Îmi amintesc vag de numele lui Gorki. Am în cap o amintire îndepărtată, de pe vremea când eram la grădiniță și educatoarea mea, Elena Grigorievna (cred?) ne lua de mână, pe mine și pe fratele meu și ne plimbam pe terenul de joacă, unde ceilalți copii se jucau între ei, iar noi eram fascinați de tot ceea ce ne povestea doamna. Odată ne-a povestit despre biblioteca ei, despre cum îi plăcea să citească în copilărie. Printre alți autori, necunoscuți nouă pe atunci, ne-a povestit despre Maksim Gorki, cred că era unul dintre preferații ei. Îmi amintesc foarte clar cum ne-a zis că scriitorul a avut o viață amară, de aceea și-a luat numele de Gorki, ceea ce înseamnă amar în limba rusă. A trecut foarte mult timp de când am avut această conversație cu educatoarea, iar eu abia anul acesta am reușit să pun mâna pe un roman semnat de scriitorul rus.
Cu numele adevărat de Maksim Peshkov, Maksim Gorki a fost o personalitate interesantă, atât în postura de scriitor, cât și în postura de om politic. Este considerat fondatorul realismului socialist în literatură, fiind și un înflăcărat susținător al comunismului, criticând dur regimul țarist. Fiind de cinci ori nominalizat, cu diferite romane, pentru premiul Nobel pentru literatură, Maksim Gorki a petrecut mulți ani în exil, datorită situației din țară și a viziunilor sale politice.
Cu numele adevărat de Maksim Peshkov, Maksim Gorki a fost o personalitate interesantă, atât în postura de scriitor, cât și în postura de om politic. Este considerat fondatorul realismului socialist în literatură, fiind și un înflăcărat susținător al comunismului, criticând dur regimul țarist. Fiind de cinci ori nominalizat, cu diferite romane, pentru premiul Nobel pentru literatură, Maksim Gorki a petrecut mulți ani în exil, datorită situației din țară și a viziunilor sale politice.
Copilăria este un un roman autobiografic, primul volum dintr-o trilogie, fiind urmat de În lume (1914) și Universitățile mele (1923). Amintirile scriitorului datează din momentul în care moare tatăl său și el, copil fiind, este martor la înmormântarea unui om drag. După ce rămâne orfan, ajunge să locuiască la bunicii săi, iar copilăria îi este marcată de către figura bunicului, chipul mamei, dar și anturajul și familia extinsă alături de care băiatul trebuie să crească, cumva.
Copilăria nu este un roman vesel sau idealizat. Nu este despre frumusețe, dreptate, idealuri; este un portret al societății rusești, al familiei tradiționale, unde bărbatul este șeful, unde să bați nevasta e un lucru normal, unde să pedepsești copiii biciuindu-i e o misiune sacră, unde să tratezi omul de lângă tine ca pe un gunoi e la ordinea zilei. Maksim Gorki nu și-a amintit ce e mai frumos; a construit cartea pe schelele experienței sale, a amintirilor de demult, prin prisma unui adult. Într-un interviu, scriitorul afirma că pentru el, imaginea familiei tipice rusești nu este idilică, unde toți membrii familiei stau la o masă și beau ceai; o familie tipică e plină de violență nefondată, tradiții bizare, undeva grotești, iubire împărtășită pe fugă și multă mizerie. Adept al realismului, Maksim Gorki nu a omis nicio întâmplare importantă din povestirea sa, pentru că misiunea cărții a fost să arate societatea rusească și familia, în principal, așa cum este ea de fapt.
Am ”citit” cartea aceasta în format audio pe tren; pe geam se perindau sate, câmpii, gări minuscule, iar în urechi se auzea o voce plăcută ce citea de la persoana I. Ceea ce îmi place la cărțile audio în rusă e că sunt făcute profesionist; nu prea vei auzi o voce monotonă sau dezinteresată. La cartea aceasta, actrița care o citea (nu i-am reținut numele) o făcea pe voci, cu intonație, transmițând foarte bine atmosfera din carte. Adăugând și ideea de timp oprit în loc când ești în tren, și peisajul... a fost o lectură/piesă de teatru oarecum radiofonică de excepție.
Copilăria nu a fost o lectură plăcută; ba mai mult, m-a întristat nespus, o emoție ce m-a urmărit câteva zile. Probabil de aceea nu mă voi apuca să citesc și celelalte două cărți; de altfel, nici nu cred că e nevoie, căci romanul de față are un final cât de cât stabilit. Am observat evoluția personajelor, fiind mult mai interesată de cele de pe planul doi, căci știam că orice s-ar întâmpla, naratorul/personajul principal nu va dispărea.
Și totuși, Copilăria este o carte nespus de tristă, dură, dar adevărată, o bună parte din mentalitatea personajelor și a societății de pe atunci, în general, se poate regăsi cu ușurință și în ziua de azi în casele aparent tăcute din orice orășel sau sat...