Bonjour tristesse este o carte despre o viață lipsită de griji; o vârstă la care toate visele par realizabile; o familie gata să te cuprindă în brațe la prima cădere; și o iubire care nu aparține protagonistei, dar care o privește în cel mai direct mod.
joi, 24 septembrie 2020
joi, 17 septembrie 2020
Recenzie literară: Vârsta inocenței de Edith Wharton (1920)
Mi-a fost dor de un clasic. Un clasic ce te aruncă în valurile unor moravuri demult dispărute într-o anumită formă, dar încă păstrate în micile subtilități pe care se ține o societate. Mi-a fost dor de personaje sensibile, dincolo de simpla sensibilitate fizică. Mi-a fost dor de o poveste ce te aruncă dintr-un colț în altul, dintr-o stare deprimantă în una și mai deprimantă, ca mai apoi să ridice ușor cortina pentru a-ți arăta că există și ceva luminos în toată negura vieții. |
luni, 14 septembrie 2020
Toamna se numără clasicii
Se zice că pentru fiecare om, un anotimp este cel mai apropiat și reperezentativ pentru sufletul acestuia. Deși o bună parte din viață iarna a fost anotimpul meu preferat - și nu datorită Crăciunului, ci acelei liniști perfecte, pline de zăpadă, ger ce-ți mușcă din chip și lumini difuze, toamna este anotimul ce mă descrie cu adevărat. Culori vii, soare leneș, încă având urma unei călduri ce urmează să dispară, miros de frunze arse, ceață cu miros de ploi ce urmează să acopere cu griul lor orașul...
Toamna este acel anotimp ce împinge sufletul să se scufunde în melancolii, să-și revadă trecutul, să-și amintească despre noile începuturi. Toamna este acel anotimp care îți spune stop, te oprește din vârtejul în care te-a aruncat vara cu nopțile ei nebune, soarele ei dogoritor, zilele ei nesfârșite.Toamna te face să inspiri lent, să urmărești plecarea păsărilor, calmarea cerului, explozia lentă de culoare ce îmbrățișează copacii.
Tot toamna este anotimpul preferat pentru reluarea sesiunilor de citit, înfofolită într-o pătură caldă, o ceașcă de ceai de plante fierbinte lângă, un volum drag pe genunchi. Pentru mine, cel mai bine merg clasicii în această perioadă, cu descrierile lor lungi, detaliate, cu dramele umane, atât de diferit descrise față de literatura contemporană, cu societățile aparent ghidate de altă mentalitate, dar cu natura umană atât de statică pe parcursul sutelor de ani pe care i-a petrecut pe acest pământ.
Față de alți ani, nu-mi voi propune să citesc ceva anume. Astăzi am terminat Vârsta inocenței de Edith Wharton și mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de un clasic. Nu știu ce voi citi după, pentru că deseori mă las ghidată de starea de spirit; cert este că tot la clasici mă voi întoarce și am un anotimp întreg să-i redescopăr, să-i reîndrăgesc, să le admir poveștile.
Voi ce veți citi în această toamnă?
joi, 10 septembrie 2020
Recenzie literară: Destrămare de Sorin Delaskela (2019)
Era ca și cum lumea ar fi prins, deodată, un sens îndelung așteptat, bănuit, un sens nevrotic și lasciv, neplăcut dar obsedant.
Evenimentul acesta strict personal care e moartea, strict individual, delimitat sever, rupt din orice context metafizic, istoric sau social, desprins radical de orice generalitate și care se va întâmpla, simplu, clar, fără niciun echivoc. Dar cine putea înțelege, pe atunci? Moartea era îndepărtată. O țară aflată undeva la capătul lumii cunoscute de ei, la marginea hărților, cu stâncile adâncite în ocean.
Ceea ce vrem este ca lucrurile din viața noastră să stea mereu și mereu în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Vrem pentru viețile noastre un sol sigur sub tăpli. Pietricele rotunde, cu scrâșnet clar, a căror voință suverană e să-și susțină pașii, corpul greu ce apasă.
Alcătuirea acestei lumi este un joc de copii, un joc în care Dumnezeu însuși e un copil legat la ochi, învârtit de brațele celorlalți copii adunați în cercul amețitor și vesel.
E ca și cum prezentul e cel care acaparează și înghite totul, trecut și viitor, cu un gest absolut și orbitor, asemenea unui croșeu ce-ți zdrobește bărbia și neantizează totul în jur. Există acum și aici.
Și eu te iubesc. O ascult în liniște. Oamenii își spun asta, și eu, și eu te iubesc, noapte bună. E cea mai bună formulă de noapte bună între doi oameni care se iubesc sau cred că se iubesc. Un act uman, profund, sub mantia unui act reflex și a unei obișnuințe. O mantră ce închide pleoapele și inimile în propria lor liniște.
sâmbătă, 5 septembrie 2020
Bilanț literar: August 2020
joi, 3 septembrie 2020
Recenzie literară: Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia (1960)
Am putea trăi în pace, dacă nu ne-am teme unii de alții. Teama ne face să vorbim graiuri diferite. Iar viața devine un război nesfârșit, ea este războiul, zi de zi și tot mai mult. Și se făuresc arme în loc să se născocească vorbe de pace. Dumneavoastră care făuriți cuvinte, așa cum eu muncesc pământul, de ce nu născociți cuvântul păcii?
Se poate trăi pretutindeni unde se poate face foc și se pot schimba vorbe. Roma nu e decât un capriciu, un punct mărunt, poate prea strălucitor, în mijlocul beznei umane.
Roma e aidoma trecutului, pe veci pierdută, trăită, adică desprinsă de mine ca un lucru straniu pe care îl poți reconstitui prin gând și închipuire, dar care nu se mai află la îndemână. Trecutul meu are un nume, dar, la ce bun? Plâng. Mi-e teamă și mi-e frig, iar zeii nu există.
Sufăr că mă aflu aici și lupt în scrisori ca să obțin iertarea [...] dar nu voi regreta niciodată clipa în care m-am putut apleca liber asupra sufletului meu, fără silă, fără teamă și fără umilință.
Nu avem nevoie de tot ce dorim pentru a fi fericiți.
Omul nu se schimbă niciodată, nimic de pe lume nu-l poate schimba, experiența cea mai profundă nu reușește niciodată să-i schimbe esența, care este definitivă. Doar îmbătrânim, asta e tot. Judecăm lucrurile cu mai puțină ușurință și acționăm, după o criză sau după o cunoaștere revelatoare a lumii, cu mai multă înțelepciune. Iluziile cad, ca un inutil penaj. Suntem mai înțelepți. Sau înnebunim.