vineri, 30 decembrie 2016

Planuri cu și despre cărți pentru 2017

Anul trecut am scris un post micuț cu aproximativ același titlu, menționând planurile mele mărețe pentru 2016. Să vedem dacă le-am îndeplinit:


- mi-am propus să citesc câte 20 de cărți în limba română, în limba engleză și în limba rusă.
Am reușit să citesc cel puțin 20 de cărți în fiecare limbă.
- mi-am propus să citesc 5 cărți în format pdf și 5 cărți de specialitate - tratate, manuale, studii de caz cu și despre animale;
Ei bine, am reușit să citesc doar 3 cărți de specialitate, 2 fiind în lista mea de currently reading. Evident că nu voi reuși să le termin până la anul - adică poimâine, așa că rămân pentru planul 2017. În ceea ce privește cărțile în format pdf, am citit mai multe.
- am de gând să citesc toate manualele pe care le am de învățat pentru anul III;
Am reușit, ba mai mult, am citit și aproximativ 40% din manualele pentru anul IV, așa că la acest aspect sunt mulțumită;
- vreau să citesc câteva cărți la nimereală, eventual volume pe care le voi cumpăra neprogramat sau volume care m-ar intriga foarte mult.
Și aici mi-am atins scopul - am citit cărți neprogramate pentru anul care vine, luate de pe raft/net/de la prieteni.
Pentru 2017, îmi propun să:
- termin de citit ce mi-a rămas în lista de currently reading;
- să citesc toate cărțile cu Harry Potter;
- să citesc trilogia Howl's moving castle;
- să nu uit de lecturile de specialitate.

Anul meu „cărturesc” 2016 poate fi văzut aici.
Ce planuri aveți pentru 2017? Ce cărți vreți să citiți?

vineri, 23 decembrie 2016

Recenzie literară: Groapa cu fete (1899) de Aleksandr Kuprin

Case în toamnă. Poză din arhiva personală.
Rusia, începutul mărețului secol XIX. La marginea unui oraș mare se situează Groapa - strada Yamskaya, un loc pe care elita rusească îl declară a fi un tărâm al pierzaniei și trezește doar dezgust. Aceeași elită se aventurează, sub lumina palidă a lunii, pe strada plină de gropi, mizerie și bețivi, pentru a ajunge la una dintre casele de toleranță, unde sub supravegherea atentă a matroanelor tinere femei își vând trupul și sufletul.
În primul capitol cititorul pătrunde în localul Annei Markovna, fostă prostituată, dar în prezent o matroană respectabilă, cu fete curățele și clientelă cât cuprinde. Dacă un elev de liceu caută un loc unde ar putea cumpăra experiența în arta amorului, un muncitor după o zi grea, un familist convins, cu soția bolnavă acasă și trei copii de întreținut, sau un individ dubios, dar cu punga plină caută o aventură, în casa Annei Markovna găsește ceea ce caută.  Rezidentele sunt care mai de care: mai tinere, mai voluptoase, cu fața mai frumușică, cu personalitatea mai aprigă. Toate dispuse să satisfacă orice fantezie în schimbul a câtorva ruble. Și așa, la nesfârșit. Tamara, Niura, Jenya, Manya: nume care nu au nicio rezonanță, nume fictive și deseori impuse, nume anonime care se pot schimba în orice clipă. O dimineață urâtă, un ritual de înfrumusețare, satisfacerea a mai multor bărbați într-o noapte, fiecare cu sălbăticia, violența și ura sa. Reluarea acestui ritual mizerabil, în fiecare zi, până la sfârșitul vieții. Și nimănui nu-i pasă că și prostituata este un om.
Groapa cu fete este un roman greu de digerat. Este plin de umilință, mizerie umană, slăbiciune, vise spulberate, tinereți distruse, drumuri care duc spre nicăieri. În strada Yamskaya ajung femei îngenunchiate în fața vieții care deseori le-a fost impusă, femei a căror chipuri păstrează un aer tineresc, dar în spatele acestora se ascunde oboseala, dezgustul și un car de ani. 
Romanul lui Kuprin, deși cu acțiunea plasată în 1900, este mai actual ca niciodată: demonstrează că viața este ciclică și că, printre altele, nu s-a schimbat nimic de acum 100 de ani. Aceeași mizerie, aceeași decădere a omului, aceeași suferință, violență și disperare. 
Cum am menționat mai sus, Groapa cu fete nu este cea mai veselă carte; e de un realism izbitor, reprezentând omul și locul său în societate din perspectiva unor valori deseori impuse de circumstanțe. În strada Yamskaya orice urmă de umanitate dispare, rămânând doar măști vesele și triste ce joacă roluri demult împărțite într-un spectacol jucat de mii de ori.

joi, 1 decembrie 2016

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.
Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.
Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.
Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 
Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 
Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.
Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.
Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 
Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...

miercuri, 16 noiembrie 2016

Recenzie literară: Cartea nunții de George Călinescu (1933)

Cer interminabil. Poză din arhiva personală.
Am făcut cunoștință cu opera lui Călinescu în liceu, când am citit titlul Enigma Otiliei în lista cu lecturi obligatorii. Am strâmbat din nas, dar am citit romanul și mi-a plăcut și displăcut în același timp. Mi-a plăcut stilul lui Călinescu de a contura personaje, decoruri, acțiuni. Mi-a displăcut foarte mult Otilia și nici în ruptul capului nu eram de acord cu afirmațiile făcute despre aceasta în cărțile cu caracterizări ale personajelor sau ideile bătute în cuie a profei mele provizorii din clasa a 12-a, madam L., o fință care nu știu ce a pierdut la catedră. În fine...
Nu am mai citit absolut nimic semnat de Călinescu până săptămâna trecută, când mi s-a făcut dor de o carte semnată de un autor român. Consultând lista interminabilă, am dat de Cartea nunții și am zis că ea e, lectura pe care mi-o doream. Am terminat-o în două zile și ideile îmi dansează pe degete și eu încerc să le prind și să le înșir aici.
Acțiunea începe într-un tren, unde are loc furtul nerușinat al unui sărut. Jim, proaspăt întors din străinătate, o observă imediat pe tânăra timidă din compartiment, o imagine frumoasă ce-l urmărește până în momentul în care ajunge acasă sau mai bine zis, în casa cu molii - un ultim sălaș a unor fete bătrâne, prăfuite și arțăgoase. După câteva zile, în împrejurări mistice, tânăra din tren ajunge să calce pragul casei cu molii - necunoscuta se numește Vera și a venit să recupereze un anumit caiet. Astfel, se pare că destinele celor doi tineri se intersectează din nou...
George Călinescu are un stil aparte de a scrie: calculat, dar fără a fi rece și lipsit de nuanțe. La subiect, dar fără a părea robotic. Simplu, dar conturat exact acolo unde este cazul. Anume acest aspect mi-a plăcut și în Enigma Otiliei. Un alt lucru care mie-mi place foarte mult la Călinescu este măiestria acestuia de a crea personaje, de a le îmbrăca în forme care trezesc ceva în mintea cititorului. Astfel, mi-a fost interesant să-l observ pe Jim cum își pune în acțiune planurile de mare cuceritor; Vera, o tânără timidă, frumoasă și neliniștită din cauza schimbărilor ce au loc în sufletul ei. Bobby, fratele Verei, un licean tipic epocii sale. Fetele bătrâne din casa cu molii, care m-au scos din sărite, toate odată și pe rând, pe tot parcursul romanului. 
Cartea nunții, pe lângă meritul de a fi bogată în personaje interesante, e o carte a contrastelor: iubirea pură și sfioasă merge alături de ura lipsită de sens. Viața, care abia începe, se găsește în vecinătate cu o moarte tumultoasă. Momentul oportun e paralel cu trenul demult plecat din gară. Ignoranța e mână-n mână cu revelația, iar frustrarea și răutatea se ascund undeva în casa cu molii, unde există totuși loc și pentru o rază de lumină. Călinescu creează un decor aparte, unde toate personajele formează o imagine interesantă, interacționează într-un mod ciudat și realist în același timp, iar firele narative se despart pentru a se reuni în momentul oportun.
Dacă sunteți în căutarea unei cărți pline de contraste, umor și tablou de epocă a vieții românești de la începutul secolului trecut, romanul de față este alegerea corectă.

miercuri, 9 noiembrie 2016

Recenzie literară: Obeliscul negru (1956) de Erich Maria Remarque

Galben. Poză din arhiva personală.
Într-o Germanie abia trecută de Primul Război Mondial, scufundată în inflație, în prim plan apare un birou de servicii funerare, la intrarea căruia se înalță un obelisc negru. Micul birou este întunecat, inflația își arată colții și aici, iar Ludwig, personajul principal, urmează să observe cum patria sa se transformă într-un haos.
Ludwig este un poet ratat, prea romantic și cinic și orgolios, îndrăgostit nebunește de frumusețea feminină și profund respectuos față de patria sa, chiar dacă aceasta îl înșală încontinuu, ca o femeie măritată de mult timp cu un bărbat trecut de floarea vârstei. Fost soldat în război, printre puținii scăpați cu viață, tânărul își câștigă existența făcând comerț cu pietre funerare, observând moartea în fiecare zi, văzând însă și un fir de viață strecurându-se printre veșmintele negre ale îndoliaților.
Pe parcursul romanului, cititorului i se oferă posibilitatea de a vedea o țară ce abia a ieșit dintr-un război, gata să intre în altul; o țară distrusă de inflație, care pe de o parte ia mii de vieți în fiecare zi, și pe de altă parte, oferă pâine din belșug speculanților; o țară în care nimic nu este sigur, unde patriotismul devine fanatism, unde iubirea se bazează pe bani, mai mult ca niciodată, și unde răniții de război sunt uitați într-o mizerie de nedescris. În toate aceste condiții, cei de seama lui Ludwig încearcă să supraviețuiască. 
Cel mai mult mi-a plăcut, și m-a întristat în același timp, relația lui Ludwig cu Isabelle, o tânără care uneori era Genevive, alteori, Jenni – Remarque a creat o iubire unde nebunia și rațiunea au jucat rolul unei limite abia perceptibile, dar cu urmări ireversibile.
Indubitabil, Remarque este unul dintre scriitorii mei preferați, pe de o parte, pentru că subiectul major în cărțile sale este războiul, iar pe de altă parte, datorită modului în care acesta reușește să plaseze un personaj într-o realitate mai mult paralelă decât inventată. Romanul de față nu m-a lăsat indiferentă, căci viața lui Ludwig și a oamenilor ce-l înconjoară nu te lasă nicio clipă să te lași distras de altceva.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.
Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.
În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui.
Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.


Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami
 
      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?
Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.
Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.
Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 
Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.

miercuri, 26 octombrie 2016

Recenzie literară: Jucătorul (1866) de Fiodor Dostoievski

Alee în toamnă. Poză din arhiva personală.
Un alt roman dostoevskian pe care am avut plăcerea să-l citesc. Scris doar în 29 de zile, soldat și cu o căsătorie, Jucătorul are, drept sursă de inspirație, călătoria lui Dostoievski în Baden-Baden unde a pierdut o sumă frumușică de bani la jocurile de noroc.
Romanul apare în 1866, când Dostoievski se întoarce în Rusia, după ce pierde la ruletă atât banii săi, cât și banii unei amice, și pentru a întoarce datoria, se angajează să scrie la o editură pentru a recupera banii. În acest timp, cel mai mult are de suferit stenografa Anna Snitkina, muncind zi și noapte la opera lui Dostoievski. Într-un final, romanul este terminat în mai puțin de o lună și trimis la editură, iar cunoștința scriitorului și a stenografei de 29 de zile se soldează cu o căsătorie.
În centrul romanului se află un profesor de franceză, germană și rusă, aflat în sânul unei drame de familie: generalul, capul familiei, este ruinat și continuă să se ruineze doar pentru a-i atrage atenția domnișoarei Blanche De Cominges, franțuzoaică tânără și cu un trecut foarte încețoșat, fiind mereu urmată de mama ei, văduvă cu o proveniență la fel de ambiguă. Fiica generalului, Polina, reprezintă elementul frumos în această familie dezorganizată, fiind totodată și marea aspirație a personajului principal. Pe lîngă aceștia, în tablou apare un francez cam nesuferit profesorului, marchizul Des Grieux, cât și un englez, Mr. Astley, ambii find amorezați de Polina.
Ruinat, îngropat în datorii față de marchizul Des Grieux, colonelul are o singură speranță: moartea unei mătușe ce prevede o moștenire. Așteptând o telegramă din țară care să-i anunțe moartea, bătrâna apare singură, foarte bine dispusă, anunțând că nu-i va lăsa nimic lui ”papă-lapte amorezat de naiba știe cine, care și-a jefuit proprii copii”. Femeie cu picioarele pe pământ, Antonida Vasilievna se miră de prostia omenească de a juca cărți sau la ruletă pentru bani, însă în câteva clipe cade și ea în patima jocului.
Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri și tratează teme precum imaginea unei familii rusești stabilite în străinătate în acea perioadă, patima jocurilor de noroc, cât și flacăra iubirii. Polina, un personaj misterios, feminin și totodată foarte independent, este ținta privirilor atât al profesorului, cât și al marchizului Des Grieux, un om mârșav, aflat într-o înțelegere secretă cu franțuzoaica. La fel, la inima Polinei aspiră și englezul Mr. Astley, un individ rece, dar calculat și corect. În acest timp, doar personajul principal este cel ce nu știe nimic despre femeia visurilor sale, căci alergând mereu între patima pentru ea și patima pentru jocurile de noroc, pierde foarte multe evenimente, aflând doar la sfârșit lucruri demult cunoscute celorlalți.
Romanul tratează problematica adicției pentru jocurile de noroc, cât și deformarea spiritului uman în fața banului. Astfel, Polina este singura ce nu se lasă afectată de abundența banilor; Colonelul se pierde în datorii, iar singura alinare pentru el devene domnișoara Blanche, care seamănă izbitor de mult cu Becky din Bâlciul deșertăciunilor. Englezul duce o viață calculată, nefiind implicat, financiar, în drama familiei colonelului. Antonida Vasilievna, modelul bătrânei trecute prin viață și foarte realiste, capătă o slăbiciune pentru banii ușori, aproape ruinându-se. În sfârșit, profesorul, un spirit ce respins de doamna inimii sale se aruncă în valul pasiunilor pentru bani, coborând într-o mizerie desăvârșită.
Bazat pe o experiență neplăcută al autorului, romanul scoate la iveală patima banului, adicția jocului, lucru ce degradează ființa umană, transformând-o în sclava împrejurărilor și a lucrurilor.

marți, 25 octombrie 2016

Despre toamne ce au fost și vor mai veni

Toamna de azi. Poză din arhiva personală.
Anotimpul meu preferat este iarna. Când e frig, aerul e uscat, zăpada scârțâie sub picioare, nopțile lungi cu fulgi nenumărați pe gene... Dar anotimpul meu e altul. E toamna.
Nu e neapărat faptul că e anotimpul în care m-am născut. Nici denumirea. E ceva neînțeles pentru mine în zilele calde, care se prefac a fi de vară, dar care au gânduri ascunse. Ceva ademenitor în ploile reci și mărunte, ce durează ore și ore. Ceva magic în frunzele care se transformă și mor cu miile. Albert Camus zicea că toamna e un anotimp al renașterii, când fiecare frunză e o floare. Ei bine, toamna e un anotimp cel puțin diferit de restul. 
Primăvara e o renaștere, o trezire la viață. Vara - o leneveală îndelungată și mult soare, mult prea mult soare. Iarna e magică, liniștită și crudă. Toamna e... e ceva aparte. Niciodată nu am stat bine la capitolul exprimarea gândurilor, dar dragă toamnă, ce faci tu din mine, cum mă transformi și cât de mult mă reprezinți...
Indiferent de ce frunză nu mi-ar cădea în mână, fiecare are o poveste ciudată pe care trebuie să o descopăr singură, în parc și în mine.
Culoarea galbenă e preferata mea. Probabil că toamna e anotimpul meu și îmi imprimă acea nuanță de frunze aurii, ruginii, calme și pline de lumină direct în ființa mea. Păcat că telefonul mobil e inapt să transmită culorile vii și atmosfera care se pliază pe starea mea de spirit.
Îmi place să fac pași într-un parc gol de oameni și plin de gânduri. E ceva fascinant și calmant totodată în a fi singur. Ziua de azi mi-a amintit de un anotimp distant, un martie ploios și rece, un martie în care în parcul meu preferat nu era niciun om, doar eu, ploaia și o groază de gânduri. Gânduri ce în acel moment mi-au clarificat toată situația în care eram. Astăzi, în același parc, la fel de pustiu, am regăsit liniștea și gândurile de atunci. Pe aleile înfrunzite, am început să îmi amintesc despre lucruri și timpuri demult apuse. Un buchet de cuvinte și senzații dificil de exprimat, toate aruncate de-a valma în capul meu. Și frunze, multe frunze căzătoare, ca niște stele îmbrăcate în culori calde. Și eu printre ele, pierdută ca și în acel martie. Încotro să-mi îndrept pașii?...
 Cu siguranță, toamna e anotimpul ce mă definește. Schimbătoare. Azi gri și monotonă, mâine răbufnind în nenumărate nuanțe. Azi rece, mâine enervantă. Azi blândă și cu mult soare, mâine înrăită și nesuferită.
Dar de fiecare dată melancolică.

joi, 20 octombrie 2016

Norocul păianjenului

Intrare în parc. Poză din arhiva personală.
Elvira se plimba prin parcul părăsit de oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe textura galbenă, încă vie.
Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum, continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei, iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai căpătat un subiect de discuție.
A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase. Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură, parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.
Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin, plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi de acele ”vicii” și ”defecte”...
Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala, că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.
Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților, nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...
Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică, indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.
Și Elvira nu era genul de persoană plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea, Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident  la o universitate ce are cămin, pentru care trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o chemau niciodată acasă.
Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu, când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici, în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici, deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...
În primul an de facultate, ca semn de rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei – not anymore.
Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui univers demult lipsit de importanță.