Stephen Dedalus este un om a cărui maturizare o observăm prin intermediul acestui bildungsroman. Copil într-o familie irlandeză, unde religia, pe de o parte și știința, pe de altă parte, îi influențează mintea tânără, Stephen observă schimbările care intervin în societate și în viața sa.
Copilăria, adolescența și maturitatea unui intelectual sunt surprinse în romanul cu tente autobiografice, Portret al artistului la tinerețe de James Joyce.
Ca întotdeauna, amintirile mele îndepărtate sunt în special amintiri
de „lumină”: la Sciacca văd o mare incredibil de albastră, aproape
neagră, care scânteiază furios sub soarele de amiază, unul dintre acele
ceruri ale amiezului de vară siciliană, încețoșat din cauza zăpușelii, o
balustradă care mărginește un povârniș deasupra mării, un soi de chioșc
în care există o cafenea, în stânga celui care privește marea.
(Cafeneaua mai există și astăzi).
Sirena și alte povestiri de Giuseppe Tomasi di Lampedusa este un volum pe care l-am ales după copertă - Sirena che viene assalita de gabbiani de Giovanni Segantini - care este cât se poate de reprezentativă pentru conținutul volumului.
Deși di Lampedusa este considerat a fi autorul unui singur roman, Ghepardul, povestirile acestuia sunt deseori neglijate, dar după ce am parcurs cartea, mi-a părut rău că unele dintre ideile expuse nu au fost explorate mai mult, în mai multe pagini, în mai multe romane.
Volumul debutează cu povestirea Amintiri din copilărie, care explorează o bucată din copilăria autorului. Multitudinea de pasaje descriptive te transpun într-o lume demult pierdută, într-o Sicilie a anilor 1900, începutul unui secol și impactul schimbărilor asupra unei familii nobile. Din păcate, s-a păstrat doar un fragment din toată lucrarea lui di Lampedusa, numeroasele note de subsol din acest volum menționând că anumite detalii s-au pierdut datorită caracterului mult prea initim sau a tendinței de a pune anumite persoane din familie într-o lumină cât se poate de proastă.
Căldura era teribilă și la Augusta, dar nemaifiind reflectată de
ziduri, nu-ți mai provoca o stare de prostrație animalică, ci un soi de
euforie abia perceptibilă, iar soarele, lipsit acum de severitatea lui
de călău, se mulțumea să fie un zâmbitor, chiar dacă brutal, dăruitor de
energie, ba chiar și un magician care punea diamante mișcătoare în
fiecare ușoară încrețitură a mării.
A doua povestire, Bucuria și legea, reprezintă o zi din viața unui funcționar și apropierea sărbătorilor de iarnă, impactul unui cadou asupra statutului său social și reflectarea despre familie și valorile după care se ghidează aceasta. Un fragment cu influență cehoviană, mi-a plăcut mai puțin și cred că de vină a fost lungimea acestuia; dacă era o povestire mai complexă, cred că aș fi reușit să pătrund în miezul problemei.
Cuvintele importante nu pot fi țipate; „urletul de amor” sau cel de ură se întâlnesc doar în melodrame sau la oamenii primitivi, ceea ce e de fapt același lucru.
Cea de-a treia povestire, Sirena, debutează cu viața unui tânăr care, alergând după doi iepuri în același timp, îi pierede pe ambii și își petrece zilele morocănoase într-o cafenea, unde cunoaște un om mai în vârstă, un bătrân acid și foarte direct. Între ei se leagă o prietenie ciudată și bărbatul îi povestește tânărului despre o sirenă. Este povestirea ce mi-a plăcut cel mai mult, datorită explorării personalităților personajelor.
Noi, bătrânii, vă părem nebuni cu toții vouă, tinerilor, dar de cele mai multe ori e exact invers.
Ultima povestire din volum, care este de fapt începutul unui roman, pe care autorul nu a reușit să-l termine niciodată, este Pisoiașii albi. Cuprinde primele câteva capitoledin roman și explorează viața unei familii siciliene îmbogățite peste noapte, despre care circulă fel și fel de zvonuri. E păcat că di Lampedusa nu a transformat ideea într-un roman; este promițătoare, iar multitudinea de personaje diferite care au apărut în povestire mi-au stârnit curiozitatea.
Sirena și alte povestiri de Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost cartea perfectă pentru un sfârșit de vară. Nu este o carte de povestiri pretențioasă, mai degrabă menită să te
transpună în trecutul Italiei și în inima familiilor ce fac parte din
diferite pături sociale de la începutul secolului trecut.
Pasajele descriptive ale Siciliei, a casei și a ținuturilor în care a copilărit autorul, dar și construcția personajelor și umorul fin de printre rânduri au făcut din această carte o lectură plăcută, un volum numai bun de savurat pe plajă.
Când un eveniment istoric trezește curiozitatea, oamenii care au trăit acele clipe, mai ales dacă sunt oameni de știință, reprezintă un reper pentru un jurnalist, John, care decide să scrie despre ei. În special, îl interesează un anumit doctor Hoenikker și invenția acestuia, care-l va aduce pe tânărul John pe o insulă cu reguli ciudate și cu oameni ce i se închină unui zeu în viață...
Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut este un SF ușor de urmărit, cu numeroase situații jenante, amuzante și care dau de gândit. Recomand cartea cititorilor pasionați de acest gen și care sunt în căutarea unei povești dinamice.
Viața în inima orașului nu este aceeași pentru toți oamenii. Dacă unii se bucură de o carieră strălucită, un apartament spațios, o relație stabilă cu partenerul și o viață împlinită, alții se chinuie în fiecare zi, cu un job urât, o situație materială precară și lipsa unui anturaj care să-i ajute să crească și să se simtă bine.
Printre cei din urmă se numără naratorul, un bărbat nemulțumit de jobul său și, mai nou, stresat din cauza acestuia, stres se-i provoacă insomnie. Doctorii îi recomandă să frecventeze diferite întruniri ale oamenilor ce suferă de o boală incurabilă, pentru a vedea că problema lui nu e atât de gravă precum pretinde el. În cadrul acestora, naratorul îl întâlnește pe Tyler Durden, un bărbat pe care-l admiră. Împreună cu acesta, întemeiază un club de lupte - Fight Club - menit să rezolve o serie de probleme...
Romanul lui Chuck Palahniuk a fost o lectură captivantă și foarte dinamică, iar recenzia mea o găsiți pe canal :)
Intuiția este o
vibrație, o lungime de undă; ca un al șaselea simț, care se folosește de
celelalte cinci: poate lua forma unei voci, a unei imagini sau senzații, a unui
gust sau miros. Intuiția vorbește și prin vise. Totul poate vorbi, atât în
interior, cât și în exterior, iar la final, pur și simplu știi... dar nu știi
cum ai ajuns să știi.
Charlotte este o
tânără care după un episod de burnout, refuză la munca de birou și
decide să-și urmeze pasiunea pe care a abandonat-o în adolescență: dansul. Dar
lucrurile nu sunt roz: la orele ei de dans nu vin prea mulți elevi și acestea
nu-i asigură un venit stabil. Relația cu Tom pare să se îndrepte spre nicăieri.
Cicălelile mamei o scot din sărite. Simte că se sufocă.
Una dintre prietenele
ei apropiate, Stella, o susține permanent. Thea, o actriță pasionată de
Feng-shui, energii și regăsirea sinelui, o îndeamnă să își descopere intuiția.
Jeanne, mamă devotată și devoratoare de cărți motivaționale, îi asigură un loc
unde să stea.
Astfel, în Și-n
mintea mea dansam desculță deOlivia Zeitline,
Charlotte decide să își redescopere pasiunea, să iasă din bula ei și să își
urmeze intuiția. Pe parcursul acestui drum, va învăța să-și asculte vocea
interioară, să nu renunțe și să înțeleagă care sunt, de fapt, sentimentele ei
pentru oamenii din jur.
Fiecare vede lumea
din perspectiva lui, iar ceea ce se potrivește unuia nu i se potrivește
neapărat și celuilalt. Cu cât respectăm mai mult adevărul fiecăruia, cu atât
mai mult îl vom respecta pe al nostru.
Limbajul în carte
este simplist, presărat cu numeroase idei care clar sunt preluate din cărți
motivaționale; protagonista, deși e o femeie în toată firea, mai are momente
când își împărtășește ideile inflantile și consideră că acestea sunt bune. Tot
ea, deși situația ei financiară este precară, zi de zi își bea cafeaua de
dimineață, cu un croissant alături, la o brasserie.
Mi-a plăcut felul în
care își descoperă fricile și pasiunile; modul în care decide să-și asculte
inima; metodele de perfecționare pe care le pune în aplicare. Este ajutată și
de alte personaje, unidimensionale, ce-i drept, dar mereu acolo pentru a
propulsa acțiunea.
Și-n mintea mea
dansam desculță este genul de carte unde autoarea spune, nu arată și acest lucru iese
în evidență. Faptul că Olivia Zeitline e pasionată de dezvoltare personală se
simte din plin pe tot parcursul cărții, mai ales în ceea ce privește conturarea
anumitor personaje - prietenele Charlottei: Stella, Jeanne și Thea.
În ceea ce privește
relațiile dintre personaje, mi-a plăcut mult modul în care a evoluat relația
protagonistei cu Tom. Credeam că o va lua în altă direcție, așa că am fost
surprinsă să văd ce s-a întâmplat, de fapt. În peisaj mai apare un personaj
masculin, Aurelien, care e atât de ciudat și îndepărtat de realitatea asta,
încât aș fi vrut să-l văd mai mult în acțiune; cred că este un personaj care,
dacă ar fi dezvoltat mai mult, s-ar adeveri a fi unul atrăgător.
Romanul Și-n
mintea mea dansam desculță este o carte perfectă pentru a fi citită pe
plajă: cu un subiect nepretențios, personaje ușor de urmărit, limbaj simplu.
Dacă sunteți pasionați de literatura motivațională și dezvoltare personală,
cred că această carte v-ar impresiona mai mult decât m-a impresionat pe mine.
Mulțumesc editurii Act și Politon pentru
volum. Cartea poate fi procurată aici.
Lumea este o scenă pe care unii preferă să pășească încrezători, în toată splendoarea. Alții, mai timizi, se pun la coadă și își așteaptă rândul. Dar sunt și cei care refuză să apară în lumina reflectoarelor și preferă să-și ducă existența ascunși de ochii lumii.
Lupul de stepă de Hermann Hesse este povestea unui astfel de om: un intelectual cufundat în propriile gânduri, forțat de împrejurări să iasă din lumea sa și să se confrunte cu necunoscutul - ființa umană, dincolo de limitele propriei persoane.
A doua lună din această vară și-a luat zborul, o lună care pentru mine a însemnat mutat dintr-un oraș în altul, conștientizarea că cei șase ani de facultate s-au terminat și că din toamnă, nu voi mai merge la cursuri.
Dar revenind la lecturi, deși nu mă așteptam, am reușit să citesc destul de mult, iar bilanțul literar pentru iulie este destul de consistent. Fără să mă lungesc prea mult, să vă spun despre cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Apropo, o bună parte dintre ele vor avea recenzii pe canalul meu de YouTube, le voi adăuga pe parcurs ce le voi posta.
Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut a fost o lectură cât se poate de ciudată.
Povestea este interesantă, deși premisa de la care pleacă romanul se modifică pe parcursul avansării acțiunii. Dacă sunteți fan SF, vă recomand volumul.
Fight Club de Chuck Palahniuk. Deși am tot auzit despre această carte și știam că exista un film bazat pe ea (pe care nu l-am văzut), am tot amânat lectura.
Dar mi-a plăcut foarte mult povestea și modul în care s-a explicat ideea de Fight Club, dar și construcția personajelor. Natura umană este bine reprezentată în această carte, cât și tendința de autodistrugere. Acum vreau să văd filmul, neapărat!
Mi s-a făcut dor de un clasic rus și aveam acest titlu de mult timp pe listă. Un erou al timpului nostru de M. I. Lermontov este o operă care face parte din programa școlară în Rusia și cu siguranță elevii ruși sunt sătui de analiza acțiunii și caracterizarea personajului. Eu însă nu am citit cartea cu ideea de a analiza opera ca la școală și m-am bucurat din plin de poveste și de personaje.
În Un erou al timpului nostru este vorba despre un bărbat care este văzut din mai multe perspective, are o personalitate diferită în funcție de cine vorbește despre el, dar despre care se află adevărul din jurnalele pe care acesta le lasă în urmă. Recomand cu mare drag iubitorilor de literatură rusă clasică.
Lupul de stepă de Hermann Hesse este o altă carte pe care o aveam pe listă de foarte mult timp. Este o operă existențială, cu elemente de realism magic și cu foarte multă introspecție.
Personajul principal este un om pe care vrei să-l urmărești și să-l înțelegi pe tot parcursul călătoriei pe care o înreprinde.
Confesiunile unei măști de Yukio Mishima mi-a amintit, oarecum, de Camera lui Giovanni de James Baldwin. Este vorba despre un tânăr care-și descoperă sexualitatea și încearcă să o accepte în condițiile în care trăiește într-o societate cu reguli clar definite.
Stilul lui Yukio Mishima este unul direct, plin de lirism și de elemente de autoanaliză. Este cartea care l-a consacrat, ca scriitor și dacă sunteți interesați de opera acestuia, vă recomand să citiți volumul de față.
Portret al artistului la tinerețe de James Joyce este un alt volum din literatura clasică pe care l-am citit în iulie. Are un stil greoi, dar oferă, prin intermediul protagonistului, pe care-l observăm pe tot parcursul maturizării sale, o viziune asupra Irlandei din secolul trecut, a societății și a normelor impuse, dar și a impactului educației religioase asupra tinerilor.
Este o carte ce se citește lent, dar dezvoltarea personajului este foarte bine pusă la punct și modul în care se dezvoltă este reprezentativ pentru perioada respectivă.
Am citit și volumul Poezii de Octavian Goga, în cadrul maratonului de lectură românesc care sa desfășurat pe tot parcursul lunii iulie. Mi-a plăcut, poeziile sunt pline de melancolia vremurilor de altă dată, viața la sat și sufletul unui tânăr român prins în evenimentele vremii. Mi-a prins bine să citesc un volum de poezii care să-mi placă, după ce în alte luni am citit doar poezii dezamăgitoare.
Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu este o carte pe care am citit-o tot în cadrul maratonului de lectură sus-menționat. Reprezintă comunitatea românească dintr-o mahala a secolului trecut, foarte colorată, cu multitudinea de conflicte și bârfe care modelează comunitatea sau distruge o familie. E un volum potrivit pentru cei care vor să citească literatură românească clasică, dar care să meargă reprede.
Celelalte povești de dragoste de Lucian Dan Teodorovici a fost o cărțulie pe care am cumpărat-o prin martie (?) și pe care tot nu apucam să o citesc. Este vorba despre viața amoroasă a protagonistului, relația sa cu soția și amintirile din tinerețe legate de femeile care i-au trecut prin pat. Mi-a plăcut partea cu poveștile din copilărie și adolescență - foarte amuzante și care ajută cititorul să înâeleagă ce evenimente l-au modelat pe protagonist. Partea cu prezentul - relația cu soția - nu mi-a plăcut la fel de mult, mi-a dat senzația de poveste neterminată.
Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu este cartea lunii - cartea care nu mi-a plăcut deloc. Nu mă pot atașa de personajele scriitoarei, povestea e plictisitoare, stilul - deloc pe gustul meu. cu siguranță nu voi mai lectura volumele dumneaei.
Odiseea căpitanului Blood de Rafael Sabatini este un volum pe care l-am citit în cadrul provocării pe care mi-am propus-o pe blog acum ceva timp în urmă - 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă. Este o carte despre pirați, onoare, călătorii, comori și domnițe sensibile. Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam - în ultima perioadă, datorită faptului că lucrez la un manuscris care conține elemente comune cu această carte, literatura despre navigație, piraterie și atmosfera secolului 18 pe mare, cărțile de genul sunt o inspirație.
Termin bilanțul acestei luni cu o dezamăgire - desigur, nu de nivelul Fecioarelor despletite, dar tot dezamăgire este. Circul nopții de Erin Morgenstern a fost un volum pe care voiam să-l citesc neapărat, mai ales după ce am citit că cei cărora le-a plăcut trilogia Caravalcu siguranță vor aprecia Circul nopții.
Povestea în sine e interesantă - un circ magic călător, un duel magic între doi oameni care nu au avut un cuvânt de spus în toată treaba asta și, evident, dragostea, care înflorește între cele mai nepotrivite personaje. Ce m-a deranjat a fost cât de lent s-a întâmplat totul, lupta în sine începe abia după jumătatea cărții, iar relația dintre anumite personaje mi s-a părut oarecum forțată.
Acestea au fost cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Am început și o groază de alte cărți, despre care, cel mai probabil, vă voi vorbi în bilanțul literar din august. Până atunci, voi ce cărți ați mai citit vara aceasta?
Clasicii ruși au un loc aparte în inima mea. În vara în care am dat bacul și urma să dau admiterea, clasicii ruși au fost cei care mi-au ținut companie: Dostoievski și Gogol au fost cei mai buni prieteni ai mei. Îi citeam la umbra perilor pe care i-a plantat bunicul meu, mulți ani în urmă, bucurându-mă de cântecul greierilor și a vrăbiilor.
Vara aceasta, șase ani mai târziu, pare să semene cu cea din 2013: sunt la începutul unei etape noi în viața mea, mă bucur de o vacanță lungă, de care nu știu dacă voi mai avea parte în viitor, savurând clasici ruși.
Un erou al timpului nostru de Mikhail Lermontov este un volum care face parte din programa școlară în Rusia. Nu știu cum îl văd elevii de acolo, probabil cu aceeași ură pentru caracterizarea personajului sau fișa de analiză a temelor de care am dat dovadă (mulți dintre noi) la Ion sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Cu toate acestea, lăsând la o parte elevii ruși, cartea aceasta este pur și simplu minunată: atmosfera, natura înconjurătoare, povestea și nu în ultimul rând, frământările interioare ale protagonistului m-au făcut să-mi amintesc despre cât de mult apreciez clasicii ruși și de ce.
Dacă v-am făcut curioasă, vă las mai jos recenzia :) Voi ce mai citiți vara aceasta?