Autoarea creează un volum palpitant, plin de răsturnări de situație, un ritm alert al acțiunii și momente de cumpănă care fac cititorul să se întrebe dacă pista pe care o credea cea bună nu este, cumva, una falsă.
Goana lui Annaleigh după posibilul ucigaș, teoriile ei, modul în care încearcă să obțină ajutorul de la cei mai neașteptați oameni, fac din ea un personaj pe care-l urmărești cu cel mai mare interes.
Mi-a plăcut mult și lumea în care are loc acțiunea - o insulă izolată, o familie foarte bugată și cu influență, dar lovită de nenorocire, multitudinea de zei cărora li se închină oamenii, diferențele de datini, obiceiuri și tradiții între popoarele diferitor insule. Erin A. Craig mi-a captat atenția de la bun început și am fost vrăjită de poveste și am urmărit cu sufletul la gură tot ce s-a întâmplat.
Salutare și la mulți ani! Să aveți un an așa cum vă doriți!
Luna decembrie a fost ceva mai săracă în lecturi, dar tot am avut câteva care mi-au plăcut în mod special.
Mi-a luat câteva zile să îmi pot aranja gândurile legate de acest roman. Este prima mea întâlnire cu Jonathan Franzen și mai mult ca sigur va fi și ultima. Motivul principal - pentru că nu scrie pe gustul meu, iar narațiunea mi-a amintit mult, ca energie și atmosferă, de Micul prieten, o carte ce stă frumos în topul celor mai detestate lecturi :))
În Puritate, cititorul urmărește o serie de personaje care pe parcursul narațiunii încep să capete legături între ele. Firul narativ o urmărește pe Pip Tyler, o tânără crescută doar de mamă - o arătare pe care de fiecare dată voiam să o ascund în cel mai întunecat colț din șifonier. Pip e o tânără care abia supraviețuiește, muncește din greu la o firmă și nu e deloc fascinată de activitatea sa, e mereu dornică să afle cine este tatăl ei, dar mama îi ascunde tot felul de informații vitale. Viața lui Pip se schimbă atunci când i se propune să plece în Bolivia să lucreze la un proiect bazat pe dezgroparea de informații, secrete de stat și tot ce înseamnă deconspirarea marilor puteri, iar participarea ei la acest proiect îi oferă o ușiță spre propriul trecut și spre originile sale.
Puritate e un roman care se axează pe mai multe povești, toate intercalându-se la un moment dat. Mi-a amintit oarecum și de Imago - o multitudine de povești separate, aruncate în același ceaun, fapt ce nu m-a încântat nespus.
Și, ca să ajung la partea care m-a enervat cel mai mult - personajul Anabel e un exemplar pentru care există un loc special în iad. Nu am mai întâlnit un personaj mai egoist, lipsit de empatie, lipsit de iubire, manipulator și meschin cum e Anabel. Poate am noroc de cărțile pe care le aleg, că nu mă întâlnesc prea des cu acest tip de personaj. Nu a fost o clipă în care să nu vreau să dispară și să sufere de-a binelea, nu să manipuleze tot ce mișcă în jurul ei prin „suferința” sa.
Puritate e un roman pe alocuri lungit degeaba, pe alocuri plictisitor, destul de fragmentat pentru gustul meu, cu personaje (în afară de Anabel) pentru care nu am simțit nimic, personaje ce, cu tot cu poveștile lor tragice, nu m-au impresionat și nu au reușit să mă transforme într-un părtaș în viața lor.
Lumea poveștilor lui Shakespeare de Angela McAllister, ilustrat de Alice Lindstrom, este un volum perfect pentru sărbătorile de iarnă - îți reamintește despre ce sunt piesele lui Shakespeare, acestea fiind prezentate într-o formă simplificată, accesibilă micului cititor. Mi-a plăcut volumul, m-a scos dintr-un reading slump urâțel.
Mâine în bătălie să te gândești la mine de Javier Marias cred că ar fi fost o carte potrivită pentru mine dacă aș fi descoperit-o acum câțiva ani. E efectiv un imens monolog cu introspecții lângă o femeie puțin cunoscută, care moare în brațele naratorului. Am simțit că mă pierd în gândurile naratorului și nu sunt deloc interesată de ce se întâmplă în mintea acestuia, așa că am abandonat lectura.
Averea preotului coreean de Florin Alexandru e un alt volum abandonat. Premisa sună foarte bine - un mister în munți, o cutie cu un mesaj secret, braconieri, interlopi și un fel de blestem ce planează deasupra tuturor, dar sinceră să fiu, m-am pierdut efectiv în nenumăratele personaje care apar pentru un capitol și după dispar definitiv și totuși sunt importante pentru a ține pasul cu narațiunea. Ca să sumarizez, narațiunea e prea plină de necunoscute și de elemente care complică inutil povestea.
Blue Lily, Lily Blue este al treilea volum din tetralogia Frăția corbilor de Maggie Stiefvater și mi-a plăcut mult. E alert, e plin de situații bizare, povestea a curs de la sine, iar personajele principale devin din ce în ce mai apropiate de misterele de care le este legată soarta.
Călătorie la centrele pământului de Vintilă Horia este un volum ce mi-a plăcut. Este o culegere de interviuri ale autorului cu o multitudine de personalități din secolul trecut, dialoguri ce dezbat subiecte precum știința, religia, spiritualitatea, credința, umanitatea, speranța, viitorul și trecutul. Am citit câte un interviu pe zi, urmărind tot felul de opinii legate de același subiect. Vintilă Horia are un fel anume de a pune întrebări și de a scoate la suprafață cele mai sincere gânduri de care e capabil interlocutorul său și, dacă sunteți în căutarea unei cărți unde să găsiți multe viziuni diferite despre lume, Călătorie la centrele pământului e volumul pe care vi-l recomand.
Am terminat tetralogia lui Maggie Stiefvater, Regele Corb fiind ultimul volum din serie. Mi-a plăcut cum a fost încheiată povestea și mi-a plăcut tare mult cum a evoluat o anumită relație amoroasă - pe care am dibuit-o abia în cel de-al treilea volum, dar despre care autoarea a oferit multe indicii încă de la bun început. Frăția corbilor e o serie foarte frumoasă și mai ales bizară, mă încântă nespus de mult originalitatea autoarei și multitudinea de concepte pe care le-a adus în poveste.
Am citit din acest volum puțin de tot și mi-am dat seama că nu e pentru mine. Un cal intră într-un bar de David Grossman e genul de carte unde toată povestea se întâmplă într-o singură scenă și, după Mâine în bătălie să te gândești la mine, mi-am dat seama că nu îmi plac romanele ce constau dintr-un monolog sau o singură scenă ce se întinde pe câteva sute de pagini.
Povești pentru copii fericiți de Alex Rovira și Francesc Miralles e o carte cu ilustrații simpatice și povești pe alocuri moralizatoare, ce invită la introspecție. E un volum perfect pentru părinți, pentru că după fiecare povestioară, autorul invită la discuții pe care să le inițieze un părinte cu copilul său.
Mi-a plăcut și modul în care e ilustrată cartea - de foarte mult timp nu am văzut acest tip de ilustrație într-o carte pentru copii.
Acolo unde se avântă vulturii de Alistair Maclean este o lectură potrivită pentru serile monotone de iarnă. Suficient de alertă, cu personaje suficient de interesante cât să le urmărești peripețiile. Totuși, nu e o carte memorabilă pentru mine. Mă bucur că am citit-o, aveam nevoie de o lectură ușoară în această perioadă.
The Book of Tea de Okakura Kazuo mi-a plăcut mult. Cartea asta e ca o ceaşcă de ceai: introspectivă, plină de linişte şi de speranțã în viitor. O lectură informativă, atât despre cultura ceaiului şi cum a luat naştere aceasta, cât şi despre mentalitatea japoneză şi arta de a trăi.
The Sweetest Oblivion de Danielle Lori este primul volum din seria Made, relatând povestea Elenei, o fiică a mafiei, care din cauza unei greșeli este considerată o paria. Totuși, viitorul ei cumnat, Nicolas Russo, pare să fie genul de om care o pune mereu la locul ei, iar atracția dintre cei doi devine din ce în ce mai dificil de controlat. Romanul este scris într-un stil ușor, simplu, atractiv, fiind potrivit pentru momentele când vine reading slumpul.
The Maddest Obsession este cel de-al doilea volum din seria Made și se axează pe Gianna, o tânără care a fost deja de două ori căsătorită forțat în inima mafiei, și Christian, un agent FBI care joacă după propriile reguli. Mi-a plăcut tare mult acest volum, pentru că e plin de tensiune, de momente amuzante, iar protagonista este pur și simplu o bijuterie - nu ai cum să nu fii curios ce va face mai departe.
The Darkest Temptation, cel de-al treilea volum din serie, m-a dezamăgit și l-am abandonat. Principala cauză fiind protagonista - Mila, care e crescută în America, dar decide să fugă de ziua ei în Moscova, pentru a descoperi informații despre mama ei, despre care tatăl nu vorbește. Aici, îl întâlnește pe Ronan, care o salvează. Protagonista e imposibil de naivă, am avut impresia că citeam despre o fetiță de 12 ani, care nu conștientizează deloc în ce lume trăiește. Protagonistul, în cele 1/8 de carte cât am citit, pare pur și simplu înfricoșător și cam atât. Totuși, abia aștept al patrulea volum, pentru că se pare că va fi despre un personaj care mi-a captat atenția în The Sweetest Oblivion.
Leii Siciliei de Stefania Auci o aveam începută de ceva timp și, deși mi-am dorit mult de tot cartea asta, nu m-a prins. Am încercat să o citesc puțin câte puțin, dar nu am reușit să trec de primul volum. Nu e pentru mine și nu știu dacă e stilul de scriere sau efectiv modul în care începe povestea.
Familia mea și alte animale de Gerald Durrell e o altă carte din care am citit cred că aproximativ 25% și mi-am dat seama că nu e pentru mine. Vocea narativă-mi place - aparține unui băiețel de zece ani pasionat de flora și fauna de pe insula Corfu - dar familia copilului mă foarte enervează, mai ales mama. Ideea în sine e faină, dar nu m-a ținut suficient de interesată de subiect încât să vreau să continui cartea.
Am citit un volum foarte fain, care mi-a alinat dorul de literatura rusă - este vorba despre volumul semnat de Nikolai Gogol, ce conține nuvelele Taras Bulba, Mantaua, Nasul și Vii. Acum ceva timp mi-am propus să citesc integral colecția aceasta de la Adevărul și unul dintre obiectivele pentru 2022 este să citesc volumele pe care nu am apucat încă.
Din cartea aceasta, lucrarea mea preferată este Taras Bulba - destul de diferită față de umorul obișnuit scrierilor gogoliene, punându-se accent mult pe viața cazacilor de pe vremea când aceștia trăiau liber, viața lor însemnând luptă și libertate și credință. Gogol urmărește viața unui cazac călit de timp, Taras Bulba, și a celor doi copii ai săi, Andrei și Ostap, fiecare alegând un drum anume atunci când vine vorba despre lupta seculară a cazacilor pentru pământuri și pentru idealurile lor.
Nasul și Mantaua sunt două lecturi amuzante, caricaturi ai societății contemporane lui Gogol și sunt sigură că ambele povestiri conțin o multitudine de indicii sau referințe pe care cititorii de atunci le-au sesizat și acestea au reprezentat motive de discuție. În Nasul, un maior se trezește că nu mai are nas, acesta plecând în lume și trăindu-și propria viață, iar în Mantaua, un funcționar sărman rămâne fără mantaua pentru care a economisit și a jertfit multe lucruri.
Nikolai Gogol e un autor pe care îl urmărești cu cea mai mare atenție, pentru că știe să ofere o culoare deosebită decorului și să creeze niște personaje alături de care te trezești zâmbind, încruntându-te sau bucurându-te de o reușită. Autorul știe să atragă cititorul de partea sa și să stârnească interesul, limbajul folosit de Gogol fiind unul cât se poate pe gustul meu.
Tare frumos scrie Muriel Barbery. Povestea a fost una interesantă, plină de tot felul de imagini foarte pe gustul meu și o scriitură înflorată. Mi-a plăcut și abordarea autoarei în ceea ce privește elfii și esența acestora, dar și modul în care a introdus fantasticul în viața de zi cu zi. Pe final m-a cam plictisit povestea, momentul culminant s-a simțit ca o coborâre pentru mine și faptul că volumul ăsta are o continuare a fost o surpriză. Deși mi-a plăcut în mare Viața elfilor, finalul nu m-a convins suficient de mult să vreau să continui seria.
Deși oamenii și orcii sunt în război, un paladin, salvat de un orc, îi promote acestuia că-l va apăra și că nu va permite nimănui să-l alunge de pe pământurile sale. Of Blood and Honor de Chris Metzen este o minunată poveste despre onoare și despre prețul pe care trebuie să-l plătești pentru aceasta.
Death from Above de Robert Brooks - plină de suspans, această povestioară aduce în prim plan viața lui Kil`Ruk, o creatură ce își depășește limitele și refuză să fie doar ceea ce obține la naștere. Mi-a plăcut modul în care este expusă povestea și cum e descris universul în care se întâmplă totul.
În The Dead Alive este vorba despre o posibilă omucidere, însă unele personaje sunt sigure că cel ucis trăiește și vrea, din motive necunoscute, să le distrugă viața celora care sunt, în opinia publică, ucigașii. Îmi plac povestirile lui Wilkie Collins, însă aceasta, inspirată dintr-o întâmplare reală, nu a fost suficient de înfricoșătoare pentru mine.
The Yellow Mask de Wilkie Collins este volumul ce încheie anul meu literar. Mi-a plăcut povestea și personajele. Intriga și misterul, deși previzibile, au fost pe gustul meu - să nu uităm că povestirea a fost scrisă acum suficienți ani cât să devină una clasică.
Acestea au fost lecturile anului care pleacă. Să aveți un 2022 plin de cărți pe gustul vostru!
Foxcraft. Magul este un volum alert, unde Isla e forțată să se mautrizeze și unde aflăm despre neamul lupilor - cum e organizată haita lor, ce zei venerează, cum privesc ei energiile universului și cum se supun acestora. Inbali Iserles face o treabă minunată reintroducând cititorul în acțiune. Deși a trecut destul timp de când am citit cel de-al doilea volum, mi-a fost ușor să mă întorc în lumea din Foxcraft și să reîntâlnesc personajele deja îndrăgite.
Ultimul volum din trilogie, deși se axează pe ultima luptă dintre forțele binelui și a răului, este și un volum introspectiv - Isla își pune mult mai multe întrebări, își descoperă talentele sau valorifică darurile pe care le are, face cunoștință cu alte forme de cunoaștere și filozifii de viață, își descoperă unicitatea și o acceptă.
După aventura cu echipajul de pe Marigold, Fable se trezește prizonieră pe corabia lui Zola, cel mai mare dușman al tatălui său, Saint. Deși ințial fata crede că răpirea ei are legătură cu Saint, în scurt timp descoperă că, de fapt, Zola are nevoie de ea în propria luptă cu Holland, o comerciantă de nestemate foarte puternică și cu multă influență.
Moștenirea încheie duologia Fable și, per total, mi-a plăcut această serie. Lumea creată de autoare e vastă și plină de pericole, oamenii nu pot niciodată să aibă încredere deplină în alții, iar orice relație de prietenie sau amoroasă este o slăbiciune de care profită cei puternici.
Casa din Marea Azurie de TJ Klune este o lectură antrenantă și plină de farmec. Linus Baker, un personaj ce se ghidează după niște reguli stricte în viață, este luat prin surprindere de ordinea dubioasă care domnește în orfelinat și e scos, practic forțat, din zona sa de confort. Copiii pe care-i întâlnește sunt de-a dreptul deosebiți - o fată-gnom ce se gândește la cum să îngroape pe cineva în grădina sa, o zănă a pădurii, care ascultă pământul, un dragon ce își păzește cu ferocitate comoara, un băiat dintr-o specie necunoscută ce visează la a deveni valet, un adolescent foarte timid ce se transformă când e speriat, un băiat, Antihristul, pasionat de muzică și de scenarii macabre. Pe lângă copii, misteriosul domn Arthur Parnassius îi trezește o multitudine de întrebări domnului Baker, unele dintre ele fiind de natură nu tocmai personală.
Romanul semnat de TJ Klune urmărește modul în care Linus face cunoștință cu o lume nouă, aflată dincolo de biroul său și de neterminabilele rapoarte. Copiii de pe insula Marsyas îl scot din zona de confort, îl provoacă să exploreze lumea și să deschidă cât mai larg ochii.
Zaraza de Andrei Ruse este un volum ce urmărește viața lui Cristian Vasile din copilăria tristă și săracă a aceestuia, până la faima ascensiunii, anii zbuciumați ai tinereții și schimbarea regimului odată cu Cel De-al Doilea Război Mondial. Autorul reușește să confere voci originale personajelor sale, că e vorba de Cristian Vasile, Ionel Fernic sau Ion Pribeagu. De altfel, părțile mele preferate din narațiune au fost scenele și dialogurile între cei trei prieteni. Ionel Fernic și Ion Pribeagu sunt un duo cu un limbaj foarte ludic, mi-a plăcut mult să le urmăresc ciondănelile și momentele de criză existențială sau de inspirație aproape divină.
Recomand volumul dacă vă pasionează atmosfera Micului Paris în perioada interbelică și dacă vreți să aflați mai multe despre perioada de glorie a tangoului și a romanțelor, glorie adusă de vocea lui Cristian Vasile.
Noiembrie, această lună plină de ploi și de gri, acoperită de ceață și născătoare de brumă, a fost una interesantă, din punct de vedere al lecturilor.
Proiectul Barnabus de frații Fan a fost un volum destinat cititorilor mici, dar pe care l-am apreciat mult. Se citește într-o zi, ilustrațiile sunt pur și simplu fermecătoare, iar povestea - acceptarea sinelui și dorința de a trăi, împăcat și „defect” într-o lume „normală” - mi-a ajuns la suflet.
The Takeover de T. L. Swan este al doilea volum dintr-o serie, dar poate fi citită individual. E un romance drăguț, care urmărește o văduvă cu trei copii, care încearcă să țină pe linia de plutire afacerea pe care a început-o soțul defunct. Totuși, lucrurile nu merg foarte bine și o companie mai mare îi propune să le vândă afacerea. Cel care îi face propunerea este un bărbat irezistibil - chipeș, dar crud, un adevărat rechin în afaceri, un om care nu acceptă un refuz.
Fiind un romance, e evident ce se întâmplă mai departe, mi-a plăcut să urmăresc povestea, dialogurile au fost amuzante, iar ideea de văduvă cu copii (adolescenți) și relația acestei femei cu un bărbat nou, după soțul ei, e mai rar întâlnită în acest gen de literatură. M-am distrat citind cartea și mi-a plăcut de felul în care autoarea ancorează personajele sale în realitatea de zi cu zi.
The Poetry of Pablo Neruda este un volum ce cuprinde toată opera poetului. Mi-au plăcut poeziile dedicate iubirii, singurătății, dar, poate pentru că nu cunosc contextul, cele patriotice nu m-au impresionat. Am decis să abandonez voumul după 10% pentru că simțeam că nu am nici răbdare, nici tragere de inimă să continui.
Lui David, un pasionat de artă, i se propune să scrie un articol despre marele pictor Henry Breasley. Henry, un bărbat aflat în etate, cu un trecut scandalos, se mută în Franța și trăiește departe de societatea engleză, iar atunci când ajunge la reședința pictorului, David descoperă că bătrânul nu este singur. Alături de el, în castel se află și două studente la arte, Diane și Anne, iar relația lor cu Henry este una cât se poate de bizară. Prins într-o lume aparte, apreciind mult de tot arta lui Henry, dar disprețuind bărbatul din fața sa, David se trezește vrăjit de atmosfera castelului, dar și de tânăra Diane.
Turnul de abanos este o nuvelă scrisă într-un stil foarte frumos, liric, autorul punând accent pe mici detalii ce întregesc atât portretele personajelor, cât și mediul în care are loc acțiunea. Dialogurile sunt minunat construite, exteriorizând viziunile cele mai intime ale personajelor, conturându-le pe acestea în cel mai fermecător mod.
David, deși încearcă să fie cât de profesionist posibil, se lasă tras de Henry în discuții mult prea personale, cei doi bărbați discutănd amănunțit curentele artistice ale vremii, viziunea lui Henry despre arta actuală, despre pictorii noi și cei deja consacrați, iar David încearcă să cumuleze toate aceste dialoguri într-un articol care să fie cât mai obiectiv.
Personajele feminine sunt tipice lui Fowles - misterioase, la început, iar atunci când protagonistul ajunge să le cunoască și chiar să le îndrăgească, acestea scot la iveală și mai multe mistere. Anne și Diane sunt cât se poate de diferite una de cealaltă, însă se completează și relația lor este la fel de interesant de urmărit precum relația lui David cu Henry.
Turnul de abanos este o nuvelă despre artă, societate și nemurire, văzute prin ochii unor oameni care au de-a face cu toate cele trei concepte. Mi-a plăcut mult să regăsesc scriitura lui Fowles și vă recomand nuvela dacă vă pasionează subiectul artei și a picturii în literatură.
Zaraza de Andrei Ruse este un volum ce urmărește viața lui Cristian Vasile din copilăria tristă și săracă a aceestuia, până la faima ascensiunii, anii zbuciumați ai tinereții și schimbarea regimului odată cu Cel De-al Doilea Război Mondial.
Autorul reușește să onfere voci originale personajelor sale, că e vorba de Cristian Vasile, Ionel Fernic sau Ion Pribeagu. Ionel Fernic și Ion Pribeagu sunt un duo cu un limbaj foarte ludic, mi-a plăcut mult să le urmăresc ciondănelile și momentele de criză existențială sau de inspirație aproape divină.
Dacă trăiesc de Terri Blackstock încheie trilogia Dacă fug, care mi-a plăcut mult - un thriller plin de suspans, de momente de cumpănă, de situații triste, o serie cu personaje admirabile, care au fost dezvoltate foarte pe gustul meu.
The Casanova de T. L. Swan - un volum ce se axează pe pe povestea lui Elliot, un bărbat pasionat de artă, care cumpără în neștire tablourile unei pictorițe misterioase, pe care nu reușește să o găsească. În schimb, într-o zi o observă pe Kate, angajata pe care nu o suportă, într-o ipostază care-l intrigă.
Fiind un volum romance, e clar încotro se îndreaptă lucrurile și au avut loc câteva răsturnări de situație, dar s-a pus accentul și pe câteva dileme de ordin etic. Chiar dacă The Takeover mi-a plăcut mai mult, recomand și acest volum dacă vreți să citiți un romance drăguț.
Clovnul de Iulian Ciocan este o carte ușor de parcurs, despre viața din Chișinăul de azi și lupta omului de rând pentru prosperitate.
Volumul II din Faust de Goethe era de câțiva ani buni pe lista mea de lectură și în sfârșit am ajuns la el. Mi-a plăcut mult construcția versului, povestea, personajele și reprezentarea firii umane într-o lumină nu tocmai agreabilă, dar absolut savuroasă. E genul de carte ce te face să te întorci la clasici, pentru că farmecul textelor vechi este unul inconfundabil și nu poate fi imitat.
Cât de aproape sunt ploile reci e genul de carte pentru care e dificil să faci o recenzie. Pe de o parte, e plin de evenimente banale - viața unei bătrâne care stă în pat toată ziua și-și amintește despre tinerețile sale, o dimineață la muncă a unei vânzătoare de la un chioșc sătesc, o zi de vară petrecută la țară de către un adolescent de la oraș. Pe de altă parte, romanul lui Bogdan Coșa respiră melancolie, tristețe, dor și neputință la fiecare pas.
Un roman-frescă a vieții românești de la sat, dar și a generației care pleacă de la sat la oraș, în căutarea unei vieți mai bune. E o carte tare depresivă, dar cu o curgere a narațiunii care te vrăjește și te face să rămâi ancorat în realitatea dintr-un sat din munți, uitat de civilizație și de speranță.
În 1968, o crimă odioasă are loc în munții în care s-au ascuns, cândva, cei mai aprigi partizani. Nu există nicio pistă, iar din Brașov este delegat sublocotenentul Ovidiu Dumbravă pentru a se ocupa de caz. Tânărul, plin de avânt și dând dovadă de o perspicacitate mult apreciată de către Securitate, decide să studieze dosarele demult clasate, căutând în cazul Andrei Rogozanu - partizanul pe care autoritățile nu au reușit niciodată să-l prindă - o posibilă pistă în dubla omucidere.
Fiul dușmanului de Cătălin Dumitrescu este un roman alert și care te ademenește în acțiunea sa și l-am citit aproape într-o suflare. Mister, politică, personaje bine ancorate într-o realitate pe care am cunoscut-o doar prin intermediul povestirilor și a literaturii, o poveste care implică foarte multe destine și destăinuie nenumărate secrete... ce să spun, mi-a plăcut foarte mult acest roman. A avut toate ingredientele care să mă captiveze, să mă facă curioasă, să mă țină implicată emoțional în acțiune.
Cred că ultima dată când am fost atât de încântată de un roman românesc polițist a fost pe vremea când am citit La miezul nopții va cădea o stea de Theodor Constantin - o carte de care-mi pare foarte rău că nu este mult mai cunoscută publicului autohton.
Casa de sare și amărăciuni este un roman sumbru, plin de mistere, de momente de cumpănă, relatând povestea unei fete pe care nu o ascultă nimeni atunci când aceasta observă că lucruri necurate se întâmplă în jur. Annaleigh, deși nu este o protagonistă tocmai sigură pe ea și cu spirit de inițiativă, e construită într-un mod realist, mi-au plăcut momentele ei de indecizii și felul în care încearcă să-și protejeze surorile.
Erin A. Craig reușește să creeze o poveste întunecată, cu o multitudine de mistere ce pândesc următoarea victimă, mituri și legende despre zeitățile din lumea lui Annaleigh, momente de tensiune foarte bine dozate. Mi-a plăcut să citesc cartea și să încerc să descopăr ce s-a întâmplat, de fapt, cu surorile lui Annaleigh, dar și ce forțe se implică în viața surorilor, care sunt motivele acestora.
Moștenirea de Adrienne Young urmărește aventurile lui Fable și introduce cititorul în secretele lumii pe care în primul volum o vedem de la bordul navei Marigold. În Moștenirea, Fable se trezește pe un teren deloc cunoscut - Bastian, orașul în care domnește puterea și faima, prinsă în jocul lui Holland, dornică să scape, dar atrasă de secretele ce i se dezvăluie, secretele despre părinții ei, dar și despre oamenii pe care-i iubește.
Autoarea creează o acțiune alertă, cu multe întorsături de situație, iar cititorul are ocazia să afle mai multe despre viața de pe mare și despre cea de pe uscat, despre rolul pietrelor prețioase, despre comerț și despre influența anumitor oameni asupra regulilor lumii.
Prea mulți zei pentru un deșert, roman semnat de Doina Roman, a stat aproape un an în biblioteca mea. Atunci când am ajuns la el - și voiam foarte mult să-l lecturez, pentru că am auzit numai lucruri bune despre acesta - m-a dezamăgit. Stilul narațiunii nu s-a pliat deloc pe gusturile mele și nu am reușit să fiu atentă la poveste. Păcat. Am abandonat lectura.
A Short History of Nearly Everything de Bill Bryson - tradusă la noi ca Despre toate, pe scurt - a fost una dintre cele mai bune cărți de non-ficțiune citite anul ăsta. E o carte perfectă pentru cei care vor să afle despre lumea din jur, începând cu descoperirea metalelor prețioase, dezbaterile privind originea omului sau conflictele care au apărut între tot felul de oameni de știință de-a lungul anilor, până la construcția unei celule și ideile pe care le promovau învățații din alte secole. Volumul este scris într-o formă accesibilă publicului general și recunosc că am fost foarte încântată să urmăresc firul narativ țesut cu atâta măiestrie de către autor. Cartea nu este deloc greoaie, deși dezbate subiecte nu tocmai simple, aș recomanda-o oricui.
Greierele și furnica, Corbul și vulpea, Cocoșul și vulpoiul, Iepurele și broasca-țestoasă, Lupul prefăcut păstor - repovestite de Alexandre Jardin și ilustrate de Fred Multier sunt niște cărțulii tare simpatice. Autorul repovestește fabulele lui La Fontaine într-un mod atractiv pentru copii, iar ilustrațiile și surprizele de la fiecare pagină (mini joculețe pentru copii, gen găsește trei diferențe sau ce animal lipsește) fac din aceste cărți un cadou perfect pentru micul cititor.
Un alt volum abandonat luna aceasta a fost The Legacy de Elle Kennedy - o serie de povestiri despre ce se întâmplă în viața personajelor din seria Off Campus la câțiva ani după încheierea acțiunii. Mi-aș fi dorit să regăsesc aceleași personaje pline de idei, de frici, de cuvinte usturătoare sau jucăușe, dar, în schimb, m-am împiedicat de niște personaje care doar purtau numele, nu și trăsăturile de caracter pe care le-am întâlnit în seria Off Campus. Cam pe la un 25% din lectură, după momente de cumpănă, am decis să nu mai încerc să găsesc în poveștile pline de dramatism (deseori exaagerat) personajele pe care le-am îndrăgit atât de mult. Nu a fost pentru mine această „reuniune” a protagoniștilor din Off Campus.
Foxcraft. Magul de Inbali Iserles este un volum alert, unde Isla e forțată să se maturizeze și unde aflăm despre neamul lupilor - cum e organizată haita lor, ce zei venerează, cum privesc ei energiile universului și cum se supun acestora.
Inbali Iserles face o treabă minunată reintroducând cititorul în acțiune. Deși a trecut destul timp de când am citit cel de-al doilea volum, mi-a fost ușor să mă întorc în lumea din Foxcraft și să reîntâlnesc personajele deja îndrăgite. Vă recomand cu cea mai mare căldură întreaga serie - începe cu Foxcraft. Vulpile malefice, continuă cu Foxcraft. Bătrânii și se termină cu acest volum.
Am încheiat luna cu Casa din Marea Azurie de TJ Klune, o carte superbă, de cinci stele, despre cum viziunea omului se poate schimba odată ce acesta iese din bula sa. Voi vorbi mai multe în recenzia ce urmează să apară pe canalul meu de YouTube.
Am avut o ultimă lună de toamnă productivă, cu suficiente lecturi frumoase, câteva abandonate și cu multe planuri și idei pentru decembrie.
Dacă trăiesc este ultimul volum din seria Dacă fug și a fost cel mai dinamic dintre toate trei. Acțiunea începe în forță de la primele pagini și toată cartea a fost o luptă contra timp. A lui Casey, pentru a se ascunde și pe urmă pentru a demonstra că nu ea este răufăcătoarea. A lui Dylan, pentru a o ajuta pe femeia care i-a demonstrat cât de prețuită este viața și că el, Dylan, poate spera la un viitor. A lui Keegan, care simte cum o fugară aparent inofensivă riscă să-i strice toate planurile.
Au fost multe momente de tensiune, de rezoluții neașteptate, dar și de pasaje destinate providenței, care pe mine m-au cam scos din atmosfera lecturii - un aspect pe care l-au avut toate cărțile din trilogie. Deznodământul este unul la care mă așteptam și mi-a plăcut modul în care Terri Blackstock a încheiat povestea.
Harper, o adolescentă diagnosticată cu paralizie cerebrală, nu are cea mai grozavă viață. Tatăl a făcut o groază de datorii și a fugit, lăsând familia să se descurce cu cămătarii ce sunt pe urmele lui, fratele încearcă să o protejeze, mama este în faza terminală de cancer. Deși viața ei nu e tocmai o poveste, Harper se descurcă și speră la ceva mai bun, până în clipa în care se implică într-un incident și se trezește într-o lume paralelă, unde într-un castel somptuos, dar gol, prințul regatului, Rhen, o anunță că ei doi au ceva de împărțit. Sătulă de modul în care este privită de cei din jur și tratată ca un copil, Harper decide să își ia viața în propriile mâni, însă locul în care a nimerit are propriile reguli.
A Curse so Dark and Lonely este un YA fantasy ce repovestește Frumoasa și Bestia, într-o formă ceva mai diferită. Aici, frumoasa, Harper, care nu se consideră deloc așa, se adeverește a fi o persoană puternică, contrar handicapului său, o persoană ce luptă chiar și atunci când cauza este demult pierdută. Bestia, Rhen, e un prinț arogant și egoist, dar care ascunde în spatele măștii sale o multitudine de traume, traume ce nu-l privesc personal doar pe el, ci și tot poporul asupra căruia domnește.
Brigid Kemmerer creează niște personaje pe care le urmărești cu atenție, iar dinamica într ele este bine prezentată. Pe lângă cei doi, în lista protagoniștilor intră și singurul om ce-i este aproape lui Rhen, Gray, comandantul oștilor - un personaj foarte disciplinat, cu moravuri clare, dedicat cauzei sale până la autodistrugere, dacă trebuie.
A Curse so Dark and Lonely este primul volum din trilogie, dar poate fi citit și ca un roman de sine stătător. Povestea este bine închegată, lumea în care are loc acțiunea este pictată în cele mai vii culori, situațiile - socială, economică, și politică a regatului - sunt bine amplasate în narațiune, iar relațiile ce se construiesc între persoanje sunt interesante de urmărit.
Totuși, nu voi continua seria. Deși Un blestem sumbru și nimicitor are un final relativ închis, se deschide o poartă pentru o nouă aventură și are loc o dezvăluire care pe mine m-a lăsat rece.
Recomand volumul - sau seria în întregime, dacă vă tentează premisa celorlalte două cărți - iubitorilor de fantasy, de retellinguri și de personaje puternice.
Câteodată nu știa de ce mai deschidea ochii dacă de fiecare dată când o făcea realitatea îi zdrobea toate speranțele.
O încurcase rău de tot de data asta.
Se detesta.
După ce Londra este zguduită de evenimentele dinPene, morminte și flori, familia Brown se trezește în fața dezastrului. Nimic nu e bine, frații sunt nevoiți să se ascundă și mai mult ca înainte, iar între supraviețuitori se înalță ziduri pe care niciunul dintre frați nu vrea să-i distrugă.
În cel de-al doilea roman din serie, acțiunea se axează pe calea pe care o alege fiecare - Fleur, sfâșiată între dragostea pentru familia și cea pentru Ben; Fred, care trece printr-o transformare la care nu se aștepta, întâlnind în calea sa creaturi care-i arată încotro se îndreaptă destinul său; Seth, bărbatul care se luptă atât pentru statutul său, cât și cu proprii săi demoni.
Pene, cenușă și Elfi este un volum plin de suspans și de povești intercalate, expandând universul creat de autoare, arătându-ne cât de vastă e lumea și cât de strânse sunt, de fapt, legăturile între Lumină și Întuneric, Viață și Moarte, Clipă și Atemporalitate.
Mi-a plăcut foarte mult să-l urmăresc pe Fred și relația care se construiește la acesta cu o anumită tânără misterioasă. Povestea lui a fost preferata mea, urmată imediat după de povestea lui Seth, un personaj pe care-l întâlnim și-n primul volum, dar pe care-l cunoaștem de-a binelea abia aici.
Lumea creată de M. K. Lynn e foarte veridică, îți dă impresia că magia chiar există foarte aproape, însă nu o poți atinge, pentru că ești doar un simplu Om :)
Acțiunea e mult mai alertă în acest volum, poveștile mai alambicate, iar personalitățile protagoniștilor devin din ce în ce mai vizibile, evoluția lor este palpabilă, iar lupta în care sunt prinși cu toții îi obligă să aleagă o parte - o decizie niciodată simplă.
Toate nefericirile ce se prăbușeau peste ea îi întinseră nervii la maxim. Îi era frică să facă un pas greșit: să spună ce o deranja, să fie sinceră, să își lase emoțiile afară din cușca în care le ferecase pentru totdeauna. Oare cât de mult putea să scoată din sufletul ei ca să nu fie prinsă?
Aștept cu nerăbdare următorul volum și vă recomand să citiți seria dacă vă plac volumele fantasy cu Îngeri, Demoni, Gardieni, Vampiri sau Elfi.
Clovnul de Iulian Ciocan este un roman tragi-comic, ce portretizează societatea moldovenească, toate păturile acesteia, realitățile din Republica Moldova din ziua de azi, însușind cu ușurință personajelor sale trăsături caracteristice omului din mileniul trei.
Romanul lui Iulian Ciocan este un volum ușor de parcurs, cu mult umor, dar și cu multe situații în care te regăsești sau recunoști un personaj sau altul, realitățile Chișinăului de azi și de ieri. E un volum-frescă a societății basarabene, care duce o luptă continuă pentru a ieși din situația în care se află.
În Descătușarea stelelor, autoarea pune accent atât pe lumea magică, dezvoltând-o și introducând cititorul în conflicte noi, cât și pe construcția relației dintre Nasir și Zafira. În acest volum, cei doi trebuie să decidă ce își doresc, care le sunt limitele și îndatoririle, care sunt lucrurile la care țin cel mai mult.
Acțiunea în roman este una alertă, autoarea introduce personaje noi și le dezvoltă pe cele deja cunoscute. Evenimentele se perindă foarte repede, fără însă a fi bulversante. Deși mi-a plăcut romanul, per total, au fost câteva aspecte care m-au scos din atmosferă.
Descătușarea stelelor încheie frumos povestea din Pe urmele flăcării, finalul fiind unul exact pe placul meu. Recomand seria cu mare drag cititorilor pasionați de fantasy, de mitologia arabă și de volumele în care se pune accent pe relația romantică dintre protagoniști, fără ca aceasta să eclipseze acțiunea.
Cândva, cele cinci regate din Arawiya erau îmbelșugate, iar magia domnea peste tot, pacea și liniștea oamenilor fiind vegheată de către Cele Șase surori Ai Veșniciei. O luptă aprigă s-a dat între acestea și o putere nouă, malefică, iar rezultatul nu a întârziat să influențeze regatele Arawiyei. Magia a dispărut, la fel cum a dispărut și traiul liniștit. A venit vremea întunericului și a foametei și a ținutului Arz, o pădure care înghite, puțin câte puțin, viața.
Pe urmele flăcării este un fantasy despre călătoria unui om spre a salva lumea și lupta altui om pentru a-și depăși condiția. Deși romanul începe extraordinar de lent și în prima treime din carte nu se întâmplă nimic notabil, autoarea recuperează pe parcurs. Mi-a plăcut foarte mult lumea pe care o creează Hafsah Faizal, deși recunosc că mi-a fost un pic greu la început să mă obișnuiesc cu numeroasele cuvinte în arabă strecurate pe ici, pe colo în text. I-au oferit autenticitate și m-au făcut să mă simt într-o altă lume.
Octombrie și-a luat tălpășița la fel de repede precum a venit - cu griurile sale interminabile, ploile reci, dar și pofta mea de lectură, pe care am satisfăcut-o cu ce am în casă, pardon, în biblioteca mea.
Cartea pe care am terminat-o la începutul lunii a fost Imago de Liudmila Ulițkaia. Imago este o frescă a societății rusești din perioada 1960-1990, povestea începând în clipa în care trei băieți, colegi de clasă, devin prieteni dintr-un motiv lipsit de însemnătate, iar prietenia lor durează ani și ani, supraviețuind timpurilor. Firul narativ, inițial, se axează pe adolescența și maturizarea acestor băieți, dând impresia că se va axa și pe maturizarea lor și pe viața de adult.
Dar, în schimb, după ce autoarea trece de perioada examenelor de bacalaureat, firul narativ se despică în o multitudine de alte fire, care urmăresc alte nșpe povești. Acest lucru nu m-ar deranja în mod normal, însă în cartea aceasta rețeta în sine e executată într-un mod ce nu mă încântă, personal. De exemplu, acțiunea urmărește un personaj, mama acestuia moare, povestea continuă, iar peste alte cinci capitole (fiecare fiind dedicat unui alt personaj), suntem întorși în timp, când mama personajului nostru e încă la școală, narațiunea urmărind toată viața ei până în clipa în care moare, iar eu, cititorul, știu deja în ce condiții moare și nu pot empatiza cu acest personaj.
Liudmila Ulițkaia descrie foarte frumos vremurile tulburi din acea perioadă, lupta omului pentru libertatea cugetului, tot felul de scheme și combinații pe care le puneau la cale nu doar cei care nu voiau să facă parte din „turmă”, ci și „păstorii” acestor turme. Dar, așa cum fiecare capitol începea cu povestea unui personaj și uneori lăsa cititorul cu ochii în soare, în ceea ce privește anumite aspecte din viața acestui personaj, nu am reușit să mă atașez de niciunul. Istoria celor trei prieteni de școală, urmărită și ea fragmentat, mă făcea să uit unde s-a oprit narațiunea acum n capitole, fiind reluată după ce am citit despre niște personaje prea puțin importante.
Strict pentru mine, a fost o carte mediocră. Cu o poveste închegată în jurul unor evenimente reale, bine descrise și reprezentate, dar cu mult prea multe personaje terțiare. Mi-a lăsat impresia că fiecare început de capitol era, de fapt, începutul unui nou roman din cadrul aceluiași univers.
Du-te cu el de Agnes Ledig a fost o lectură de genul happy read - cu suficiente momente de cumpănă, dar și cu suficiente evenimente fericite.
Folk and Fairytales of Azeroth e un volum foarte frumos realizat - teme, povești subiecte și prezentare. Mi-a plăcut să citesc tot felul de întâmplări din folclorul popoarelor de pe Azeroth - multe dintre ele foarte triste, dar minunate în același timp. Volumul oferă mai multe detalii despre tot felul de personaje din WoW, dar și despre credințele și tradițiile popoarelor ce împânzesc planeta însuflețită, fiind o lectură plăcută pentru cititorii pasionați de joc și pentru cei care vor să facă cunoștință cu lumea fantastică de pe Azeroth.
Iubito, te-am jucat la Poker! de Delia Mitroi ste o carte cu o premisă interesantă - un joc de Poker unde miza principală este o noapte cu frumoasa Clara Pavel, ex fotomodel, în prezent mamă devotată, soție iubitoare și o femeie cu principii. Cel care își pune soața la bătaie este Gabriel Pavel, un împătimit al jocurilor de noroc, iar cel ce stă cu el la masa de Poker estă însuși Tony Salamandra, capul familiei mafioate din București.
Cea de-a treia persoană ce stă la masă este Soarta, care, zâmbind, oferă celor doi jucători cărți fatidice. Gabriel pierde și e nevoit să respecte înțelegerea, fără a ști ce urmează să se întâmple. De la o masă de joc, mâna pe care o are fiecare jucător pecetluiește nu doar soarta proprie, ci și altor oameni din anturajul celor doi, declanșând o serie de evenimente ce nu întârzie să schimbe mersul vieții pentru foarte multă lume.
Iubito, te-am jucat la Poker! este o carte despre destine, despre ambiții, frivolități, lupte între clanuri de interlopi, dar și despre relațiile interumane, iubiri interzise, goana după doi iepuri, dar și după acceptare, recunoaștere și fericire.
Cele zece mii de uși ale lui January de Alix E. Harrow a fost un fantasy cu o premisă interesantă, dar care m-a dezamăgit pe parcurs. Am avut inclusiv momente când voiam să abandonez lectura. Am vorbit mai multe în recenzia de pe canal.
Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal a fost o adevărată aventură - de foarte mult timp nu am mai citit un fantasy care să mă captiveze atât de mult. Ce-i drept, prima treime din carte a fost foarte lentă, dar după ce am trecut de un anumit capitol nu m-am mai putut opri din citit.
Pasărea liră de Cecelia Ahern relatează povestea Laurei, o tânără orfană găsită într-o cabană abandonată din munți. Cei care o găsesc sunt Bo, Solomon și Rachel, o echipă de filmare ce fac un documentar.
Laura este deosebită - imită tot felul de sunete și chiar voci, iar acest dar al ei o transformă în Pasărea Liră, titlul pe care fata îl obține odată ce iese în lume și se înscrie la un concurs de talente.
Povestea țesută de Cecelia Ahern este frumoasă pe alocuri, pe alocuri infantilă, cert este că m-a ținut în priză în anumite momente, iar în altele m-a făcut să-mi dau ochii peste cap. Mi-a plăcut stilul autoarei, modul în care descrie organizarea unui show, lumea din spatele cortinei, ideea de cum tot ceea ce e frumos poate fi transformat într-o afacere. Mi-a plăcut mult de Bo, un personaj cu foarte multe defecte, dar cu picioarele pe pământ și realist.
Nu mi-a plăcut de Laura - e genul de personaj-ciută, care se schimbă pe parcursul romanului, dar schimbarea nu înseamnă creștere, ci modificare a viziunii despre anumite aspecte din viață. Mi-a dat impresia că nu a învățat nimic pe parcursul drumului său și chiar și-a pierdut din farmecul de odinioară. Un alt personaj foarte antipatic mie este Solomon - un bărbat în toată firea, care se îndrăgostește instant de Laura și cumva uită (a se citi - ignoră) relația pe care o are deja cu o altă femeie, iar atitudinea sa față de această „dilemă” este una de toată jena.
Per total, Pasărea Liră este o lectură ușoară, dinamică, dar pe care nu aș recomanda-o cititorilor ce caută într-un roman o reprezentare de relații sănătoase - amoroase sau nu - în lumea show bizului.
Femei îndrăgostite de D. H. Lawrence e un volum pe care l-am ales pentru că e un clasic și îmi era dor de stilul din romanele clasice. Totuși, mi-a reamintit de ce mă feresc de acest autor. Motivul principal de ce nu îmi place Lawrence este modul în care își construiește personajele. La capitolul descrieri, dialoguri, construcția lumii, stil de a scrie, e foarte plăcut, antrenat. Personajele pe care le creează și pe care încearcă să le pună într-o lumină bună, în schimb...
În Femei îndrăgostite, urmărim două surori, Ursula și Gudrun, într-o Anglie Edwardiană în plină floare. Pe cât de apropiate sunt cele două, pe atât de diferite. Ursula e descrisă ca fiind o femeie rece, dar se adeverește că nu e deloc așa. Gudrun e schițată ca o femeie sensibilă, dar se adeverește a fi un monstru. Ambele sunt întruchipările vanității și a egoismului, sunt pline de sine și, dacă cerul ar avea o limită, nasurile lor ar trece de aceasta.
Romanul explorează teme precum eul feminin, libertatea individuală în cadrul cuplului, diferența între iubire, respect și dependență. Urmărim în paralel cum cele două femei se îndrăgostesc, cum decurg relațiile lor, ce așteptări au de la bărbații de lângă ele. Totul bine până acum, o premisă interesantă pentru perioada în care apare romanul (1920), mai mult ca sigur povestea a creat un scandal (poate nu la fel de răsunător ca Amantul doamnei Chatterley).
Dar, un mare dar, a fost, pentru mine, monologul fiecăreia dintre protagoniste atunci când ajungeau în impas cu relația amoroasă. Dacă Ursula se trezește și ajunge să gândească liber și clar, trecând peste emotivitate și prejudecăți, luând deciziile corecte pentru ea, Gudrun se minte pe ea însăși, dar și pe cei din jur. E exagerat de infantilă într-o lume în care afirmă că ea ține hățurile, iar atitudinea ei față de bărbatul despre care zice că-l iubește este de-a dreptul oribilă. Cred că e una dintre primele femei din literatură despre care pot să afirm că e cu adevărat toxică în relația de cuplu și care nu are pic de respect pentru partener sau pentru oamenii din jur.
Mi-a plăcut să urmăresc acțiunea, dialogurile interminabile despre sensul vieții sau tot felul de subiecte, care se întind pe câteva pagini, au fost savuroase, exact din rețeta unei cărți clasice. Mi-a plăcut de Ursula, într-un final, pentru că a avut o evoluție în spre bine, din punctul meu de vedere. M-a enervat Gudrun, iar finalul a fost oarecum previzibil, și, dacă aș avea puterea asta, aș negocia cu autorul să-i ofere lui Gudrun un alt fel de sfârșit de poveste. Apreciez mult modul în care Lawrence m-a făcut să fierb de fiecare dată când în peisaj apărea Gudrun, dar nu cred că voi mai citi ceva semnat de autor.
Descătușarea stelelor de Hafsah Faizal este al doilea volum din serie și a încheiat armonios povestea. Mi-a plăcut mai puțin decât primul, din cauza modului în care s-a dezvoltat relația dintre Zafira și Nasir - de prea multe ori ambii au ezitat și s-au retras în propria persoană, când ar fi trebuit să spună lucrurilor pe nume. La fel, nu mi-a plăcut faptul că Altair apare ca o copie ștearsă a sa.
Необыкновенные истории из жизни города Колоколамска (traducere liberă - Povești neobișnuite din viața orașului Kolokolamsk) de Ilf și Petrov - un volum de povestiri scurte, cu personaje aiurite, specifice acestor doi autori. M-am bucurat să regăsesc stilul inconfundabil și umorul autorilor. Păcat că volumul nu e tradus în română.
Acestea au fost cărțile lunii octombrie. Ați citit ceva din lecturile mele? Vă tentează vreun titlu?
