Salutare în noul an! 2024 să vă aducă numai lecturi bune!
Așa a arătat ultima lună din an pentru mine. Voi ce ați mai citit?
PS: singurul meu plan pe 2024 este să citesc. Să avem parte de lecturi cât mai frumoase!
Salutare în noul an! 2024 să vă aducă numai lecturi bune!
Așa a arătat ultima lună din an pentru mine. Voi ce ați mai citit?
PS: singurul meu plan pe 2024 este să citesc. Să avem parte de lecturi cât mai frumoase!
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig este o poveste de viață, unde se dezbate pe toate părțile întrebarea: poate o persoană să se schimbe radical într-o singură zi, să-și arunce viitorul pe fereastră și să se dedea în totalitate sentimentelor?
Stefan Zweig aduce în discuție, prin intermediul personajelor, ideea de schimbare și dorința de evadare pe care o are omul încrustată în esența a sa. Datoria și morala, principiile de bază pe care le promovează înalta societate, sunt încâlcate cu ușurință atunci când în peisaj apare ceva - sau cineva - ieșit din comun, demonstrând cât de imprevizibilă poate fi viața. Mi-a plăcut modul în care gândește protagonistul și felul în care discută ambele situații - fuga femeii măritate și povestea bătrânei - fără a judeca sau a pune etichete.
Auzise un strigăt în acea seară furtunoasă de septembrie. Patul era dedesubtul ferestrei, așă că de fiecare dată când deschidea ochii, putea să vadă crengile copacului bătrân din curtea de spate fâlfâind în bătaia vântului. Mereu fusese înspăîmântată de acea priveliște, deși, la vârsta de doar șapte ani, știa că nu exista nimic dincolo de sentimentul de teamă pe care acele crengi scheletice i-l conferea.
Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale urmărește viața Fatimei Freeman, în trecut o fetiță speriată și abuzată de cei care ar fi trebuit să o apere - familia și biserica, în prezent un detectiv care tinde să întreacă măsura din dorința de a afla adevărul. Viața Fatimei este marcată de o mare pierdere - sora ei mai mare, Angela, cea care a apărat-o cum a putut, dispare în spatele ușilor spitalului de psihiatrie Sf. Maria, și douăzeci de ani mai târziu, Fatima încă nu știe ce s-a întâmplat cu Angela, dacă mai trăiește și unde e.
Atunci când corpul neînsuflețit al unei tinere e descoperit în râul din apropierea spitalului, Fatima știe că doctorii au un cuvânt de spus în toată situația asta - dar nu e atât de ușor să ajungi la oamenii sus-puși, care dețin puterea. Fatima însă are un as în mânecă: pe lângă faptul că nu-i pasă de nimic și e dispusă să calce pe cadavre pentru a ajunge la scopul vieții sale, tânăra poate comunica cu anumite entități...
Romanul de debut al autoarei m-a captivat de la prima pagină, atât prin felul în care e construită protagonista, cât și prin modul în care se desfășoară acțiunea. Fatima e bine conturată, e nihilistă până-n măduva oaselor, dar acesta are rădăcini adânci în copilăria tinerei, o copilărie plină de abuzuri, frică și traume. Fatima are o relație complicată cu religia în care a fost crescută, îi este greu să lase oamenii să se apropie de ea, alege să fugă atunci când simte că începe să aibă sentimente față de o persoană sau alta. Un moment care m-a pus pe gânduri - și foarte bine construit - este portretizarea relației defectuase cu mama ei - am simțit toată revolta, supărarea și incertitudinea prin care trece Fatima atunci când e nevoită, adultă fiind, să comunice cu mama sa.
Cimitirul de pe fundul râului este un roman cu o premisă extraordinar de atractivă pentru mine, o carte cu acțiune dinamică, ce m-a ținut captivă în povestea care curge, precum un râu, legând abil trăirile personajelor cu evenimentele ce au loc. Narațiunea este alertă, plină de evenimente, la un moment dat cititorul urmărește în paralel mai multe cazuri la care lucrează Fatima, fără a uita însă de țelul ei principal: să descopere ce legătură are spitalul de psihiatrie cu dispariția Angelei.
Mi-aș fi dorit ca volumul să fie mai lung, nu mă puteam sătura de Fatima și replicile ei pline de venin sau ironie, relațiile pe care aceasta le are cu Martha, prietena ei cea mai bună și cu Daniel, partenerul alături de care tânăra rezolvă cazurile. Oamenii ce apar în viața Fatimei sunt deseori niște creaturi mârșave, care dețin puterea și abuzează de aceasta, iar domnișoara detectiv le dă de hac.
Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale dezbate teme precum fanatismul religios și impactul acestuia asupra minților tinere, traficul de persoane, abuzul și toate formele acestuia, capcaitatea banilor de a ascunde orice fărădelege. Nu este o lectură lejeră în ceea ce privește temele abordate, iar autoarea le dezvoltă într-un mod dinamic și atractiv în povestea pe care o țese.
Recomand volumul cititorilor ce apreciază thrillerele cu elemente de paranormal, personajele antipatice care primesc ceea ce merită, secretele ce se ascund în spatele zâmbetelor false și protagonistele care au un set propriu de valori, complet diferit față de ce majoritatea consideră a fi normal.
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este un roman ce pune accent pe teme precum construcția familiei tradiționale, evenimentele istorice și cum acestea conturează o persoană, impactul pe care-l poate avea o mare pierdere. Deși simte că Pedro este pierdut pentru ea, Tita nu devine o umbră a propriei persoane, continuând să muncească și mai ales, să gătească cu dragoste pentru cei din jur. Totuși, doarta îi aduce tot felul de surprize, iar evenimentele sunt deseori legate de felul în care tânăra pregătește mâncarea.
Laura Esquivel împletește abil povestea cu rețetele bucatelor pe care le gătește Tita, astfel încât între acestea se creează o legătură magică și sacră, menită să schimbe realitatea. Personajele sunt variate și bine amplasate în acțiune, iar realitatea istorică în care are loc acțiunea este abil conturată. Mi-a displăcut matroana familiei, mama Elena, o ființă dură și nemiloasă, ipocrită și crudă, care ajunge să umbrească existența Titei. Tita, la rândul ei, e o fată ca oricare alta, cu vise și aspirații, conștientă de realitatea pe care trebuie să o îndure, dar deloc dornică să o accepte.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami este un roman captivant prin misterul ce planează asupra personajelor principale. Ambii bărbați, Watashi și Boku, duc o existență lipsită de orice fascinație, până când sunt nevoiți să se despartă de ceva - Watashi de liniște, iar Boku, de umbră. Ambele personaje încearcă să dibuie adevărul, să înțeleagă ce li se întâmplă, iar această căutare îi va aduce în cele mai bizare împrejurări.
Mi-a plăcut foarte mult lumea pe care o construiește Haruki Murakami - Watashi se trezește în Țara Aspră a Minunilor, în realitatea pe care o credea lipsită de culoare și mister. Boku se află La capătul lumii, unde sfârșitul este iminent și totuși, existența oamenilor este înghețată în timp. Autorul pune accent pe felul în care protagoniștii navighează prin viața pe care o au - Watashi fiind înecat în sunete și cuvinte, Boku trăind prezentul prin muzică și imagini.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin este o carte despre puterea cuvintelor și a credinței, despre datorie și responsabilitate. Deși Arha nu are cea mai drăguță personalitate, este conștientă de datoria pe care o are și încearcă să se împace cu ideea că viața ei se termină aici, fără a scoate la suprafață aceste gânduri. Pentru ea, grija față de morminte este scopul vieții, chiar dacă nu a fost alegerea ei să devină Cea Devorată. Apariția lui Ged este un punct de cotitură în existența ei, pentru că noul pe care-l aduce acest om, atât de diferit de cei pe care-i cunoaște, o înspăimântă și încântă totodată.
Mi-au plăcut mult discuțiile filosofice purtate între cei doi, despre ce înseamnă, de fapt, datoria sau menirea, dăruirea completă pentru o cauză, adevărata voce a inimii. Ged e un personaj pe care cicitorul îl cunoaște în primul volum din serie, Un vrăjitor din Pământșimare, autoarea introducându-l în narațiune într-un mod plăcut și deloc deranjant - îl conturează suficient cât să-ți amintești drumul pe care acesta l-a parcurs și acum a ajuns să fie ceea ce este în prezent.
Salutare la final de toamnă!
Tare simpatică poezioara asta - Bebuț a ascultat cu atenție rimele şi a admirat ilustrațiile Irinei Dobrescu. Cu siguranță Degețelele Gabrielei Tabacu rămân în bibliotecă pentru a fi recitite ( şi poate chiar recitate ) în viitor.
Poveștile bufniței: Elefantul care nu respecta nimic de Eric-Emmanuel Schmitt cred că e volumul meu preferat din seria respectivă. Despre Saxo, elefantul, nu se poate spune că e un individ bun: nu îi pasă de nimeni și de nimic și merge prin viață de parcă lumea i-ar aparține. Singura care mai speră că Saxo mai poate fi salvat este mama lui, care apelează la bufnița Minerva, iar aceasta încropește un plan care să-l facă pe Saxo să vadă unde greșește. Mi-a plăcut felul în care pasărea îl pune față-n față cu „păcatele” sale, iar ilustrațiile au fost foarte pe placul lui Bebuț. Cu siguranță vom reciti împreună cartea când e mai mare :)
Acestea au fost lecturile lui noiembrie. Voi ce ați mai citit?