sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Recenzie literară: Neînțelegerea de Albert Camus

Ce este moartea? O salvare, sau un blestem? O ușurare, o piatră la gât, un fund de mare, o înălțime a cerului? Similar adevărului, moartea  este diferită pentru fiecare.
În prim plan, ne lovim de un capăt de lume demult uitat de lumină. O clădire pământie și mohorâtă, la fel ca cele trei fantome din ea: o bătrână aflată la sfârșitul zilelor, o fiică nefericită, visând la mare și un majordom surd, a cărui tăcere ascunde lucruri neașteptate. Aici, în clădirea uitată de timp, un călător găsește o cameră cât de cât curată, iar pentru câțiva bănuți în plus, un ceai preparat cu măiestrie de hangițe.
După douăzeci de ani de uitare, fiul risipitor se întoarce acasă, cu gândul de a-și răsplăti mama și sora pentru zilele negre ce le-au trăit în absența lui. Soția acestuia, Maria, este prima ce prevede o noapte lungă, prea lungă, prima în care va fi despărțită de soțul său. Bărbatul însă este decis să rămână la han, agățându-se de ideea că va găsi cuvinte potrivite la timp. În umbra sălii de așteptare, acesta se lovește de răceala surorii sale, sălbăticită și devenită o fiară în acest ținut blestemat. În contrast cu aceasta, bătrâna pare a fi imaginea unei mame ce a uitat despre copiii săi. Pe lângă cele două femei, apare și bătrânul, un majordom surd, o umbră eternă a hanului.
Noaptea a fost una lungă, în care s-a dezlănțuit un vânt ce mirosea a sare, a vise spulberate, a moarte. Dimineața următoare nu a adus nimic bun, decât realizarea unei crime a destinului, o singurătate eternă și un iz rânced. Încet-încet, răsăritul începe să contureze o nouă iluzie pentru cei ce au reușit să rămână neclintiți.
Sursă imagine: http://i.imgur.com/1r6GOgkh.jpg
 Această piesă mi-a stârnit un interes aparte, atât datorită personajelor, cât și a decorului, acțiunii ce te ține cu sufletul la gură. Deși inițial eram dispusă să o urăsc pe Marta, fiica bătrânei, în final am început să întrezăresc o personalitate aparte, mult mai complexă decât s-ar crede la prima vedere. Deși apariția fiului dă impresia că el ar fi personajul principal, demonul din umbră rămâne totuși Marta, a cărei unică dorință în viață este să scape din acel loc și să vadă marea demult visată. Pe lângă aceasta, apare și Maria, opusul Martei, ființă gingașă și încă naivă, pentru care iubirea este totul.
Într-un final, zarurile sunt aruncate: învinge cel ce a apucat un nou răsărit plin de speranțe…

vineri, 22 ianuarie 2016

Recenzie literară: Lorelei (1935) de Ionel Teodoreanu

Sursă imagine: elefant.ro
Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei.
(c) Ionel Teodoreanu, Lorelei
Mă tot întrebam în liceu de ce colega mea de cameră suspină citind cartea. Când a terminat-o, mi-a spus că trebuie să o citesc, dar neapărat să o citesc, căci o carte mai frumoasă nu mai citise. Am ascultat-o, dar mi-am văzut de ale mele. Recent însă, mi-a picat cartea în mână. Am răsfoit-o, am citit-o, am îndrăgit-o.
Povestea începe într-un tren, unde în urma unor evenimente Luli, o tânără ce urmează să dea bacalaureatul îl întâlnește pe Bogdan Catul, un renumit scriitor. Identitatea acestuia îi este dezvăluită de Gabriela, prietena ei din copilărie.
La bacalaureat, spre surpriza Luciei Novleanu (Luli), scriitorul din tren este prezent și aici, făcând parte din comisia de examinare. Dragostea celor doi se înfiripă atât de repede, încât într-un timp foarte scurt are loc nunta. Singura persoană nemulțumită de acest mariaj este Gabriela, care își mărturisește că este și ea îndrăgostită de Catul.
Deci, avem un triunghi amoros, dar unul autentic românesc, fără sensibilități preluate din romanele americane. Prima este Luli, adică Lorelei – căci astfel o numește Gabriela după ce descoperă că prietena ei scrie( ce-i drept, fără a-și afișa manuscrisele altora). A doua entitate din triunghi este Gabriela, prietena din copilărie a Luciei, care intrând în jocul lui Luli îi trimite lui Bogdan Catul scrisori semnându-se ”Lorelei”, făcându-l pe acesta să creadă că Gabriela este de fapt scriitoarea. Al treilea element este scriitorul, profesorul universitar și soțul iubitor, Catul Bogdan, care la un moment dat se simte depășit de situație, viața lui devenind o eternă întrebare.
Ce mi-a plăcut în această carte este drama, iubirea și limbajul colorat pe care-l folosesc personajele, dar și natura din jurul lor, sentimentele, viața însuși. Nu voi dezvălui finalul, căci ar strica toată savoarea cărții, dar pot afirma că personajele mi-au fost dragi, au fost adevărate, fiecare cu personalitatea sa: Luli, o floare gingașă și firavă; Gabriela – o mătrăgună ademenitoare; Catul – o apă curgătoare de munte, cristalină și în același timp, neliniștită.
Merită să citești romanul lui Ionel Teodoreanu? Da! Din punctul meu de vedere, este perfect pentru vârsta adolescenței, deși subiectul se îndreaptă spre tărâmul maturității. Sunt sigură că cel puțin unul dintre personaje ar fi capabil să devină preferatul cititorului, dar povestea în sine, situațiile, dialogurile și sentimentele de printre rânduri nu sunt capabile să lase cititorul neimpresionat.

marți, 19 ianuarie 2016

5 lucruri pe care le-am facut pentru prima dată în 2015

Într-o seară frumoasă (adică azi), când trebuia să învăț pentru examene, mi-a venit geniala idee de a răsfoi niște bloguri. Rezultatul - am dat de leapșa Cameliei - 5 lucruri pe care le-am facut pentru prima dată în 2015 - și mi-am zis că trebuie să scriu, să scriu și să împărtășesc ce am în bagajul anului 2015.

1. Mi-am luat hamsteri. Când eram mică și mergeam verile la bunică-mea, aveam căprițe. Mă jucam cu astea până creșteau și deveneau niște capre plictisitoare. Părinții nu m-au lăsat să am animale, mai ales că stăteam la apartament: am avut un pisic, dar l-a dus maică-mea la țară și un vecin l-a spânzurat ( îi doresc vecinului și familiei lui aceeași soartă, nenorocitul). Așa că prin aprilie 2015, cu acordul domnului meu am adoptat hamsteri. Doi. De fapt, hamsterițe. Noroc de o colegă de la facultate care cunoștea pe cineva ce dădea pui spre adopție. Văzând ce se întâmplă pe la pet shop-uri, am zis să adopt, nu să cumpăr. În plus, la pet shop ar fi fost problema că eu îmi doream doua animale din astea, dar fără posibilitatea de a mă trezi cu încă 4-5 peste o lună. Și la cum era tipul pe care l-am întrebat dacă au hrană pentru hamsteri pitici, mai mult ca sigur nu știa cum să diferențieze o femelă de un mascul.
Surorile care se ”înțeleg bine”
Îmi doream inițial doi masculi - aveam și nume pregătite pentru ei, dar până la urmă am adoptat două femele: Charlotte, o bătăușă și jumătate și Pudding, soră-sa care mănâncă încontinuu. Am momente în care regret că mi-am luat două dihănii din astea - când se iau la bătaie la 3 dimineața, cu chițăituri care se aud în tot blocul... le-am schimbat roata pe care alergau și s-au calmat. Astfel am învățat că până și hamsterii se plictisesc de roată și vor alta nouă... ca mașinile. Și probabil că sunt cele mai călătorite hasterițe: au parcurs de două ori traseul Iași-Constanța, dus-întors, adică aprox. 500 km x 4 ori :D
PS: domnițele au canal de Youtube și cont de instagram.

2. Mi-am făcut un beauty blog, Măsuța mea de machiaj. Mi-a venit ideea pentru că am văzut atâtea articole faine pe net, am descoperit câteva beauty bloggerițe care-mi plac și am zis că why not, să scriu și eu ceva. Îmi place să scriu, îmi plac anumite produse, îmi place să vorbesc despre ele. Nu știu de ce nu m-am apucat mai demult de asta, dar în fine... Dar sincer nu știam că e atât de time-consuming realizarea pozelor pentru articole.

3. Am făcut câteva vaccinuri unor văcuțe. M-am trezit la 4 dimineața ca să merg cu medicul veterinar prin zona rurală, cu circumscripția, ca să vaccinăm văcuțe. A fost o experiență frumoasă pentru mine, pentru că domnul doctor era interesat să- mi explice niște chestii pe care eu nu prea le înțelegeam, mi-a arătat tehnica vaccinării și mi-a relatat cazuri interesante pe care le-a avut. Foarte fain.

4. Am descoperit produsele de frumusețe originare din Coreea de Sud. Am începrcat pentru prima dată o mască, un bb cream, o cremă, o spumă de demachiere. Și cred că m-am cam îndrăgostit de aceste produse: indubitabil, diferă de acelea pe care le găsesc pe piață în țară. Dar nu-i nimic, eBay all the way!

5. Și dacă tot l-am menționat mai sus, am descoperit eBay-ul. Adică știam demult de el, dar nu puteam, din motive administrative, să îmi iau chestii de pe site. Dar niște zâne bune (aka Mădălinele) m-au ajutat să îmi iau ce mi-a dorit inima (și ce mi-a permis bugetul) de pe site. Și sincer, îmi cam pare rău (glumesc): dă dependență! Acum aștept să îmi ajungă șase chestii. :D

Voi ce ați făcut (pentru prima dată) în 2015?

Recenzie literară: Melmoth the wanderer (1820) de Charles Maturin

Melmoth the wanderer (sau mai pe românește Melmoth cel rătăcitor) a fost o lectură destul de dificilă – mi-a luat cam o jumătate de an să-l termin. Am căutat niște impresii ale altor cititori, și nu m-a surprins faptul că părerile mele se regăseau printre cuvintele lor.
Am cumpărat cartea pentru că m-a atras titlul și descrierea de pe copertă – rar mai găsești o descriere care nu este efectiv un rezumat al cărții, astfel încât îți poți crea o idée despre ce e cartea, fără a-i descoperi enigmele. Bun, trecem mai departe – deschidem cartea și începem să citim. Și citim, citim, cu dicționarul în mână – pentru că sunt cel puțin o tonă de cuvinte pe care englezul de rând nu le mai folosește ( să nu uităm că Melmoth a apărut în 1820), ajungem la un moment dat și…
Ca o idée, romanul ne deschide ușa într-o încăpere întunecată, cu multă lume și un muribund întins pe pat, care îi cere nepotului său, Melmoth, să ardă o poză veche, ce datează din 1600 toamna. După moartea bătrânului, dorința acestuia este îndeplinită, dar curiozitatea rămâne, căci nepotul, Melmoth, îl întâlnește pe omul din poză – pe care (surprinzător!) îl cheamă tot Melmoth; deși poza datează de cel puțin 200 de ani, omul din imagine și cel ce apare după moartea bătrânului arată la fel, de parcă poza ar fi fost făcută ieri. Nu se știe de ce, dar numele acestui om, cât și chipul lui, sunt considerate ca fiind diabolice, iar tânărul moștenitor va afla de ce abia la sfârșitul cărții.
Lectura a fost ca un roller coaster – căci erau momente în care mă implicam în totalitate în lumea lui Maturin, dar următoarele 100 de pagini mă cufundam într-o lectură mai mult automată decât fascinantă. Totul se datorează faptului că Melmoth nu este un roman propriu-zis, ci mai mult o povestire în ramă, care la rândul său, mai conține o povestire în ramă, și tot așa. Era frustrant să te implici într-o povestire, să urmărești firul narativ și un personaj să se trezească să povestească o altă întâmplare ( cam vreo 50-70 de pagini), după care să revină, cumva, la interlocutorul său.
Ceea ce mi-a plăcut foarte mult, de altfel, tipic literaturii gotice, a fost modul în care autorul a reușit să contureze lumea romanului, implicându-l automat pe cititor ca pe un personaj, făcându-l să participe la acțiune, sub forma unui spirit omniprezent, dar neputincios. M-a fascinat modul în care Maturin, prin cuvinte, a reușit să creeze sentimental de frică, să inducă teroarea în povestire, să coloreze totul în culori sumbre și înfricoșătoare.
The Strange Fisherman de Chet Zar. Sursă imagine: http://www.chetzar.com/2010-the-strange-fisherman.html
Partea ce mi-a plăcut foarte mult a fost relatarea unui tânăr provenit dintr-o familie de vază, Alonzo Monçada. Alonzo este obligat de familia sa– sau mai bine zis, de preotul ce o controla să devină călugăr, viața lui fiind un șirag de suferințe induse de religie. Povestea lui m-a făcut să văd încă odată adevărul despre religie, oricare ar fi ea: arma perfectă pentru cei ce vor să dețină puterea, să controleze oamenii prea puțin copți la minte și să încalce fiecare idee promovată de religia lor – în cazul de față, catolicismul. Monçada este supus unui tratament inuman, controlat și suprimat de către preaînaltele fețe bisericești, strâns în ghiarele Inchiziției pentru niște crime pe care nu le-a comis niciodată.
O altă povestire, dar mai puțin fascinantă și marcantă pentru mine a fost viața lui Imalee – o tânără ce a fost pierdută în fragedă copilărie, nava în care se afla eșuând pe o insulă, iar aceasta fiind singura supraviețuitoare. Timp de 17 ani, familia o crede moartă, iar tânăra crește pe insulă, mângâiată de natura prietenoasă și frumusețea păunilor, a florilor și a apelor cristaline, crescând o femeie frumoasă, cu un suflet curat, încă străin de toate mizeriile unei lumi civilizate, dar mai ales, a religiei ce acționează ca o otravă asupra oamenilor slabi.
Dacă povestirile din Melmoth ar fi scrise ca o compilație, având drept un personaj comun acel nume ce aducea teroarea în ochii celorlalte personaje, lectura ar fi fost mult mai captivantă, și nu ar fi acea confuzie ce tot apărea la fiecare 100 de pagini.
Deși prea puțin popular, romanul lui Charles Maturin a avut o puternică influență asupra romancierilor ale căror opere au înclinație gotică. Lectura acestuia este dificilă, pe alocuri, datorită faptului că este puțin bulversant să urmărești firul narațiunii, dar în același timp foarte fascinantă datorită felului în care autorul îl introduce pe cititor în lumea lui Melmoth cel rătăcitor.
Un lucru ciudat este faptul că Melmoth the wanderer este scris într-o manieră atât de anti-religioasă, cu tendințe puternice de ateism, având în vedere că autorul, Charles Maturin, era un cleric ce provenea dintr-o familie loială bisericii de foarte mult timp, cu un lung șir de predecesori ce au ocupat același post în biserica catolică. Un alt lucru ce mi se pare ciudat, este faptul că această carte nu a fost atât de populară/ mediatizată, deși se observă o puternică influență a lui Maturin asupra altor autori: Portretul lui Dorian Gray împrumută câteva detalii din Melmoth, nuanțând personalitatea lui Dorian; autori precum C. S. Lewis, E. A. Poe, dar și A. Radcliffe, cea mai populară autoare de romane gotice din Anglia, preiau la rândul său anumite idei, detalii și imagini din romanul lui Maturin. Melmoth a avut și o puternică influență asupra lui A. Pușkin, care-l menționează pe rătăcitor în opera sa Eugene Onegin. Alți autori ce s-au inspirat din romanul lui C. Maturin este H.P. Lovecraft, N. Hawthorne, J. Banville, A. Trollope, V. Nabokov.

marți, 12 ianuarie 2016

Planuri cu și despre cărți în 2016

Se pare că a cam trecut febra ”ce am de gând să fac în 2016”, dar pe mine tocmai m-a apucat și nu-mi dă drumul până nu scriu un paragraf. Bine, vor fi mai multe paragrafe, dar asta e. My home, my rules.

Un lucru pe care vreau să-l fac este să citesc alea 100 de cărți pe care mi-am propus să le citesc anul acesta. Sper că voi reuși, având în vedere că anii precedenți am citit mai multe cărți decât plănuisem. După cum vedeți în imaginea de mai jos, am cont de Goodreads din 2013 și până în prezent am reușit să depășesc momentele critice - de lene - și să îmi termin cărțile la timp.
Click pentru a mări imaginea
Nu mă apuc să enumăr titluri pe care vreau să le citesc anul acesta, dar am câteva chestii de referință:
- mi-am propus să citesc câte 20 de cărți în limba română, în limba engleză și în limba rusă. În română pentru că îmi place cum sună și pentru că am o groază de cărți care mă tot așteaptă să le deschid și pentru că e limba mea natală și pentru că pot. În engleză pentru că nu știu această limbă cât mi-aș dori să o știu și sunt atâția scriitori englezi formidabili încât ar fi păcat să îi citesc în traducere. În rusă, pentru că cititul în rusă e un exercițiu de reîmprospătare a memoriei și o fereastră spre operele clasicilor ruși;
- mi-am propus să citesc 5 cărți în format pdf și 5 cărți de specialitate - tratate, manuale, studii de caz despre și cu animale - evident, în aceste 5 nu intră lectura obligatorie de la facultate;
- am menționat mai sus - am de gând să citesc toate manualele pe care le am de învățat în anul III;
- vreau să citesc câteva cărți la nimereală, eventual volume pe care le voi cumpăra neprogramat sau volume care m-ar intriga foarte mult. Și cred că aici am rezolvat cu cele 100 de cărți pe 2016.
O mică-mică parte din biblioteca mea
Cum stați cu lecturile pentru 2016?

vineri, 8 ianuarie 2016

Recenzie literară - Haiganu. Fluviul șoaptelor (Haiganu #1) de Marian Coman

Într-o zi m-am înțeles cu o prietenă să ne vedem în Cărturești - nu ne-am văzut demult și mi-a zis că se întâmplă ceva în librăria de la Palas (Iași), așa că am stabilit locul și data. În ziua respectivă am ajuns puțin mai devreme și cât căscam gura la volumele de World of Warcraft, căutând al doilea volum dintr-o serie, în zona de ceainărie-cafenea-ce-o-fi a librăriei avea loc o prezentare de carte. Habar nu aveam cine-i tipul timid care-și prezenta cartea, habar nu aveam cine-i Haiganu și de ce erau atâția oameni (mulți în picioare) la o prezentare de carte. Mai târziu am aflat de la prietena mea că tipul timid este Marian Coman și că volumul prezentat este Haiganu. Fluviul șoaptelor, o creație a cărei univers se întrepătrunde cu acela a lui Harap Alb Continuă! sau simplu HAC!
Prietena mea citește benzile desenate cu Harap-Alb de când au apărut și cunoștea deja universul cărții prezentate la Cărturești. Am ajuns cam spre sfârșitul prezentării - care făcea parte din turneul de promovare a cărții prin țară, moment în care prietena mea a cumpărat cartea și s-a dus să-și ia autograful. Deoarece habar nu aveam ce-i cu această carte, nu m-am grăbit să o cumpăr, dar am rămas cu gândul la ea. De ce a stârnit atâta vâlvă? De ce erau atâția oameni la prezentare? De ce e atât de populară?
Am cumpărat-o din Cărturești-ul din Maritimo (Constanța); nu am ajuns în librărie cu ideea de a procura această carte, dar fiind expusă la vedere, am zis că nu sărăcesc eu dacă dau 32 de lei pe volum, mai ales că mi-a rămas întipărită pe retină însuflețirea celora care au cumpărat-o la prezentarea din Iași. Și în primele zile ale lui 2016 am decis să o citesc.
Haiganu este Zeul Osândit care este nevoit să asculte nenumăratele voci ce vorbesc încontinuu, formând Fluviul Șoaptelor. Zourazi este un copil prin venele căruia curge sânge de vărjitor. Căutând scăparea din mâinile hainului Dekibalos, Zourazi ajunge să se roage la toți zeii. Unul l-a auzit și i-a promis că-l va salva. Acesta a fost Zeul Osândit.
Cartea am citit-o în două zile și nici în momentul de față nu pot decide dacă mi-a plăcut sau nu prea. Cu siguranță pot afirma că m-a bulversat - din mai multe motive: abundența de denumiri și nume, acțiunea care se desfășoară pe mai multe planuri, care se întretaie undeva, ca mai apoi să se despartă din nou, personajele. 
Pentru mine a fost dificil să pătrund în universul lui Haiganu, deoarece nu înțelegeam denumirile locurilor, dar nici numele zeităților. Apelativele precum Cei Mari sau Cei Mărunți m-au pierdut și mai mult; aceștia sunt rase diferite, ființe diferite, ce? Zeitățile nu aveau nicio noimă pentru mine; nu am reușit să fac conexiunea între acestea, nu am reușit să diferențiez un zeu ”bun” de unul ”rău” sau să deslușesc menirea acestora în soarta universului din Haiganu. Fluviul Șoaptelor
Un aspect al romanului este faptul că acesta se bazează pe universul lui Harap-Alb, Ochilă (Haiganu) și alte personaje din lumea lui Creangă - lucru lăudabil, dar aplicat haotic în roman: prea multe nume și idei neexplicate, pe care eu nu am reușit să le deduc sau să le aplic/atribui acțiunii. 
Un alt lucru care m-a amețit a fost introducerea a mai multor personaje aparent secundare - care cred că au un rol mai important în volumul care urmează. Ar mai fi cineva; Moroianu, sau dacă ne adâncim în poveste, Spânul din Harap-Alb. Din punctul meu de vedere, a fost cel mai bine conturat personaj din roman.
Nu mă pot decide dacă Haiganu sau Zourazi este personajul principal. La un moment dat, nu mai înțelegeam care dintre ei este în fruntea acțiunii, care dintre ei este mai important și a cărui prezență este vitală pentru poveste. Chiar și așa, nu am reușit să îmi creez o părere despre unul dintre cele două personaje. Mai rău, nu am reușit să mă atașez de niciun personaj din toată povestea. Mi s-au părut cam împrăștiați printre replici și foarte gri: nu pot caracteriza pe niciunul dintre ei.
Au fost însă două aspecte care mi-au plăcut: primul este reprezentarea lui Zourazi ca devenind un trup și suflet cu un cerb, apoi cu un grifon: mi-a amintit de Princess Mononoke, o creație a lui Hayao Miyazaki, apărută la studioul Ghibli. Când am citit pasajul cu cerbul, m-am gândit imediat la spiritul pădurii din desenul animat japonez; în continuare, Zourazi-cerbul apărea în această formă în capul meu. Al doilea aspect a fost atmosfera sumbră a romanului: copii-ucigași cu mințile pierdute, Dekebalos - căpcăunul, Moroianu - vrăjitorul perfid.
Spiritul Pădurii din Princess Mononoke. Sursă imagine: http://littleredtarot.com/wp-content/uploads/2014/03/Forest-Spirit-Princess-Mononoke.jpg


Părerea mea este că pentru a înțelege romanul de față este necesară lecturarea revistei HAC!, deoarece pentru neavizații ca mine romanul apare ca un amalgam de nume, acțiuni și idei dintr-un univers necunoscut și complex. Din partea mea Haiganu. Fluviul Șoaptelor primește 2 stele din 5 pentru faptul că acțiunea a fost haotică, nu am reușit să îndrăgesc vreun personaj, iar finalul mi s-a părut ambiguu. În schimb, mi-a plăcut atmosfera din carte și metamorfozările lui Zourazi.

joi, 7 ianuarie 2016

Recenzie literară: Al cincilea munte de Paulo Coelho


Avem un pasaj din Biblie. Avem un personaj principal, Ilie, care indiferent de ce se întâmplă, că plouă, că ninge, că privește cerul înstelat sau că este bătut de soldați, vorbește cu aceeași voce monotonă și lipsită de expresivitate. Avem o poveste încărcată pe ici pe colo cu frânturi descriptive sărăcăcioase, filozofie palidă, plină de adevăruri universal valabile, ”originale”.
Febra Coelho, statusurile ”inteligente”, cu citate la fel de originale ca afirmația ”iarba este verde” desprinse din ”operele” acestui scriitor au împânzit lumea. Mulți îl consideră pe Coelho drept un scriitor sensibil, capabil să atingă sufletul uman, să găsească cele mai tainice gânduri și sentimente și să le expună pe tavă.
Am zis, să nu fiu rea, să nu judec un scriitor după un citat. Și mi-am propus să citesc și eu ceva din Coelho, să pot judeca opera prin intermediul propriei percepții despre romanele sale. 
Din toată ”cariera” mea de cititor, Al cincilea munte a fost primul roman citit cu atâta silă. Cu scârbă chiar – dialog sărăcăcios, monoton, ca un film dublat de o singură persoană; acțiune banală, personaje șterse, atmosferă de teatru ieftin – toate într-un singur pachet. Romanul respectiv mi-a inspirat genul acela de cărți pe care le citești pe tren, dacă ai de mers vreo 4-5 ore și dacă vrei să uiți că ai creier. Se citește foarte ușor, nu trezește niciun sentiment, nu există suspans, filozofie profundă sau un contur cât de cât acceptabil al (vreunui personaj.
Părerea mea despre acest scriitor este una extrem de proastă – e atât de simplu scrisul lui, încât nu găsesc nicio expresivitate, nicio frază sau idee interesantă. Așa că nu știu ce găsesc oamenii în operele sale; Al cincilea munte - o carte mediocră, cu o acțiune slăbuță, personaje gri, care vorbesc toate deodată și se pierd într-un monolog cretinoid.
Am mai citit o carte scrisă de Paulo Coelho -  Veronika se hotărăște să moară (despre care voi vorbi altă dată) și am terminat-o cu greu - nu am putut trece de banalitatea scrierilor acestui ”om literar”. Deși mi-am propus să mai citesc câteva cărți semnate de scriitor, am ajuns la concluzia că îmi va exploda creierul și mă voi tâmpi iremediabil dacă mai citesc un pasaj scris de Coelho. Așa că am renunțat - pe lumea aceasta există nenumărate cărți care merită atenția și care sunt net superioare volumelor scumpe și lipsite de valoare a sus-numitului scriitor.