marți, 24 noiembrie 2015

Plouă

Plouă. Plăuă ca într-un vechi film italian, a cărui protagonist o așteaptă pe ea în ploaie, cu un buchet de trandafiri uzi și triști. Cerul parcă se revară peste pământ, lovind cu valurile sale crestele dealurilor și a copacilor care încearcă să se ascundă sub propriile frunze. 

Toamna aceasta este ca o mare; o mare de ape, de ciori și de nostalgii, care-și iau zborul de pe o creangă și aterizează pe acoperișul meu, croncănind în neștire. Iar toamna zâmbește, pentru că o amuză oamenii mici de la ferestre care o privesc cu ochi mari, încă naivi.
O rafală de vând a lovit sticla plină de picături de apă; aceasta a oftat, dar și-a menținut pozițiile. Vântul a insistat, dar după ceva timp și-a dat seama că lovește în van; și-a îndreptat atenția spre un nuc bătrân, demult dezvelit de frunze. Mă gândesc că vântul este ca oamenii: când vede că nu reușește să rănească un geam, atacă o creatură neajutorată. Oare vântul se simte bine când își demonstrează cât este de puternic (împotriva unor ființe lipsite de apărare)?
Un stol de ciori a zburat foarte aproape de fereastră. Cred că am văzut o individă care se uita cu coada ochiului spre mine. Oare ce voia? Îi este foame? Știe că am doi hamsteri pitici plini de semințe și ar vrea și ea să guste... din semințe? Nu știu, dar văd că s-a așezat pe o creangă de nuc și mă pândește. Săracul nuc! Îl lovește vântul, ciorile își fac palate pe crengile lui... iar el tace și nu face nimic. Îmi amintește de o ființă blajină a cărei ochi nu i-am văzut demult, care a suferit enorm în tăcere... îmi este atât de dor de ea!
Ceața s-a lăsat peste oraș, adâncindu-se încet-încet în copaci, case, mașini, suflete... ieri toamna încă strălucea, încă purta acea broșă în piept a cărei nume este Soare. Astăzi văd că s-a întristat; e bătrână și ea sărăcuța, mai are de trăit câteva zile. Dar e amuzantă și totodată singură toamna aceasta; se plânge de milă și nu se mai găsește nimeni să o consoleze. Nici oamenii, pe care i-a îngrijit aceste trei luni - aceștia merg pe stradă, supărați foc și înfrigurați, blestemând biata bătrână, uitând că aceasta i-a bucurat cu mult-mult soare... Toamna îi privește plângând și promite că la anul vor plânge ei și ea va jubila. Dar dragă toamnă, nu te lăsa prinsă în mrejile ființei omenești...
Încă mai plouă. Mărunt, răutăcios, undeva frivol. Când mă gândesc că trebuie să ies din casă mă apucă tristețea. Aici, din spatele ferestrei, văd o toamnă tristă și rece. Dar acolo, alături de ea, tristețea și răceala se pot transmite ca un virus... și ce mă fac atunci? Îi molipsesc și pe ceilalți oameni? Ha ha ha, m-am prins; toamna este singură și tristă, dar mai este și foarte șireată. Ca o vulpe dintr-o pădure îndepărtată. Toamnă drăguț-o, văd ce ne asemănăm tot mai mult... să fie oare legătura dintre noi, tu, care mi-ai călăuzit pașii din întuneric spre lumină? 
Cerul a devenit una cu pământul. Bradul singuratic din fața mea privește în zare - căutând probabil Crăciunul, care-l va împodobi cu ghirlande de gheață. Nu fi trist dragă brad, zilele acelea nu sunt foarte departe... toamna în schimb încearcăsă mai câștige timp. Lasă-te păgubașă dragă, nu mai insista; timpul este același pentru noi toți...

Plouă... plouă... plouă... adio toamnă... plouă... plouă... plouă...