Mie-mi plac mult distopiile, atunci când premisa este plauzibilă. În cazul romanului Minunata lume nouă, semnat de Aldoux Huxley, pe care tot voiam să-l citesc de ceva timp, acțiunea are loc într-o lume unde nu există tristețe. Într-o lume unde copii nu se nasc, ci se creează în laborator, iar din prima clipă de viață li se atribuie statutul de alfa, beta sau epsilon. O lume în care fiecare membru a societății are locul său și unde toți aparțin tuturor. O lume unde fericirea este eternă, iar dacă apare vreo indispoziție, individul ia o pastilă și totul revine la normal. O lume unde cuvintele precum mamă, tată, familie sau monogamie sunt considerate insulte. Cu toate acestea, Bernard Marx, protagonistul, nu este fericit:
