucruri total normale pentru adolescenții îndrăgostiți.
Deși prima parte a cărții m-a ținut în priză și voiam să aflu mai repede ce se întâmplă, unde și cum, a doua jumătate a început să încetinească. Acțiunea se trăgea de urechi la unele faze, lucru ce m-a cam enervat. Ultimele 50-60 de pagini nu prea mi-au plăcut, pentru că mi-au dat impresia că autoarea s-a plictisit de cele două personaje și voia să termine cât mai repede acțiunea. Au avut loc câteva evenimente care pur și simplu nu aveau cum să se întâmple în realitate, ceea ce mi-a mai tăiat elanul.
Finalul mi-a plăcut, dar cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost mai elaborat, mai detaliat, dar asta e doar părerea mea. Ca personaj, preferatul meu a fost Park, pentru că sunt de acord cu Eleanor: este adorabil. M-am amuzat citind anumite pasaje cu el, dar și felul în care a abordat anumite probleme. Un băiat acare vrea să fie bărbat și ascensiunea acestuia spre țelul propus.
Per total, Eleanor și Park este o carte frumoasă, despre adolescență, pe care cred că aș fi plăcut-o mult mai mult dacă aș fi citit-o în liceu. Ca adult, se mai pierde din farmecul adolescentin care o învăluie, dar rămâne o lectură dinamică și foarte apropiată de realitate.

joi, 17 august 2017

Recenzie literară: Casandra de Christa Wolf (1983)

Ciudat, cum armele de care dispune fiecare - Marpessa, de tăcere, Agamemnon - de furie, rămân întotdeauna aceleași. Eu, în schimb, am depus pe rând toate armele, asta e singura schimbare de care am fost capabilă.
De ce mi-am dorit atât de mult darul profeției?
Casandra, fiica regelui Priam și a reginei Hecuba, știe că va muri. În copilărie, în vis i s-a înfățișat Apolo, care i-a oferit darul profeției, un dar de care tânăra preoteasă nu s-a bucurat niciodată. Capacitatea de a vedea viitorul a venit ca un blestem: nimeni nu a crezut-o pe Casandra. Nicio profeție, care până la urmă se adeverea, nu era luată în considerare de cei din jurul ei. Iar acum, tânăra urmează să moară, aruncând o ultimă privire asupra vieții sale.
Casandra este un jurnal-memorie, care datează din perioada copilăriei până în momentul în care ajunge prizonieră. Pe tot parcursul cărții cititorul urmărește viața profetei, anturajul ei, civilizația din care face parte, orașul, oamenii, zeii, dar și ritualurile, cântările și gândurile unor personalități mitice, cum ar fi Ahile sau Aeneas și amprenta pe care o lasă aceștia asupra orașului Troia.
Deși ideea cărții mi-a plăcut, a fost destul de dificil să urmăresc firul narativ. Nu există un dialog bine delimitat, nu există spațiu între acținui. Tot romanul este un monolog care pe alocuri este extrem de plictisitor sau întortocheat. Nu am reușit până la finele cărții să înțeleg anumite aspecte, pentru că se vorbea despre ele pe sărite, înserate într-o acțiune ce nu avea nicio legătură cu acestea. Pe aceeași notă negativă, nu am reușit să îmi creez o părere despre protagonista-narator, să simt aceleași emoții pe care le retrăia, să intru în miezul acțiunii. Nararea este la fel de neclară și de confuză precum viziunile pe care le are un oracol, lucru ce m-a derutat.
Nu am reușit să intru în atmosfera cărții și e puțin probabil să vreau să o citesc vreodată pe Christa Wolf, pentru că stilul dumneaiei nu se potrivește deloc cu preferințele mele.

joi, 10 august 2017

Recenzie literară: Tovarășa Singurelu de Dorin Radu (2017)

„Nu putea avea încredere în nimeni. Devenise, ca mulți alții, unealta partidului. Cu creier, cu trup, cu suflet. Făcea parte din sistem. Funcționa inerțial. [...] Îl transformaseră în „omul nou” pe care și-l dorea partidul.”
Vasile Pitulice, Prim-Secretar al Comitetului Județean de Partid, organizează o ședință la care sunt chemate două persoane ce dețin funcții importante. Mioara Singurelu, fostă șefă la Uniunea Tineretului Comunist Județean (U.T.C.), promovată într-o funcție distinsă la Comitetul Județean de Cultură, este o femeie trecută de 35 de ani, foarte serioasă pe plan profesional, dar nemulțumită de noul șef de la U.T.C., tovarășul Marin Găinușă, un individ enervant, cam fără personalitate, aterizat în funcție naiba știe de unde. 
În cadrul întrunirii se discută organizarea concursului Mâini tinere de aur, al cărui scop este promovarea și încurajarea tineretului din clasa muncitorească și a intelectualilor, o idee propusă de tovarășa Singurelu înainte de a părăsi postul de la U.T.C.. Deși bani alocați pentru așa ceva sunt puțini, iar premiul cel mare este o excursie prin țară, Pitulice îi desemnează pe cei doi, Singurelu și Găinușă, să se gândească bine la concurs și să prezinte un plan de desfășurare care ar implica costuri puține și multă dedicație din partea participanților. Puși în această situație, Tovarășul Marin și tovarășa Mioara, deși nu se plac deloc unul pe celălalt, trebuie să lucreze împreună, fapt ce va duce la multe situații complicate, amuzante, neplăcute, chiar dezastruoase.
Tovarășa Singurelu este o carte ce prezintă, prin intermediul personajelor sale (numeroase, de altfel), imaginea societății românești din anii '80, prezentând atât clasa conducătoare, cât și cea muncitoare. Pe parcursul romanului, cititorul întâlnește foarte multe personaje, fiecare cu povestea sa, dar și cum au ajuns să urce pe scara socială. Astfel, în peisaj apare doctorul Grozav, un individ ciudățel, afemeiat și cu viziuni cam nepotrivite pentru sistemul socialist; șoferul Stelică, pentru care frecventarea școlii este un chin și o mare nedumerire; profesoara Alis, o femeie depresivă ce spune lucruri nepotrivite; Gheorghiță, un băiat muncitor, dar cam îndepărtat de realitate și tot așa. Miezul însă rămâne Mioara Singurelu, pe care cititorul o urmărește pe tot parcursul cărții. Gândurile acesteia, acțiunile, dar și modul în care interacționează cu alții o fac un personaj bine conturat.
Anul acesta mi-am propus să citesc autori români contemporani, deoarece cred cu tărie că în România de azi există cărți bune, iar Tovarășa Singurelu mi-a întrecut așteptările. Când am început să o citesc, aveam un singur gând: „te rog, fii o carte bună, care să îmi placă”. Și așa a fost - acțiune dinamică, personaje interesante, reale, un limbaj potrivit. Cred că limbajul a fost elementul care mi-a plăcut cel mai mult - un limbaj natural, care a conturat personajul. Înjurături, dezacorduri, glumițe - totul ca în realitate, fără menajamente pentru cititor (pentru acel cititor sensibil, care nu suportă înjurături - adică felul în care vorbește omul în realitate - în opere literare). 
Tovarășa Singurelu are potențial și cred că merită mult mai multă expunere. Consider că pentru generația mai în vârstă, cea care a prins regimul Marelui Conducător, ar fi o lectură mai palpitantă decât a fost pentru mine, deoarece sunt sigură că anumite elemente îmi scapă, dat fiind faptul că nu am trăit în acei ani.
Finalul, deși pe moment m-a dezamăgit, la o examinare mai amănunțită, a fost mai mult ca potrivit; cred că a fost cea mai bună variantă din toate cele posibile și i-a conferit romanului un farmec aparte.
Cartea de debut al domnului Dorin Radu ajunge în lista de lecturi favorite ale anului 2017; nu știu dacă autorul mai plănuiește să scrie ceva în viitorul apropiat, dar cu siguranță aș mai citi ceva semnat de dumnealui.

luni, 7 august 2017

Călătorii: Bulgaria - Balchik, Kaliakra, Dalboka, Varna, Nisipurile de aur, Albena

Am decis să încep să scriu despre locurile pe care le-am vizitat și unde mi-a plăcut să-mi petrec zilele de vacanță. Această idee a venit mai mult din necesitate și din dorința de a memora, prin intermediul cuvintelor scrise, experiența acestor călătorii. Cu timpul, chiar și cele mai frumoase amintiri se pierd sau se ascund undeva în ceață, dar dacă am la îndemână aceste mici răvașe (căci jurnal ar fi un cuvânt nepotrivit în acest context), cu siguranță pot reveni la acele clipe. Așa că îmi promit să notez mai des popasurile prin lume, atât pentru propria delectare, cât și pentru informarea voastră, a celora care pășiți pe blogul meu.
În Bulgaria am fost, pentru prima dată, vara trecută, când am vizitat castelul reginei Maria și grădina botanică din Balchik.
 A fost o zi plină de soare, iar grădina plină cu flori s-a arătat în toată splendoarea sa. Mi-a inspirat un fel de grădina botanică din Iași, pentru că avea cam aceleași flori, dar aranjate diferit. Tot în cadrul acestei grădini am vizitat vinăria Queen's Winery House unde am degustat cel mai dulce vin (nu îmi amintesc din ce).
Știu că eram curioasă de vinul cu aromă de migdale, dar nu mai aveau - aparent, foarte multă lume vine să cumpere vinul din Balchik, în cantități industriale chiar. 
Dinspre vinăria reginei se vede marea, e o priveliște minunată atât aici, din grădină, cât și de pe teritorul castelului. 
În ceea ce privește castelul, e destul de modest, o locuință de vară, dar ceea ce m-a impresionat a fost baia - cu cadă mare, vitralii și destul de modernizată. Evident, mi-a plăcut și mobilierul, dar și aerul melancolic pe care-l emana clădirea. Ce nu mi-a plăcut a fost aglomerația - un turist ieșea, intrau zece, ceea ce a mai tăiat din farmecul și intimitatea locului.
Împrejurimile castelului sunt și ele minunate - alei cu trandafiri, mici cascade, scări abrupte,  diferite magazine de suveniruri și cafenele minuscule, toate amplasate în clădirile aferente castelului. 
Ca să ajungi la grădină sau la castelul reginei Maria, trebuie să cobori dinspre strada principală cam 400-500 de metri, coborâșul e destul de abrupt, dar presărat pe ambele părți cu tarabe, taverne, diferite prostioare pe care le poți cumpăra: de la bibelouri la costume marinărești, de la cești cu fața unor politicieni comuniști până la brățări și magneți - cam aceeași chestie pe care o vezi și în zonele turistice din țara noastră. 
După ce am vizitat cele două obiective, ne-am oprit la terasa Ariciul, pentru a gusta din preparatele tradiționale bulgărești. Eram foarte curioasă de ghiveciul (miș-mașul) bulgăresc preparat într-un vas de lut, care s-a adeverit a fi foarte bun, dar și dulceag în același timp.
Anul acesta am fost de două ori în țara vecină - prima dată am vizitat Kaliakra și Dalboka, iar a doua oară Varna, Nisipurile de aur și Albena (în trecere).
Kaliakra este un orășel minuscul, situat la 70 de metri deasupra nivelului mării. Din Mangalia sunt 65 de km până aici, unde poti fi admirate ruinile unei cetăți medievale, dar și Poarta celor 40 de Virgine.
Cap Kaliakra estea leagănul a mai multor legende, iar priveliștea este nemaipomenită: un vânt puternic, ce tot încerca să îmi fure pălăria, se plimba printre ruine, vechi ziduri ai unei cetăți glorioase. Marea, de la această înălțime, se arată într-un azuriu infinit, lin, lovindu-se de un mal stâncos. Ca în orice localitate turistică, sunt prezente tarabele cu prostioare, am observat foarte multe păpuși croșetate (ceea ce mi-a amintit de copilărie) și chime de vânt din lemn, reprezentând diferite animale (am văzut unul cu dragon, care dădea din cap la orice adiere de vânt, foarte fain).
După Kaliakra ne-am îndreptat spre Dalboka, loc cunoscut pentru ferma de midii. Aici am mâncat pește și pentru prima dată, midii - prăjite în tigaie, cu legume și mult usturoi. Mă așteptam să nu îmi placă, dar a fost o combinație ciudată și interesantă între darurile pământului și darurile mării. Locul este foarte aglomerat, dar deservirea impecabilă, peștele proaspăt și comanda ajunge foarte repede la masă.
După o săptămână ne-am aventurat din nou în Bulgaria, de data aceasta, ceva mai departe - până în Varna. Nu am văzut mare chestie în oraș (doar multe bulgăroaice frumoase, cu picioare lungi), dar ne-am îndreptat spre Grand Mall unde am vizitat muzeul retro și muzeul statuilor de ceară. Am făcut poze cu lideri politici ale mai multor vremuri, cu actori și cântăreți sovietici, dar și cu personalități de azi - Beyonce, Adele, Mr. Bean, chiar și Elsa și Anna din Frozen. Unele figurine semnau, altele mai puțin, dar m-am distrat pozând cu ele și maimuțărindu-mă.
După, am mers la muzeul retro, unde am văzut numeroase mașini ale vremurilor demult apuse, impecabile și elegante, dar și numeroase obiecte din epoca comunistă - televizoare, reviste, jucării, obiecte de uz casnic, câteva figuri de ceară ale unor personalități - tovarășul Ceaușescu alături de o Dacia roșie, Marx și Engels, stând de vorbă, Brezhnev, alături de care era afișată poza cu faimosul sărut prietenos cu Honecker.
Am vizitat cele două muzee, după care am urcat la ultimu letaj, la food court, să mâncăm ceva înainte de a pleca mai departe. Am fost și în câteva magazine, pentru că de ce nu? E perioada reducerilor și am găsit câteva magazine care nu sunt prezente la noi.
La Nisipurile de aur am ajuns destul de repede, dar ne-am plimbat vreun sfert de oră până când am găsit un loc de parcare. Mi-au plăcut mult hotelurile - mari, frumoase, pline. Am coborât din mașină pentru o plimbare pe plajă, o plajă aglomerată, dar într-un spirit de sărbătoare - muzică, barurile pline, un parc de distracții care invita să îl parcurgi.
Mi-a plăcut mult o cafenea, un mini turn Eiffel, dar și plaja - nu foarte mare, cu umbrele și șezlonguri amplasate la o distanță potrivită unul de celălalt.
Nisipurile de aur mi-au inspirat o Constanța de acum câțiva ani, când era mai animată, mai curată. Dacă ieșeai pe străduțele aferente plajei, dădeai de numeroase tarabe și baruri, ceea ce mi-a inspirat un Costinești. Am decis să nu mai facem plajă aici și ne-am îndreptat spre casă, trecând prin Albena - un oraș pe care l-am văzut doar din geamul mașinii, cam pustiu, dar frumos; ne-am oprit la un Lidl (imens, de altfel), am umblut portbagajul cu dulciuri și apă și am plecat spre vamă.
Bulgaria este o țară frumoasă, cu multe locuri de vizitat, cu drumuri pe care este o plăcere să conduci,cu prețuri mici la mâncare și haine; abia aștept următoarea escapadă - cine știe în ce direcție :)

luni, 31 iulie 2017

Recenzie literară: Indecizii de Cristina Zarioiu (2016)

Într-o lume unde noi trecem pe lângă timp, și nu invers, există trei ființe: Ana, Maria și Mimi.
Ana reface un traseu pe care l-a urmat în filele unui jurnal vechi. Maria, o femeie ce vrea mereu să fie impecabilă, observă cum conversațiile virtuale pe care le duce cu mai mulți bărbați ajung toate la același numitor comun. Mimi își dorește libertatea, dar oare are nevoie de aceasta?

Poză din arhiva personală

 Ce le leagă pe cele trei femei? Cum spune și titlul, indeciziile. Fie că este vorba despre job, relațiile cu cei din jur, rochia care trebuie purtată la un eveniment, răspunsul la un mesaj de la el... totul este învăluit în ceață, într-o nesiguranță de copil ce abia a pășit în lume. Inocența și puritatea unui suflet nu mai este dorită în această lume, iar atât Ana, cât și Maria sau Mimi par să nu înțeleagă asta; sau, mai degrabă, nu vor să o facă.
Indecizii este o carte despre curaj; curajul de a face un pas în stânga sau în dreapta, pentru a înfrunta adevărul și mai presus de toate, realitatea. O carte despre maturizare și acceptarea faptului că nu toți sunt ca tine. Un jurnal al unei ființe plăpânde, care urmează, ca un ghiocel primăvara, să iasă din cotidian și zona de confort și să-și îndrepte pașii spre o viață matură, ancorată în realitate.

Și mai știu că trebuie să înțeleg mesajele pe care toată această suferință vrea să mi le transmită... ca să nu mă mai simt atât de fragilă. Sper să și reușesc cumva...

Recenzie literară: Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami (2007)

Mi s-a făcut dor de Murakami, pe care l-am citit ultima dată în noiembrie, așa că m-am dus să caut o carte încă nerăsfoită. În același timp, voiam o lectură mai ușoară, mai scurtă, după ”monstrulețul” de 1Q84. Ca să împac și capra, și varza, am ales cartea de față, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, care este un text diferit față de ce scrie Murakami de obicei.


Autoportretul scriitorului... este o autobiografie, semănând mult cu un jurnal, unde autorul efectiv povestește despre cum a ajuns să scrie, ce l-a motivat, ce l-a inspirat, ce piedici a avut în viață, cum a ajuns să își dedice timpul scriiturii.
Un rol major în formarea sa, ca scriitor, l-a avut... alergatul. Nu știam acest lucru, dar din cartea de față am avut ocazia să aflu despre această pasiune a autorului, care, de altfel, i-a marcat foarte mult viața pe toate planurile. 
E interesant să afli viața din spatele unui scriitor pe care-l admiri, a cărui cărți se pliază de minune pe starea ta de spirit, te absorb în acțiunea lor, te pun pe gânduri. Din cartea de față am aflat mai multe detalii care mi s-au părut interesante: legătura lui Murakami cu muzica și cum a fost, înainte de a se apuca de scris, patron a unui mic bar de jazz. Prima carte pe care am citit-o scrisă de Haruki Murakami a fost La sud de graniță, la vest de soare, unde personajul principal este patron a unui bar de jazz. Acum mă întreb cât de mult este bazat acel personaj și acțiunea pe fapte reale...
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o lectură ușoară, personală, prin prisma căreia am avut ocazia să cunosc omul din spatele unor romane ciudate, complexe, dar atât de savuroase.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Cel mai fain serial animat pentru adulți

Că tot a venit vara și am timp berechet, am terminat cu facultatea și pot să mă relaxez, mi-am zis să mă uit și la seriale, că nu am mai făcut lucrul acesta de mult timp. Din păcate, în afară de Game of Thrones, multe alte titluri mă plictisesc și nu văd ce este așa extraordinar în serialul X sau Y. Din fericire, am o sursă de nădejde care dezgroapă din străfundurile internetului niște chestii tare faine, cum ar fi, de exemplu, Rick and Morty.


Serialul de față este o animație pentru adulți (să nu vă aud cu ”desenele animate sunt doar pentru copii”), așa că nu e o idee bună să-ți pui fiica de 5 ani să se uite, cât timp are mami treabă prin casă. 
 

Rick Sanchez este un geniu nebun, bețiv și sarcastic, care în urma unor evenimente a ajuns să locuiască cu fiica lui, Beth, soțul acesteia Jerry și nepoții - Summer și Morty, cel din urmă devenind șoricelul de laborator/ companionul în tot felul de călătorii și evenimente.


Rick and Morty, creat de Justin Roiland și Dan Harmon, este un serial ce nu are cum să nu îți placă: lumi paralele, viața unei familii dezorganizate, unde fiecare este pe cont propriu, glume macabre (sau mai puțin), mult sarcasm, ironie, dialoguri savuroase, personaje memorabile și foarte bine conturate - toate aceste elemente reprezintă pentru mine o sursă inepuizbilă de amuzament. 


Nu sunt omul care se uită de nșpe ori la un serial, dar cu Rick and Morty altfel stă treaba: chiar dacă știu glumele și acțiunea, mă amuz indiferent de câte ori văd episodul, drept urmare m-am uitat de vreo trei ori la cele două sezoane cap-coadă și nu m-am plictisit deloc; abia aștept să apară sezonul trei, iar primul episod apare chiar... mâine, lucru ce mă încântă nespus. Până atunci, cred că mai reiau o dată primele două sezoane :)


Și dacă tot e vară, căldură mare, mon cher și un serial fain la îndemână, sesiunea de binging nu are cum să se desfășoare fără ronțăială în fața ecranului. Dacă iarna mergea un chips, acum ar merge de minune ceva răcoritor, o înghețată, sau un gelato, cum ar fi cel de la Siviero Maria.
Siviero Maria a luat naștere din dorința italianului Guglielmo Visani de a-și impresiona soția, creând gelato-ul autentic, artizanal, numai bun de savurat imediat după ce e scos de la congelator. Dacă a reușit să o impresioneze pe donna Maria, nu știm, dar creația sa bucură papilele gustative și în ziua de azi. Pe mine mă tentează gelato Limone di Sicilia, pentru că sigur are un gust acid, potrivindu-se cu licorile și substanțele misterioase pe care le tot amestecă Rick cam în fiecare episod.
Așa că dacă nu ați văzut încă serialul, luați o cutie de gelato și puneți-vă pe binging; dacă apreciați umorul negru și sarcasmul, sigur o să vă placă :)