Bilanț literar: Decembrie 2023

Salutare în noul an! 2024 să vă aducă numai lecturi bune!

Ultima lună din an a fost săracă în lecturi - oboseala își spune cuvântul, dar și o lipsă aproape totală de chef de citit. Am reușit să lecturez patru cărți plus încă 24 de cărțulii dintr-un calendar advent doar pentru că mi-am propus să-i citesc copilului meu zilnic. Altfel, probabil că aș fi rămas cu o singură lectură pe decembrie. Nu a fost o lună prolifică din acest punct de vedere, dar cred că e nevoie și de pauze acolo unde simți că nu e timpul.

Frumoasa din pădurea adormită este un volum ilustrat de Charlotte Gastault, după un balet de M. Petipa și P. I. Ceaikovski. E o poveste clasică, minunat ilustrată - o carte pe care o recomand cititorilor care vor să răsfoiască un volum foarte plăcut din punct de vedere estetic.

Kepler 62. Cartea a treia: Călătoria de de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland cred că e volumul ce mi-a plăcut cel mai mult din serie - momentan. Deși prima carte nu m-a convins și eram setată pe a nu continua seria, mă bucur că i-am mai dat o șansă - cărțile zici că devin din ce în ce mai bune pe măsură ce avansează acțiunea. Abia aștept să citesc continuarea.

Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale e singura carte din această lună pe care am citit-o în afara „orelor” mele de lectură cu Bebuț - și mi-a plăcut foarte mult. Am scris o recenzie pe blog dedicată acestei lecturi.

Jup De-a v-ați ascunselea de Alec Blenche, ilustrată de Ionuț Robert Olaru este o carte simpatică rău (cui nu-i plac pisicile?), prima carte primită de Crăciun de Bebuț, cu siguranță nu și ultima. I-au plăcut ilustrațiile, povestea e antrenantă, posibil să cumpăr și alte cărți din serie. Sunt foarte curioasă de seria cu Erus semnată de autor.

Nu s-a lăsat fără cărți abandonate - Wrapped with a Beau de Lillie Vale avea o premisă drăguță - un orășel mic, o tipă ce ține mult la o casă care a fost cândva vedeta unui film despre Crăciun, un tip din metropolă care vine să distrugă această clădire idilică... ce am realizat pe parcursul celor câteva capitole citite este că mie nu-mi plac poveștile astea crăciunistice, tip filme de pe Diva sau Hallmark - îmi place să citesc romance, dar parcă nu în ambianță crăciunistică, așa că am abandonat lectura.

Așa a arătat ultima lună din an pentru mine. Voi ce ați mai citit?

PS: singurul meu plan pe 2024 este să citesc. Să avem parte de lecturi cât mai frumoase!

Recenzie literară: Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig (1925)

Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig este o poveste de viață, unde se dezbate pe toate părțile întrebarea: poate o persoană să se schimbe radical într-o singură zi, să-și arunce viitorul pe fereastră și să se dedea în totalitate sentimentelor?

Stefan Zweig aduce în discuție, prin intermediul personajelor, ideea de schimbare și dorința de evadare pe care o are omul încrustată în esența a sa. Datoria și morala, principiile de bază pe care le promovează înalta societate, sunt încâlcate cu ușurință atunci când în peisaj apare ceva - sau cineva - ieșit din comun, demonstrând cât de imprevizibilă poate fi viața. Mi-a plăcut modul în care gândește protagonistul și felul în care discută ambele situații - fuga femeii măritate și povestea bătrânei - fără a judeca sau a pune etichete.

Recenzie literară: Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale (2023)

Auzise un strigăt în acea seară furtunoasă de septembrie. Patul era dedesubtul ferestrei, așă că de fiecare dată când deschidea ochii, putea să vadă crengile copacului bătrân din curtea de spate fâlfâind în bătaia vântului. Mereu fusese înspăîmântată de acea priveliște, deși, la vârsta de doar șapte ani, știa că nu exista nimic dincolo de sentimentul de teamă pe care acele crengi scheletice i-l conferea.

Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale urmărește viața Fatimei Freeman, în trecut o fetiță speriată și abuzată de cei care ar fi trebuit să o apere - familia și biserica, în prezent un detectiv care tinde să întreacă măsura din dorința de a afla adevărul. Viața Fatimei este marcată de o mare pierdere - sora ei mai mare, Angela, cea care a apărat-o cum a putut, dispare în spatele ușilor spitalului de psihiatrie Sf. Maria, și douăzeci de ani mai târziu, Fatima încă nu știe ce s-a întâmplat cu Angela, dacă mai trăiește și unde e.

Atunci când corpul neînsuflețit al unei tinere e descoperit în râul din apropierea spitalului, Fatima știe că doctorii au un cuvânt de spus în toată situația asta - dar nu e atât de ușor să ajungi la oamenii sus-puși, care dețin puterea. Fatima însă are un as în mânecă: pe lângă faptul că nu-i pasă de nimic și e dispusă să calce pe cadavre pentru a ajunge la scopul vieții sale, tânăra poate comunica cu anumite entități...

Romanul de debut al autoarei m-a captivat de la prima pagină, atât prin felul în care e construită protagonista, cât și prin modul în care se desfășoară acțiunea. Fatima e bine conturată, e nihilistă până-n măduva oaselor, dar acesta are rădăcini adânci în copilăria tinerei, o copilărie plină de abuzuri, frică și traume. Fatima are o relație complicată cu religia în care a fost crescută, îi este greu să lase oamenii să se apropie de ea, alege să fugă atunci când simte că începe să aibă sentimente față de o persoană sau alta. Un moment care m-a pus pe gânduri - și foarte bine construit - este portretizarea relației defectuase cu mama ei - am simțit toată revolta, supărarea și incertitudinea prin care trece Fatima atunci când e nevoită, adultă fiind, să comunice cu mama sa.

Cimitirul de pe fundul râului este un roman cu o premisă extraordinar de atractivă pentru mine, o carte cu acțiune dinamică, ce m-a ținut captivă în povestea care curge, precum un râu, legând abil trăirile personajelor cu evenimentele ce au loc. Narațiunea este alertă, plină de evenimente, la un moment dat cititorul urmărește în paralel mai multe cazuri la care lucrează Fatima, fără a uita însă de țelul ei principal: să descopere ce legătură are spitalul de psihiatrie cu dispariția Angelei.

Mi-aș fi dorit ca volumul să fie mai lung, nu mă puteam sătura de Fatima și replicile ei pline de venin sau ironie, relațiile pe care aceasta le are cu Martha, prietena ei cea mai bună și cu Daniel, partenerul alături de care tânăra rezolvă cazurile. Oamenii ce apar în viața Fatimei sunt deseori niște creaturi mârșave, care dețin puterea și abuzează de aceasta, iar domnișoara detectiv le dă de hac.

Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale dezbate teme precum fanatismul religios și impactul acestuia asupra minților tinere, traficul de persoane, abuzul și toate formele acestuia, capcaitatea banilor de a ascunde orice fărădelege. Nu este o lectură lejeră în ceea ce privește temele abordate, iar autoarea le dezvoltă într-un mod dinamic și atractiv în povestea pe care o țese.

Recomand volumul cititorilor ce apreciază thrillerele cu elemente de paranormal, personajele antipatice care primesc ceea ce merită, secretele ce se ascund în spatele zâmbetelor false și protagonistele care au un set propriu de valori, complet diferit față de ce majoritatea consideră a fi normal.

Recenzie literară: Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel (1989)

Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este un roman ce pune accent pe teme precum construcția familiei tradiționale, evenimentele istorice și cum acestea conturează o persoană, impactul pe care-l poate avea o mare pierdere. Deși simte că Pedro este pierdut pentru ea, Tita nu devine o umbră a propriei persoane, continuând să muncească și mai ales, să gătească cu dragoste pentru cei din jur. Totuși, doarta îi aduce tot felul de surprize, iar evenimentele sunt deseori legate de felul în care tânăra pregătește mâncarea.

Laura Esquivel împletește abil povestea cu rețetele bucatelor pe care le gătește Tita, astfel încât între acestea se creează o legătură magică și sacră, menită să schimbe realitatea. Personajele sunt variate și bine amplasate în acțiune, iar realitatea istorică în care are loc acțiunea este abil conturată. Mi-a displăcut matroana familiei, mama Elena, o ființă dură și nemiloasă, ipocrită și crudă, care ajunge să umbrească existența Titei. Tita, la rândul ei, e o fată ca oricare alta, cu vise și aspirații, conștientă de realitatea pe care trebuie să o îndure, dar deloc dornică să o accepte.

Recenzie literară: La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami (1985)

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami este un roman captivant prin misterul ce planează asupra personajelor principale. Ambii bărbați, Watashi și Boku, duc o existență lipsită de orice fascinație, până când sunt nevoiți să se despartă de ceva - Watashi de liniște, iar Boku, de umbră. Ambele personaje încearcă să dibuie adevărul, să înțeleagă ce li se întâmplă, iar această căutare îi va aduce în cele mai bizare împrejurări.

Mi-a plăcut foarte mult lumea pe care o construiește Haruki Murakami - Watashi se trezește în Țara Aspră a Minunilor, în realitatea pe care o credea lipsită de culoare și mister. Boku se află La capătul lumii, unde sfârșitul este iminent și totuși, existența oamenilor este înghețată în timp. Autorul pune accent pe felul în care protagoniștii navighează prin viața pe care o au - Watashi fiind înecat în sunete și cuvinte, Boku trăind prezentul prin muzică și imagini.

Recenzie literară: Mormintele din Atuan (Terramare, #2) de Ursula K. Le Guin (1970)

Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin este o carte despre puterea cuvintelor și a credinței, despre datorie și responsabilitate. Deși Arha nu are cea mai drăguță personalitate, este conștientă de datoria pe care o are și încearcă să se împace cu ideea că viața ei se termină aici, fără a scoate la suprafață aceste gânduri. Pentru ea, grija față de morminte este scopul vieții, chiar dacă nu a fost alegerea ei să devină Cea Devorată. Apariția lui Ged este un punct de cotitură în existența ei, pentru că noul pe care-l aduce acest om, atât de diferit de cei pe care-i cunoaște, o înspăimântă și încântă totodată.

Mi-au plăcut mult discuțiile filosofice purtate între cei doi, despre ce înseamnă, de fapt, datoria sau menirea, dăruirea completă pentru o cauză, adevărata voce a inimii. Ged e un personaj pe care cicitorul îl cunoaște în primul volum din serie, Un vrăjitor din Pământșimare, autoarea introducându-l în narațiune într-un mod plăcut și deloc deranjant - îl conturează suficient cât să-ți amintești drumul pe care acesta l-a parcurs și acum a ajuns să fie ceea ce este în prezent.

Bilanț literar: Noiembrie 2023

Salutare la final de toamnă!

A fost o lună care a avut un start lent - totul din cauza unei anumite cărți ce m-a făcut să mă întreb de ce pun atâta suflet (uneori) în povești care sunt mult prea populare. Volumul respectiv m-a făcut să pun pe pauză lecturile pe care le aveam începute și simțind că vine un Reading Slump, m-am axat pe alte hobby-uri. Cu toate acestea, am reușit să termin două cărți începute luna trecută și asta mă bucură.

Daughters of the Lake de Wendy Webb începe cu descoperirea unui cadavru pe malul unui lac imens. Cadavrul ascunde un secret: femeia zici că a murit cu câteva clipe înainte să fie găsită, iar în cămașa ei de noapte este ascuns un nou-născut. Kate Granger, o tânără ce tocmai a revenit în casa părintească, ajunge la fața locului și reacționează dubios la vederea cadavrului: este femeia pe care o vede în vise de mai bine de o lună, iar faptul că aceasta apare fizic în viața ei o neliniștește cumplit.

Dacă sunteți fanii stilului pe care-l adoptă și Kate Morton - un mister care leagă mai multe generații, mai multe fire narative în mai multe perioade temporale, o muncă de detectiv atipică - vă recomand să-i dați o șansă lui Wendy Webb.

Tao Te Ching de Lao Tsu este o nonficțiune „clasică”, la care am ajuns între alte lecturi. E mai degrabă o serie de cugetări filosofice despre natura umană, despre liberul arbitru, onestitate, corectitudine, onoare, virtute - trăsături pe care trebuie să le posede un conducător adevărat (care, de altfel, ar trebui să reprezinte omul perfect). Volumul, deși scurt, te pune pe gânduri și oferă o călătorie în trecut, punând accent pe viziunea de acum două mii de ani despre cum ar trebui să fie un om pentru a trăi în armonie nu doar cu natura și cu semenii săi, ci și cu propriul sine.

O magie de neîmblânzit de Allison Saft e o carte care, din punctul meu de vedere, este promovată ușor eronat. Despre acest volum se spune că este o poveste fantasy, unde accentul se pune pe construirea unei relații amoroase între protagoniști, pe fundalul unei vânători fantastice. Eu am perceput volumul mai degrabă ca pe o poveste de dragoste unde se pune un mare accent pe trăirile personajelor, dezvoltarea lor, dar mai ales, pe religia pe care cei doi o practică. Deși O magie de neîmblânzit este o carte ce are propiul farmec, mi-aș fi dorit să se spună mai multe despre alchimie, vânătoare și lumea fantastică din universul cărții și să se pună mai puțin accent pe religie și pe politică.

Tare simpatică poezioara asta - Bebuț a ascultat cu atenție rimele şi a admirat ilustrațiile Irinei Dobrescu. Cu siguranță Degețelele Gabrielei Tabacu rămân în bibliotecă pentru a fi recitite ( şi poate chiar recitate ) în viitor.

Poveștile bufniței: Elefantul care nu respecta nimic de Eric-Emmanuel Schmitt cred că e volumul meu preferat din seria respectivă. Despre Saxo, elefantul, nu se poate spune că e un individ bun: nu îi pasă de nimeni și de nimic și merge prin viață de parcă lumea i-ar aparține. Singura care mai speră că Saxo mai poate fi salvat este mama lui, care apelează la bufnița Minerva, iar aceasta încropește un plan care să-l facă pe Saxo să vadă unde greșește. Mi-a plăcut felul în care pasărea îl pune față-n față cu „păcatele” sale, iar ilustrațiile au fost foarte pe placul lui Bebuț. Cu siguranță vom reciti împreună cartea când e mai mare :)

Acestea au fost lecturile lui noiembrie. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson (2022)

Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este un roman despre copilărie și despre cunoaștere, dar mai ales, despre etapele prin care trece un om când suferă o mare pierdere. Zack, un băiat de 11 ani interesat de explorare, cărți și prietenii noi, are în suflet o rană ce nu se închide, oricât cei din jur ar încerca să-l aline. Totuși, apariția lui Ann îl face să iasă din propria cochilie și să încerce să facă față realității. 

Ben Guterson creează personaje pe care vrei să le înțelegi și să le ajuți, e imposibil să nu te atașezi de Zack sau de frații lui, de familia Einstein în întregime, sau chiar de bătrânul morocănos din oraș. Fiecare dintre personaje are câte o suferință, uneori comună, și autorul construiește personajele în așa fel, încât vezi diferite perspective și moduri de a trece peste o traumă.

Recenzie literară: Dincolo de iarnă de Isabel Allende (2017)

Dincolo de iarnă de Isabel Allende este un roman ce urmărește destinul a trei oameni foarte diferiți: o chilliană încercată de viață, un profesor universitar care vrea să uite trecutul și o imigrantă ilegală ce încearcă să supraviețuiască într-o lume străină. Cei trei, uniți de un eveniment pe care trebuie să-l depășească, se trezesc nevoiți să colaboreze, pe parcursul călătoriei lor descoperind, puțin câte puțin, cine sunt, care le-a fost trecutul și ce le oferă viitorul.

În romanul său, autoarea dezbate subiecte precum familia, condiția socială, imigrația, violența, mai ales asupra copiilor. Pe parcurs ce romanul avansează, cititorul află lucruri despre cele trei personaje, acestea prinzând treptat contur, trezind tot felul de sentimente în cititor. Între Lucia și Richard se înfiripă o relație bazată pe durerea și regretul trecutului, pe care cei doi le trăiesc în felul său.

Recenzie literară: Grădina uitată de Kate Morton (2008)

Grădina uitată de Kate Morton împletește abil trei fire narative, care urmăresc trei femei ce trăiesc în perioade diferite: viața lui Nell, o enigmă de la început până la sfârșit; existența Autoarei și adevărata ei identitate, trecutul și prezentul Cassandrei, o femeie care simte că viața ei s-a terminat demult. Kate Morton știe să țină cititorul ancorat în povestea pe care o deapănă, aducând în scenă tot felul de evenimente învăluite în mister.

Deși am apreciat mult misterul care planează asupra celor trei personaje feminine, care trăiesc în epoci diferite, nu mi-a plăcut un aspect. Autoarea tinde să introducă multe personaje secundare în narațiune, personaje care apar într-un capitol sau două, dar asupra cărora Kate Morton stăruiește, prezentând cititorului trecutul acestor personaje, evenimente importante din viața lor, care nu au legătură cu firul narativ principal.

Recenzie literară: Zăpada de primăvară (Marea fertilității, #1) de Yukio Mishima (1969)

Zăpada de primăvară de Yukio Mishima este o frescă a Japoniei de la începutul anilor 1900, portretizând schimbările ce au loc în înalta societate prin intermediul familiilor celor doi protagoniști. Dacă familia marchizului se bucură de atenția familiei imperiale, are o situație financiară bună și în reședința Matsugae arta tradițională se împletește cu ultimile tendințe de modă din vest, familia Ayakura, deși o familie veche și respectată, se află în declin, numele fiind singurul lucru de preț ce le rămâne. Relația între Kiyoaki și Satoko se dezvoltă treptat, cei doi trecând printr-o serie alambicată de evenimente, intrigi și situații care pot să le pericliteze cu desăvârșire reputația.

Yukio Mishima conturează plăcut personajele, descoperindu-le sufletele odată cu avansarea acțiunii. Kiyoaki, deși sensibil și rafinat, dă dovadă de trufie și chiar ipocrizie, însă totul i se iartă pentru că are un farmec aparte și cei din jur nu pot fi supărați prea mult timp pe el. Satoko este enigmatică și deseori îl face pe Kiyoaki să se simtă inferior, fapt ce complică foarte mult relația celor doi. Mi-au plăcut și câteva personaje secundare - Honda, cel mai bun prieten a lui Kiyoaki, dar și Inuma, mentorul tânărului fiu de marchiz. Ambii tineri îl iubesc enorm pe Kiyoaki și participă la evenimentele cruciale din viața tânărului, trâind, la rândul lor, propriile drame.

Martie Dostoievskian

Pentru Cassandra, tot ce însemna luna martie era începutul unui nou ciclu depresiv. Tradițional, îşi cumpăra, fix de 1 martie, un mărțişor, o sticlă de vin şi un roman semnat de Dostoievski, chiar dacă avea deja titlul în bibliotecă. Era singura ei formă de supraviețuire: un job anost, o serie de pastile de luat zilnic, o recitire a unui roman unde se regăsea în personaje.

A intrat în magazinul de la colț, unde o dată la câteva luni vedea o vânzătoare nouă. La tejghea stătea o tinerică blondă, butonând de zor telefonul. La raionul de spirtoase, un adolescent cu gluga trasă peste frunte se uita insistent la o sticlă.

Cassandra îl cunoştea; o dată, l-a cronometrat holbându-se la un sortiment de înghețată timp de şapte minute şi opt secunde, ca mai apoi să iasă val-vârtej din magazin, trântind uşa, făcând clopoțelul atârnat deasupra acesteia să sune strident.

Drogurile erau la modă şi Cassandra se ruga universului să nu ajungă să ia mai multe pastile decât avea prescris; în unele seri, după mai multe pahare de vin, uita dacă a luat sau nu cele câteva pastile mov-deschis.

Înșfăcând sticla de vin, Cassandra a pus-o pe tejghea, aşteptând câteva clipe bune să fie observată de vânzătoare. Aceasta, deranjată, s-a desprins de ecran şi a scanat vinul.

- Douăjcincidălei, a pronunțat ea într-un cuvânt, deschizând apatic sertarul cu bani.

Cassandra i-a întins bancnota. Casierița aproape că a smuls-o din mâna ei, zgârâind-o cu unghiile lungi, stacojii. I-a întins restul şi a împins uşor sticla spre clientă, întorcându-se la activitatea din care a fost întreruptă. Sunetul bonului, care a ieşit şi a rămas captiv în aparat, privind-o trist pe Cassandra, a făcut-o să se gândească la copilăria ei, când părinții o încuiau în casă şi se duceau la crâşmă, făcând-o să-i aştepte ore în şir, zăcând în întuneric.

În fața magazinului, Mitică, omul fără căpătâi, dar mereu acompaniat de o cățea schiloadă, cânta fals la nai, distrugând timpanele trecătorilor. Cassandrei îi era milă de el, dar după câteva încercări nereuşite de a-i da de mâncare - Mitică a aruncat caserola oferită cât colo, cerând bani - femeia a renunțat să-l mai bage în seamă.

În drum spre apartamentul ei mic, pe care-l compara cu un dulap, Cassandra s-a gândit cu dezgust la chiria pe care trebuia să o plătească. Proprietarul blocului, un moşuleț aparent simpatic, era pisălog când venea vorba de banii ce i se cuveneau. Mare pasionat a jocurilor de noroc, a acceptat într-o clipă vara trecută propunerea unui lanț mare de săli de joc să mai deschidă una la parterul blocului. Nu de puține ori îl vedea Cassandra prin uşa deschisă a „cazinoului”, dând gheară după gheară, aruncând banii ei - şi a altor locatari - pe apa sâmbetei.

Strângând mai puternic volumul sub braț, femeia a păşit pe casa scării slab luminată de un bec ce se ambiționa să pâlpâie, deşi era demult vremea să se pensioneze. La parter, uşa de la apartamentul proprietarului era întredeschisă, iar Cassandra vedea pentru prima dată ce se află dincolo de aceasta.

Un miros rânced venea dinspre holul îngust, decorat cu un covor de pe vremea străbunilor şi un tapet urât, cu model floral.

I s-a părut ciudat; proprietarul nu lăsa niciodată nimic la vedere şi retrăind ultimile minute, Cassandra nu-şi aminti să-l fi văzut în locul lui obişnuit, lovind cu sete maneta aparatului de joc.

Un sentiment de nelinişte i s-a cuibărit în suflet; moşulețul era, totuşi, un om în vârstă, iar uşa larg deschisă a apartamentului acestuia nu era a bine. Cassandra a bătut de trei ori în lemnul dur, din ce în ce mai tare, dar fără niciun răspuns.

Luându-şi inima în dinți, femeia a intrat în casa bătrânului, evitând cu îndemânare un scaun răsturnat, ceea ce i-a făcut îngrijorarea să crească. Cassandra a ajuns într-o cameră ce se deschidea în altele două şi a scăpat cartea, aceasta căzând cu un sunet surd pe podea, într-o baltă, stropindu-i pantofii.

Proprietarul stătea întins peste masă, de parcă a dat să se ridice şi nu a apucat. Privirea lui, cândva şireată, era ațintită pentru totdeauna asupra unei găuri în perete - un seif mic, săpat în zid, ascuns altă dată în spatele unui tablou. Uşița seifului, acum gol, se legăna în bătaia vântului ce intra pe fereastra rabatată, scârțâind uşor.

Un topor mare, cu coada vopsită în albastru, îi ieșea din umărul stâng. Cassandra a recunoscut obiectul: îi aparținea moșului, care era foarte mândru că are toate sculele marcate, astfel încât să nu existe posibilitatea ca vreun chiriaș să îi șterpelească un ciocan sau o șurubelniță.

Albastrul intens al lemnului contrasta cu roșul-bordo ce se scurgea de la umăr în jos, îndreptându-se în mai multe râulețe spre balta în care femeia și-a scăpat cartea.

- Poliția!

Cassandra a tresărit și s-a întors lent spre ușa de la intrare, în care au apărut câțiva polițiști. Nu le-a luat mult timp să analizeze situația, iar femeia, pentru prima dată în viața ei, a simțit cum panica îi stăpânește corpul.

- Eu… a bâguit ea, conștientă de imaginea care s-a deschis în fața polițiștilor.

Moșulețul cu un topor înfipt în umăr. Seiful gol. Ea, stând în mijlocul camerei, cu pantofii stropiți de sânge.

- Veniți cu noi la secție, a lătrat unul dintre ofițeri, analizând rapid situația.
- Dar nu eu am fost! A protestat Cassandra. Am văzut ușa deschisă și…
- Ne veți povesti totul la secție! A spus din nou bărbatul. Aveți dreptul la a păstra tăcerea!

Cassandra s-a uitat, ca prin vis, la cartea ce stătea în sânge la picioarele ei. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla: ea doar intrase să verifice dacă moșulețul era bine, dar uite-o acum, suspecta numărul unu, prinsă la locul faptei.

- Sunt nevinovată! Mai încercă ea o dată să discute cu polițiștii care o priveau rece.
- Doamnă, mergeți cu noi, i-a spus categoric unul dintre ei.

Cassandra a expirat adânc, privind cu jind cartea pe coperta căreia titlul începea să dispară înecat în sânge.

Crimă și pedeapsă, de Fiodor Dostoievski.

Recenzie literară: Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting (1920)

Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting este un volum plin de peripeții, situații amuzante, dar și momente tensionate. Personajele sunt variate și simpatice, e imposibil să nu te atașezi de papagalul Polinezia, cea mai deșteaptă creatură dintre toate, porcușorul Gub-Gub care e obsedat de mâncare, maimuțica Cii-Cii, ghidul lor în Africa, sau însuși doctorul, care dă dovadă de altruism și de o bunătate imensă.

Autorul plimbă cititorul printr-o lume în care binele face minuni, unde animalele dau dovadă de mai multă înțelepciune și perspicacitate decât unele dintre personajele pe care le întâmpină, iar aventurile prin care trece doctorul Dolittle sunt captivante.

Bilanț literar: Octombrie 2023

Salutare!

Deși în prima jumătate a lunii nu am citit deloc - de altfel, mă așteptam să fie o lună „moartă” în ceea ce privește cititul - în a doua jumătate mi s-a trezit apetitul, în special pentru fantasy, și am și reușit să termin niște cărți începute cu mult timp în urmă.

Am terminat, după multe luni, al doilea volum din seria Pământurile de Aur, Turnul Bufniței (traducere mot-a-mot) de Ulyana Cherkasova. Ce m-a bucurat e faptul că, deși volumul face parte dintr-o trilogie, nu suferă de second book syndrome - nu e de umplutură, deși se întâmplă lucruri ce, la prima vedere, nu sunt necesare poveștii, dar pe final realizezi cât de frumos aduce autoarea personajele acolo unde acestea trebuie să ajungă. Mi-a plăcut modul în care se conturează soarta fiecăruia - cum personajele pierd totul, trebuie să se ridice din cenușă, trebuie să se apere sau să fugă. Volumul acesta l-am parcurs foarte lent - uneori mă plictiseau descrierile, alteori - salturile de la perspectiva unui personaj la perspectiva altuia, în miezul acțiunii, iar asta a mai diminuat din plăcerea lecturii. Cu siguranță sunt curioasă de ultimul volum și de modul în care autoarea are de gând să încheie povestea.

Half a Soul de Olivia Atwater a fost un volum despre care am aflat uitându-mă pe feedul meu de GR (l-am văzut la un prieten - uite de asta îmi place, printre altele, platforma respectivă). 

E genul de poveste nepretențioasă, dar care te face să te simți bine - să ții cu personajele, să te bucuri pentru reușitele lor, să empatizezi cu suferințele prin care trec. Mi-a plăcut foarte mult cum a fost construită protagonista, dar și modul în care aceasta vede lumea.

Nu aș fi terminat de citit Hotel Magnifique de Emily J. Taylor dacă nu aș fi trecut pe varianta audio a cărții. Mi-a atras atenția premisa și faptul că volumul e comparat cu Caraval - o carte (și serie) ce mi-a plăcut în mod deosebit. Cu Hotel Magnifique nu a fost cazul - deși ideea e foarte bună, protagonista mi-a fost antipatică pe tot parcursul poveștii. Magia, intriga, descrierea hotelului, tot ce înseamnă suflet și destin uman - au fost eclipsate de cât de enervantă e Jani, cum calcă strâmb la fiecare pagină și cum nu gândește deloc. Cred cu tărie că povestea mi-ar fi plăcut de zeci de ori mai mult dacă nu ar fi fost Jani în peisaj.

Că tot am adus vorba despre Caraval, ultimul volum din seria spin off a autoarei, Once Upon A Broken Heart, a apărut luna asta și abia așteptam să aflu cum se încheie povestea Evei și a lui Jacks în A Curse For True Love. Din păcate, Stephanie Garber m-a dezamăgit cumplit cu această carte și încă mă întreb unde a dispărut fascinația, magia și construcția personajelor din volumele anterioare. Am spus mai multe aici.

Acestea au fost lecturile lunii octombrie. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: A Curse for True Love (Once Upon a Broken Heart, #3) de Stephanie Garber (2023)

Voi începe această postare prin a spune că nu știu în ce măsură textul va fi o recenzie - o recenzie presupune, pe lângă prezentare succintă și aprecieri critice, un comentariu care nu se rezumă doar la punctele negative. Pentru mine, A Curse For True Love, volumul ce încheie trilogia Once Upon A Broken Heart de Stephanie Garber, este dezamăgirea anului și sunt sceptică de faptul că mai poate fi detronat până se termină 2023 de pe acest „piedestal”.

Sunt extraordinar de dezamăgită de felul în care autoarea și-a tratat propria poveste - autosabotaj? Dar de ce? Din ce motiv? Voi încerca să fiu cât mai coerentă, deși recunosc, când scriu acest articol, la o zi după ce am terminat cartea, încă sunt furioasă - și nu ar trebui să-mi pese atât de mult de o carte, dar totul în mine fierbe și nu se mai oprește.

PS: va fi cu spoilere, deci nu recomand să-mi citiți opinia dacă plănuiți să lecturați seria.

A Curse For True Love încheie povestea magică a Magnificului Nord, narațiunea concentrându-se, din ce se deduce din finalul The Ballad of Never After, pe felul în care se va finaliza relația între Evangeline și Jacks, cum Eva își va recăpăta amintirile, ce se va întâmpla cu regalitatea acestui tărâm magic.

La capitolul perspective, nu știu de ce a decis ca după două cărți în care urmărim povestea doar din perspectiva Evangelinei, să relateze evenimentele din trei perspective. Cea a lui Apollo, care ocupă aproximativ 40% din carte, a fost inutilă, a ocupat spațiu degeaba și nu știu ce a gândit autoarea când a vrut să ofere cititorului perspectiva lui Apollo, un personaj secundar în primele două cărți, care de la un prințișor râzgâiat și un bărbat asupra căruia se aruncă un blestem (dezlegat la finalul volumului doi) devine un psihopat obsedat de Eva, omorând în stânga și-n dreapta oameni doar pentru că și-au permis să se uite în direcția tinerei.

Cam 55% din poveste o vedem din perspectiva Evangelinei, care e o umbră tristă și fadă a protagonistei pe care am urmărit-o cu sufletul la gură în celelalte cărți. În A Curse for True Love, atunci când nu încearcă să-și recapete amintirile, Eva face numai prostii, nu gândește absolut deloc sau se află într-o încurcătură și trope-ul „domnița la ananghie” ajunge să fie principalul element din poveste.

Jacks, care e protagonistul acestei serii, un personaj pe care autoarea îl construiește pe parcursul a cinci volume (apare pentru prima dată în Legendary, definitivându-se și devenind un antagonist important în Finale), dar care are parte de 5% implicare în toată povestea. Când nu vine în ajutorul Evangelinei, Jacks e dat dispărut și e neclar ce face în acest timp, ce urmărește, de ce mai este în peisaj.

Autoarea creează un triunghi amoros de-a dreptul cretin: Eva e căsătorită cu Apollo, dar nu-l iubește, ci-l vrea pe Jacks. Apollo e obsedat de Eva și vrea să-l distrugă pe Jacks (dar eșuează lamentabil, cu toate resursele pe care le are la-ndemână). Jacks o salvează pe Eva, dar fuge de ea și are un comportament de-a dreptul bipolar.

Lăsând la o parte unidimensionalitatea personajelor principale, personajele secundare ce apar sunt aruncate la-ndemână. Personajele ce au avut un impact în evenimentele ce au avut loc în volumele precedente ori nu sunt menționate deloc, ori apar aici în treacăt, orice fir narativ care o leagă pe Eva de acestea (de exemplu, face niște promisiuni cuiva și încheie un pact cu altcineva în volumul doi) este lăsat în aer. În schimb, autoarea introduce un personaj ca antagonist undeva după jumătatea cărții, iar motivațiile acestuia sunt de toată jena. Să nu mai spun că Stephanie Garber construiește timp de două trilogii ideea de Soartă și de blestem care e aruncat asupra acestuia (sărutul lui Jacks e letal și Prințului Inimilor îi este predestinat să ucidă femeia pe care o iubește, LaLa aspiră la a fi împreună pentru totdeauna cu iubirea vieții ei, dar de fiecare dată se trezește singură în fața altarului), ca să arunce o bombă de toată jena cam în ultimile 20% din carte, privind originea Prințului Inimilor și a sarutului său otrăvitor.

A Curse for True Love e genul de carte ce trebuia să acopere toate aspectele importante din serie, să răspundă la întrebări importante, să lămurească anumite lucruri, să încheie cât de cât logic povestea Evangelinei. În schimb, autoarea a lăsat în aer o groază de aspecte importante - cum ar fi familia legendară Valor și ce au făcut membrii acesteia timp de mii de ani cât au fost închiși. Ce vor să facă odată eliberați, care e dinamica relațiilor dintre ei, ce impact are reapariția lor în Magnificul Nord - autoarea nu se obosește să ne spună. Familia Valor a fost un fir narativ important în cărțile anterioare, iar aici ei doar se ocupă de reconstruirea unei zone, ocazional intră în scenă să vorbească cu Apollo sau Evangeline, apar și dispar brusc, iar autoarea se axează mai mult pe ce gândește/crede Apollo, un prinț de care absolut nimănui nu îi pasă.

Cum are de gând Evangeline să rupă blestemul care-l acoperă pe Jacks? Cum reușesc cei doi să rămână împreună? Cum sunt distruse obiectele magice, care aduc doar suferință? La finalul cărții, am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri, ceea ce e grav, având în vedere că ăsta e ultimul volum din trilogie.

Mai sunt multe aspecte de menționat - cum ar fi obiectele ce își schimbă proprietățile în funcție de cum e mai bine pentru a împinge acțiunea într-o anumită direcție, personaje plate care sunt degeaba, modificarea pe suta de metri a unor concepte pe care autoarea le explică și le conturează destul de complex pe parcursul primelor două cărți.

Seria asta ar fi trebuit să rămână duologie și autoarea să nu arunce la finalul The Ballad of Never After acel plot twist atât de prost executat în volumul de față. Am citit că Stephanie Garber a scris patru finaluri alternative pentru cartea asta, ultimul capitol adică, ceea ce înseamnă că un fan înrăit ar trebui să cumpere patru ediții ale aceleiași cărți pentru a afla tot ce a vrut să zică autoarea, ceea ce e o mișcare lipsită de respect față de fani, în opinia mea.

Nu înțeleg cum o carte cu atâtea lacune logice a ajuns, în forma respectivă, să fie publicată. Stephanie Garber e un autor deja consacrat, are o bază solidă în lumea YA Fantasy, are o echipă editorială - cum, din atâtea persoane, niciuna nu a semnalat golurile imense din acest final? elementele care se bat cap în cap cu tot ce ni s-a adus la cunoștință pe parcursul primelor două volume? „revelațiile” scoase cine știe de unde, trântite ca nuca de perete? 

Sunt extraordinar de dezamăgită de această carte și cu siguranță nu voi mai citi altceva scris de autoare. Forma în care a apărut acest volum este o nedreptate adusă universului poveștii și personajelor, o dizgrație pentru tot ce a construit Stephanie Garber în volumele anterioare.

Recenzie literară: Ucenicul Vraciului (Cronicile Wardstone, #1) de Joseph Delaney (2004)

Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney este un volum captivant și destul de întunecat despre maturizare și despre asumarea responsabilității. Mi-a plăcut mult cum e construit Thomas - cum dintr-un băiețel speriat de orice începe să devină un ucenic studios, să ajungă la concluziile corecte, să facă greșeli pe care și le asumă. Nu de puține ori băiatul dă dovadă de un al șaselea simț și am apreciat felul în care autorul îl face pe Thomas să ajungă la anumite concluzii sau să ia anumite decizii. Deși nu este cel mai curajos sau strălucit ucenic, Thomas își dă absolut toată silința să afle unde e adevărul și dă dovadă de empatie acolo unde altcineva ar fi nemilos și dur.

Tot ceea ce ține de sistemul magic și lumea în care trăiesc personajele este bine descris, astfel încât nu am simțit că lucrurile se întâmplă din neant, personajele purtându-se cu naturalețe. M-a intrigat personajul mamei lui Thomas, care pare să fie mai mult decât o femeie ce știe să-și crească copii și să îi ajute pe alții să vină pe lume. Vraciul, la rândul său, e un personaj enigmatic, pe care-l cunoaștem strict prin prisma lui Thomas, dar beneficiază de o portretizare complexă și pare să ascundă foarte mulți ași în mânecă.

Recenzie literară: Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque (1939)

Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque este o carte ce urmărește viețile imigranților ilegali, nevoiți să părăsească viața pe care au cunoscut-o din totdeauna doar pentru că, din senin, conducerea țării îi declară dușmani ai poporului. Prin intermediul lui Kern, cititorul simte toată acea disperare acaparatoare prin care trece un tânăr de douăzeci de ani, care trebuie brusc să înțeleagă cum să supraviețuiască, să trăiască din vânzarea șireturilor sau a parfumurilor, să se strecoare de la o frontieră la alta și să găsească locuințe unde poliția nu ar veni în secunda doi pentru a-l aresta. Pe parcursul călătoriei sale, Kern o cunoaște pe Ruth, o tânără evreică de care, în contradicție cu toată mizeria și disperarea ce domnește în jur, bărbatul se îndrăgostește. Povestea lor de iubire este o adevărată rază de lumină în viața mereu pe fugă, trăită în frică și lipsuri.

Erich Maria Remarque are un mod aparte de a crea personaje și de a le plasa în realitatea anilor în care trăiesc. Deși bătrânul continent nu este încă înghițit de război, peste tot domnește neliniștea, nesiguranța și teroarea, iar personajele din roman transmit cu fidelitate aceste stări prin intermediul evenimentelor la care sunt părtași. În această mare de frică, iese la suprafață adevărata natură umană, cu bune și cu rele. Nu de puține ori mi-a părut rău de Kern, mi-am dorit ca anumite personaje să își termine povestea altfel, iar lumea să dea dovadă de mai multă omenie.

Recenzie literară: Prințul spinilor (Imperiul fărâmițat, #1) de Mark Lawrence (2011)

Prințul Spinilor de Mark Lawrence este un fantasy sângeros, povestea abundând în imagini șocante, omoruri, distrugeri, înfățișând, pe de o parte, războiul și cruzimea acestuia și, pe de altă parte, limitele la care poate ajunge o persoană care deține puterea. Jorg Ancrath nu este un protagonist pe care să-l placi, cel puțin, nu de la început. Este un adolescent crud și nemilos, capabil să vadă oameni vii și morți, să-i controleze. Este iute la mânie și deseori calcă peste cadavre pentru a ajunge la țelul său. Totuși, autorul reușește să captiveze cititorul prin modul în care prezintă realitatea lui Jorg, astfel încât devii investit în ce i se întâmplă prințului și chiar ajungi să ții cu el în anumite situații.

Mark Lawrence portretizează tot felul de tipologii umane prin intermediul personajelor sale, făcând din acest volum deloc stufos o frescă a unei societăți medievale, unde totul se rezolvă prin putere, sabie și sânge. Deși nu pune un mare accent pe sistemul magic, este ușor să înțelegi de unde vine puterea lui Jorg și care este relația prințului cu aceasta. De asemenea, autorul exemplifică foarte bine sistemul politic din universul romanului, fiind foarte clar cine și unde se află pe scara ierarhică.

Recenzie literară: Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata (1961)

În Frumoasele adormite, Yasunari Kawabata explorează teme precum atracția sexuală, limitele pe care le poate respecta un om atunci când i se oferă libertatea deplină, dar și prețul pe care individul trebuie să-l plătească pentru cunoaștere. Deși Eguchi nu le tratează pe fetele adormite ca pe niște dame de companie, acesta este intrigat de prezența lor, de esența lor, de poveștile de viață pe care încearcă să le întrezărească pe chipurile adormite. Admirând necunoscutele alături de care își petrece nopțile, Eguchi retrăiește clipe din trecutul său îndepărtat.

Romanul autorului nipon este plin de momente în care te întrebi ce gândește personajul și care-i sunt intențiile, prezentând, totodată, vastitatea lumii interioare a lui Eguchi, care își privește viitorul cu seninătate. Pentru el, trecutul e doar o perioadă pe care o retrăiește în nopțile bizare alături de tinerele necunoscute, cufundate într-un somn adânc, tentându-l să compare femeile pe care le-a întâlnit pe parcursul vieții cu aceste frumoase adormite.

Bilanț literar: Septembrie 2023

Salutare!

Septembrie a fost o lună cu foarte multe DNF-uri, dar nu-mi pare rău. Am trecut demult de faza „trebuie să duc cartea asta până la capăt, chiar dacă nu-mi place/mă disperă/e nepotrivită pentru ce vreau să citesc de fapt”. Dar am citit și câteva cărți ce au fost pe sufletul meu, s-a nimerit să fie toate fantasy.

Prima carte citită este Assistant to the Villain de Hannah Nicole Maehrer, care urmărește viața lui Evie Sage, o tânără ce locuiește într-un sătuc aflat la marginea unei păduri, unde se spune că sălășuiește The Villain, cel mai rău om posibil din univers. 

Evie e cam ghinionistă de felul ei și dă peste acest Villain, însă în loc să fie linșată, lui Evie i se propune să-i devină asistentă personală. Cartea e plină de umor, dar are și mister, tensiune, romance - singurul ei minus fiind faptul că e parte dintr-o trilogie și volumul doi apare la anul.

A Study in Drowning de Ava Reid e un volum ce m-a ținut cu sufletul la gură - e o poveste standalone, cu elemente gotice, thriller și romance. Urmărește cum Effy, o tânără ce de mică îl tot vede pe Fairy King, dar cei din jur îi spun că e nebună, ajunge să ia legătura cu urmașii autorului ei preferat pentru a reconstrui conacul acestuia. Când ajunge la destinație, Effy descoperă cât de întunecată este lumea, câte secrete poate ascunde o casă și cât de diferiți sunt cei pe care-i admirăm în viața lor privată. Mi-ar fi plăcut volumul mai mult și i-aș fi dat o notă maximă dacă Effy n-ar fi fost o smiorcăită - dar asta e o trăsătură care mie personal nu-mi place la protagoniști, deci lăsând asta la o parte, a fost o carte foarte bună, atmosferică, ce s-a nimerit să ajungă în atenția mea la momentul potrivit.

Queen of Roses de Briar Boleyn e un fel de interpretare a mitului Cavalerilor Mesei Rotunde - cam des în ultima perioadă dau de cărți ce explorează acest mit -, dar protagonistul e o ea, Arthur e un tiran și cam atât am apucat să aflu. Am citit cam 1/8 din carte și m-a plictisit groaznic, așa că nu am mai forțat nota și am abandonat-o. Scriitura a fost ok, dar nu am reușit să mă conectez cu protagonista sau să-mi pese în vreun fel de evenimentele ce se desfășoară în poveste.

O altă carte abandonată este My Rommate is a Vampire de Jenna Levine, care a început bine, premisa părea a fi exact pe gustul meu... până când am început să o cunoaștem mai bine pe protagonistă, care din punctul meu de vedere, pe lângă faptul că e infantilă (o duce extraordinar de rău cu banii, dar refuză cu încăpățânare ajutorul prietenilor săi), se crede mare artistă (e specialistă în arta modernă sau cum se numește, adică strânge gunoaie de pe plajă și le lipește pe pânză, vopsindu-le și astfel crează peisaje și nu numai - personal nu rezonez cu acest curent). Protagonistul părea promițător, dar nu am avut de gând să trag de mine când nu mai puteam urmări, de plictiseală, gândurile protagonistei.

Cireșarii, Cavalerii florii de cireș de Constantin Chiriță e o carte pe care voiam să o citesc de ani de zile, dar odată ce am ajuns la ea, m-am plictisit groaznic după câteva capitole. Nu aș spune că e o carte slabă, dar cred că unele cărți trebuie citite la anumite vârste pentru a te putea bucura de ele și eu am ajuns la titlu prea târziu pentru a-l aprecia la justa lui valoare.

Pe cât de mult mi-a plăcut Beladona, pe atât de mult m-a dezamăgit, după nici câteva capitole, Foxglove de Adalyn Grace. Am eu o aversiune aparte față de poveștile care ar trebui să fie standalone, dar sunt lălăite de dragul de a fi lălăite, pentru că primul volum a prins la public. Ce nu mi-a plăcut la Foxglove este faptul că din primele capitole se întrezărește un triunghi amoros și eu am o aversiune aparte față de acest trope, totodată accentul se pune pe ce face Signa cu Moartea și cumva magia construcției relației lor din prima carte s-a dus pe apa sâmbetei pentru mine.

Regatul podului de Danielle L. Jensen e o carte pe care am început-o cu zero așteptări și tot m-a dezamăgit. Lara ar trebui să fie o super-asasină, ce ajunge să se căsătorească din considerente politice cu Aren, regele regatului vecin care deține controlul asupra comerțului, iar scopul Larei este să afle secretele Podului ce e așa de bine străjuit și să le transmită tatălui său. Doar că personajele mi s-au părut prea puțin credibile, chimia între protagoniști nu există, și nici după ce am parcurs o jumătate de carte nu m-am atașat de personaje și nu mi-a păsat nici măcar un pic de ce se întâmplă. Mai sunt niște chichițe ce m-au deranjat: țara Larei este deșertică, iar Aren domnește peste un regat insular, unde se circulă mult pe apă. Deși Lara este antrenată ani de zile pentru un singur scop - să devină soția lui Aren și să afle secretele podului, cumva nimeni nu se gândește să o învețe să înoate, iar Lara e îngrozită de apă și are rău de mare. Deși Aren pune străjeri peste tot pentru a ști ce face soția sa, în perioada furtunilor, odată ce vremea devine frumoasă toți străjerii sunt trimiși în altă parte și Lara e și mai liberă să facă ce vrea. Aren e un conducător naiv și din punctul meu de vedere contradictoriu. Pe de o parte se spune despre el că e crud și just, dar când vine vorba de Lara, e orb și preferă să o creadă pe ea, fiica unui regat dușman, și nu pe camarazii săi, care i-au fost loiali ani de zile. Deși mi-am dat seama cam de la început cine e personajul negativ din carte, Lara e singura care habar nu are, deși toate semnele posibile și imposibile stau în fața ei, tânăra preferând să urmeze un plan stabilit de acasă chiar dacă tot ce i s-a spus s-a adeverit a fi o minciună. M-a frustrat povestea și chiar nu știu de ce am insistat atât să o continui, pentru că nu e deloc pe gustul meu și nu m-am distrat citind-o.

Acestea au fost lecturile lunii septembrie. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: Noi de Evgheni Zamiatin (1924)

Într-un viitor îndepărtat, după ce războiul ce a durat câteva sute de ani, lăsând în viață doar 0.2% din populația planetei, oamenii trăiesc într-un Stat Unic, condus de un Binefăcător. Ființa umană evoluează: viața este raționalizată, toți sunt egali, munca este principalul scop, emoțiile sunt considerate iraționale, iar visele - semnul apariției unei boli mintale. Acțiunea îl urmărește pe D-503, care este inginer și participă la construcția unei nave spațiale numită Integrala, scopul căreia este de a aduce rațiunea Statului Unic și altor popoare, de a o răspândi în galaxie.

Noi de Evgheni Zamiatin este o distopie care tratează subiecte precum existența liberului arbitru, cunoașterea supremă, esența individului în cadrul unui grup. Prin intermediul însemnărilor pe care le face D-503 în jurnalul său, cititorul află cum acest personaj se schimbă, cum se transformă dintr-un individ identic cu ceilalți într-un om care începe să aibă dubii, începe să se întrebe ce se întâmplă și decide să exploreze lucrurile noi, interzise, dornic să afla care - și unde e, de fapt - adevărul.

Recenzie literară: Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki (1972)

Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki este un roman antrenant despre tehnologie, necunoscut și monotonia vieții. Personajele sunt multiple, formând o societate pentru care nu există viitor, doar prezent. În jurul Zonelor locuiește o anumită categorie de oameni - Călăuzele, care sunt în afara legii, familiile acestora, căutătorii de comori amatori, forțele de ordine ce încearcă să țină oamenii departe de Zone, cumpărătorii și vânzătorii de pe piața neagră.

Limbajul abordat de Arkadi și Boris Strugațki este atractiv prin colocvialismul său, personajele sunt realiste și autorii transmit fidel atmosfera apăsătoare ce domnește într-o societate post-apocaliptică. Deși nu pot spune că Red Schuhart este un erou, felul acestuia de a gândi și de a acționa mi s-a părut autentic și potrivit pentru statutul său în societate.

Recenzie literară: Victoria de Knut Hamsun (1898)

Victoria de Knut Hamsun este o poveste de dragoste tragică, aflată sub o stea nefastă. Diferența socială, moravurile vremii, drumul în viață pe care îl parcurge fiecare dintre cei doi sunt doar câteva elemente ce stau în calea fericirii. Iubirea se împletește strâns cu singurătatea și cu orgoliul, viața cu moartea, eternitatea cu efemerul, Victoria fiind o lectură complexă, reprezentativă pentru societatea norvegiană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Victoria este un roman alert și plin de sensibilitate, o iubire ce trece de proba timpului, dar rămâne în umbră din cauze precum societatea, așteptările personajelor și nu în ultimul rând, soarta crudă. Vă recomand să lecturați acest roman dacă vă plac poveștile de dragoste imposibile și vreți să aflați mai multe despre construcția societății norvegiene din acea perioadă.

Recenzie literară: Casa de pe canal de Georges Simenon (1933)

Casa de pe canal de Georges Simenon este un thriller psihologic, unde nu există o rază de speranță la capătul tunelului. Personajele sunt grotești prin defectele pe care le manifestă la fiecare pas, fără să existe vreo trăsătură care să le scoată din această lumină negativă. Edmee este o manipulatoare desăvârșită, lipsită de scrupule sau milă, înfricoșată și fascinată deopotrivă de conceptul morții, jucându-i pe cei din jur pe degete. Verișorii ei, băieți de la țară, sunt făcuți dintr-o bucată și cad în mrejile fetei, fără a realiza în ce joc se implică, iar devotamentul lor față de Edmee are niște urmări dezastruoase.

Georges Simenon știe să construiască personaje care să te facă să le detești și să-ți dorești ca dreptatea să triumfe. Atmosfera sumbră, combinată cu structura romanului, face din Casa de pe canal o lectură antrenantă, care te îndeamnă să te întrebi care sunt limitele perfidiei și a răutății umane. Edmee e un personaj absolut dezagreabil, care se bucură din plin de viață, făcând-o pe victima și manipulându-i pe cei care-i vor binele. Verișorii ei sunt niște nătărăi, iar celelalte rude privesc cu apatie tot ce se întâmplă. Familia unchiului, care avea o structură stabilă până la venirea adolescentei, devine un cuib de vipere, dezintergându-se.

Bilanț literar: August 2023

Salutare!

Ultima lună a acestei veri a fost infernal de caldă și nu știu dacă ăsta a fost motivul principal, dar nu prea am avut spor la citit - deși pot să spun cu mâna pe inimă că am lecturat o poveste ce m-a făcut să lăcrimez și clar e candidată la cea mai bună carte fantasy pe anul ăsta în topul meu personal.

Strange Pilgrims de G.G. Marquez este o lectură începută în iulie, pe care am parcurs-o în pas de melc. Este o serie de povestiri, unele interesante, altele plictisitoare. Mi se făcuse poftă de scriitura lui Marquez, dar nu voiam să mă înham la un roman. Am regăsit stilul de scriere care m-a bucurat în anii de liceu și-mi pare bine că am parcurs încă un volum semnat de autor.

Rivali divini de Rebecca Ross e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Eu nu obișnuiesc să plâng la cărți, dar povestea din aceasta m-a emoționat, m-a făcut să simt durerea personajelor, iar construcția romanului m-a făcut să-mi doresc să pot citi cartea asta din nou pentru prima dată. 

Abia aștept să apară continuarea. Dacă vreți un romance realist și plin de emoție, cu elemente de fantasy, cu acțiunea amplasată într-o lume unde există un conflict armat, vă foarte recomand să alegeți romanul semnat de Rebecca Ross.

Din păcate nu s-a lăsat fără abandonate. Deși premisa la Red Sister de Mark Lawrence mi-a atras atenția, stilul de scriere și tragerea pisicii de coadă cu acțiunea nu m-au cucerit. E și parte dintr-o serie și, deși înțeleg că autorul trebuie să creeze universul în care are loc povestea, m-a plictisit teribil procesul.

Sweet Home de Tillie Cole - un romance pe care l-am ales ca să fac o pauză de la cărți cu subiecte solide. Ei bine, eu una citesc romance pentru a mă relaxa, nu caut o dezvoltare substanțială a personajelor sau evenimente care să schimbe lumea. Dar chiar și așa, m-am plictisit foarte repede lecturând cartea asta - personajele sunt improbabile și se atașează reciproc din pod, iar conversațiile erau mai infantile decât am putut eu duce. DNF.

Deviant Hearts de Jagger Cole e un alt romance pe care l-am abandonat. Știam în ce mă bag - mafia romance, el dur și puternic și are ochi doar pentru ea, ea frumoasă deșteaptă și devreme acasă, aceleași clișee. Doar că de data asta limbajul a fost exagerat de pueril, relația celor doi începe din nimic și mi-am pierdut repede interesul pentru povestea lor.

Petale cu aromă de vanilie este o antologie de historical romance la care am contribuit și eu cu o povestire, Primul dans, surprinzând (ficțional) aducerea misterioasei plante pe continentul european. Antologia cuprinde povestiri vesele sau triste, pline de umor și voluptate, dorință, dor și nu în ultimul rând, iubire, în toate formele pe care le poate îmbrăca aceasta.

Acestea au fost puținele mele lecturi terminate pe august - sunt și astfel de luni mai puțin prolifice din acest punct de vedere. Voi ce ați mai citit?