Kokoro de Natsume Soseki este un roman ce explorează îndeaproape sufletul omului și trăirile specifice celor două vârste. Naratorul, un tânăr care urmează să devină învățător, este plin de vise, dar și de întrebări, și îi este foarte greu să navigheze prin propriile trăiri. Provine dintr-o familie ce se ocupă, de generații, de prelucrarea pământului, și nu găsește în părinții sau frații săi o minte erudită, dar o descoperă în Sensei. Bătrânul, deși pare să știe foarte multe lucruri, e o figură misterioasă - își ascunde trecutul și, deși în unele situații joacă un rol paternal pentru protagonist, nu se grăbește să-și deschidă sufletul în fața tânărului.
Deși romanul mi-a plăcut, per total, datorită tonusului său confesiv și a discuțiilor prelungite ale protagoniștilor pe teme relevante pentru ei, a doua parte a romanului, cea în care aflăm povestea lui Sensei, mi-a plăcut mai puțin. Mi-a creat impresia că misterul din jurul lui Sensei este risipit într-un mod extrem de lent și apar foarte multe detalii pe care le-am văzut irelevante pentru povestea vieții acestui om. Deseori abia așteptam ca Sensei să treacă peste o povestire secundară pentru a se întoarce la povestea pe care voia, de fapt, să i-o încredințeze protagonistului.